Eroul prabusirii miraculoase

Dave Sanderson, pasager la bordul avionului prabusit in raul Hudson in ianuarie, isi povesteste aventura.
 

Calatoresc 160.000 de kilometri pe an, asa ca petrec mult timp in aer. De obicei, imi programez zborurile tarziu, dupa ce imi termin munca de manager de van­zari la Oracle. Astfel, pe 15 ianuarie 2009, rezervasem un loc pentru zborul de la cinci dupa-amiaza, pe ruta New York-Charlotte, Carolina de Nord. In­sa in dimineata aceea mi-am terminat trea­ba pe la 11.30. Mi-am sunat agentul de turism, care m-a programat pentru o cursa care pleca la 15.25 - cursa US Airways 1549. Urma un zbor obis­nuit spre casa. Intr-o ora si jumatate urma sa fiu iar la sol. Peste alte doua ore aveam sa fiu alaturi de sotie si copii.

La aproximativ 90 de secunde dupa ce ne-am ridicat de la sol, motorul stang a explodat. Eram chiar pe partea respectiva, pe locul 15A. Am auzit explozia si am vazut flacarile pe fereastra. Nu imi dadusem seama ca avionul pierduse ambele motoare si deci toata puterea care il tinea in miscare. Era o liniste apasatoare. Oamenii priveau in jur, nestiind ce sa faca. Am trecut razant pe deasupra unei constructii. Cineva mi-a zis mai tarziu ca era podul George Washington. Eram destul de jos. Ve­deam apa si panorama cu zgarie-norii New Yorkului apropiindu-se vertiginos. M-am gandit ca probabil pilotul va trebui sa amerizeze masinaria pe raul Hudson. Dupa vreo 30 de secunde sau poate si mai putin, pilotul a anuntat: "Pregatiti-va de impact!". M-am uitat in jur. Unii isi incrucisau bratele, altii se ghemuiau. Avionul se prabusea, iar oamenii se rugau pentru vietile lor. Mi-am incrucisat bratele pe scaunul din fata si am inceput si eu sa ma rog. In zece secunde am lovit apa.

Mi-am spus: Sunt viu, trebuie sa ies de aici! Toti ceilalti pasageri gandeau acelasi lucru. Aproape imediat, apa ne-a ajuns pana la glezne. M-am dus langa iesire, ajutandu-i pe ceilalti sa iasa pe aripa avionului. Am vrut sa ma asigur ca nimeni nu ramane in urma.

Am vazut o doamna in spate, care incerca sa isi ia valiza si poseta. Am ti­pat la ea sa lase bagajele. Nu m-a ascultat. Si-a carat valiza si geanta pe culoar si afara pe aripa uda si alunecoasa, dar apoi le-a scapat in apa. I-am recuperat geanta. In acel moment, eram cu un picior in avion si cu celalalt pe aripa si tot alunecam. Barca mica, pneumatica, a avionului era aproape plina. Oamenii stateau inghesuiti pe ambele aripi, straduindu-se, ca si mine, sa nu alunece.

O femeie nu putea sari in barca pentru ca tinea in brate un baietel de noua luni. Ii era frica sa lase copilul altcuiva. I-am spus sa arunce copilul femeilor din barca, aflata la doar cativa metri departare, dar ii era prea frica sa ii dea drumul. In timp ce il tinea strans, ar fi putut foarte usor sa alunece pe aripa avionului. Daca ar fi cazut in raul rece, copilul ar fi murit. In acea zi erau -11 grade Celsius la New York, iar tempe­ratura apei era aproape de inghet. Oamenii nu ar fi rezistat mai mult de zece minute in apa. Intr-un sfarsit, femeia le-a dat copilul celor din barca, iar apoi li s-a alaturat si ea, in siguranta.

Curentul era foarte puternic si imi era teama ca barca de salvare se va rasturna. Ma tineam cu o mana de avion si cu cealalta de barca. Dupa aproape sapte minute, a venit un remorcher mic, iar echipa a legat o franghie de barca de salvare. Insa cand remorcherul a dat inapoi ca sa se indrepte spre mal, a lovit avionul. Acesta s-a cutremurat sub mine si am simtit cum ma loveste in spate apa rece ca gheata.

Mintea mi-a zburat la Titanic si cum s-a scufundat direct in apa inghetata. M-am gandit ca trebuie sa ma dau jos de pe aripa. Feriboturile soseau. Am sarit in apa si am incercat sa inot spre ele, dar nu aveam forta in picioare. Am facut doar sase sau sapte miscari. In cele din urma, doi oameni m-au prins de brate si m-au tras pe un bac. Am alu­necat pret de vreo trei metri pe gheata care se formase pe punte. Cine­va a strigat la mine: "Trebuie sa te ridici si sa mergi! Trebuie sa te misti!". M-am ridicat, dar aveam probleme serioase cu mersul. Ma tot loveam de obiecte, nu aveam echilibru. Abia imi puteam misca picioarele si eram inghetat. Chiar daca iesisem din apa, nu scapasem de frig. Am realizat ca puteam muri de hipotermie. Cand am ajuns la doc, eram inca inghetat de la mijloc in jos si aveam tensiunea foarte ridicata. Am aflat mai tarziu ca sangele imi fugise din picioare, urcand la inima si creier. Medicii de la Urgente mi-au spus ca eram la un pas de atac cerebral sau infarct. La spital, asistentele au constatat ca aveam temperatura corpului de vreo 34,8 grade Celsius, mult sub limita inferioara. M-au infasurat intr-o patura cu aer cald. Cand in salon a intrat preotul spitalului, m-am prabusit. M-am rugat impreuna cu el si am avut o discutie foarte lunga. Apoi el, a iesit sa o sune pe sotia mea si sa o anunte ca sunt bine.

Sotia mea, Terry, este eroina mea. Ea a avut grija de copii cand in acea zi s-a dezlantuit iadul pe pamant. In familia mea au avut loc schimbari uimitoare dupa acest accident. Fiica mea cea mare, Chelsey, este adolescenta. Cand ai 17 ani, parintii nu par sa conteze. Dar ea a declarat pentru un ziar: "Acum sunt mai recunoscatoare ca niciodata ca am un tata ca al meu". Vorbim zilnic, comunicam. Fiica mijlocie, Colleen, in varsta de 15 ani, s-a apropiat de mine mai mult ca oricand. Imi spune ca ma iubeste si imi trimite mesaje tot timpul. Cel mai putin afectat pare fiul meu, de sapte ani, dar intr-o seara, cand il pregateam de culcare, m-a intrebat ce inseamna prabusi­rea unui avion. Dumnezeu a fost cu noi atunci. Mi-a dat curajul de a-i ajuta pe cei­lalti sa iasa din avion si i-a dat pilotului nostru, Chesley Sullenberger, puterea de a ameriza perfect. Toti cei 155 de pasageri, precum si cei cinci membri ai echipajului au supravietuit. Au fost 160 de eroi in acel avion si inca si mai multi in acele barci, pentru ca, daca nu facea fiecare exact lucrul potrivit la momentul potrivit, aceasta poveste ar fi avut un cu totul alt final.

Vote it up
390
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza