Eroii potopului rosu

Cand rezervorul industrial din localitatea maghiara Kolontar a cedat, tone de namol toxic s-au revarsat peste oameni si destine

Katalin Holczer scoase mobilul si isi suna sotul, pe Balazs, sa isi ia la revedere pentru ultima data. Era luni, 4 octombrie 2010, ora pranzului, intr-o frumoasa si insorita zi de toamna. Balazs era sudor si muncea la un atelier auto subteran din Viena, la 150 de kilometri distanta. Katalin era muncitoare in constructii si se ocupa si de cei doi copii ai lor, in Kolontar, un sat linistit din vestul Ungariei. Familia Holczer era o familie de oameni muncitori si cu respect pentru lege. Erau mandri ca isi croisera propriul drum in lume. Balazs construise el insusi casa in care stateau si nu luase niciun credit. Acum insa, credea Katalin, viata lor fericita de familie urma sa ia sfarsit. Katalin ii spuse lui Balazs ca ea si fiul lor de trei ani, Bence, aveau sa moara inecandu-se intr-un torent de namol rosu. La inceput, Balazs nu pricepea despre ce tot vorbeste nevasta lui. Pe masura ce incepea sa inteleaga, teama pentru familia sa il cuprinse cu totul. Incerca sa isi controleze emotiile si sa ramana calm. „I-am spus: «Inchide usa». Mi-a raspuns ca nu mai aveam usa deloc“, isi aduce el aminte. „I-am spus sa se urce in masina si sa plece. Mi-a zis ca nici masina nu mai era. Atunci a fost momentul in care mi-am dat seama ca era vorba de ceva grav.“ Pentru familia Holczer si pentru vecinii si prietenii lor, viata nu va mai fi niciodata la fel. Peretele vestic al rezervorului numarul zece de la combinatul de producere a aluminiului ce apartinea firmei MAL, Compania Ungara de Aluminiu, aflata in Ajka, la 165 de km vest de Budapesta, se fisurase, se sparsese, apoi se prabusise cu totul. Un val urias de noroi cu causticitate inalta se revarsa peste zona invecinata. Intre 600.000 si 700.000 de metri cubi de materie toxica s-au revarsat, inundand miristile din Kolontar, si orasele invecinate – Devecser si Somlovasarhely. Viitura toxica a acoperit peste 800 de hectare, a otravit solul fertil, a omorat tot ce era viu in Torna, micul rau care trece prin Kolontar si a poluat si raul Marcal din vecinatate, care se varsa in Dunare. Forta viiturii a luat masini – inclusiv autoturismul VW Golf al familiei Holczer (care a fost ulterior descoperit intr-un lac, la 1,5 kilometri departare) – animale si bunuri casnice. Unsprezece oameni si-au pierdut viata si mai mult de 150 au fost spitalizati in urma celui mai mare dezastru ecologic din Ungaria, catastrofa ce a transformat aceasta zona verde si frumoasa a tarii intr-o imagine apocaliptica pe ecranele televiziunilor. Sute de pompieri, salvatori, militari si politisti au intervenit rapid. Apa si noroiul aveau un pH de 13 – tot atat de alcaline ca substantele de desfundat scurgerile. Kolontar semana cu o zona calamitata din lumea a treia, de parca un zeu manios rasturnase o galeata de efluent toxic rosu peste sat si imprejurimile sale, prin care suvoaiele inundatiei isi croisera drum. Desi nu departe se aflau salvatori si vehicule de interventie, cand viitura le-a izbit casa, Katalin si Bence au ramas captivi, singuri si inspaimantati. Linistitul parau Torna se transformase intr-un torent ce se izbea de maluri si care a maturat un pod cu totul. De cealalta parte a raului, acolo unde odata fusese podul, stateau politistii si pompierii, fara nicio modalitate de a ajunge la Katalin si Bence. Cainii au simtit primii. In noaptea de dinaintea catastrofei, cainii satului latrau, urlau si erau extrem de agitati. Cainii familiei Holczer, un foxterrier si un labrador, se purtau ciudat, spune Balazs. Foxterierul, caruia de obicei ii placea sa se plimbe prin sat, statea in curtea din spate, alergand agitat inainte si inapoi. Labradorul, care rareori se aventura afara in noapte, a disparut timp de o ora. Cand s-a intors, era acoperit de un noroi ciudat, gri. „Auzeam cainii, spune Balazs, si eram suparati pe ei, dar sunt absolut sigur ca vroiau sa ne spuna ceva. Ei stiau ca urma sa se intample ceva.“ Si aveau dreptate. Dimineata aceea incepuse cam ca oricare alta. Balazs se sculase dis-de-dimineata pentru ca avea de condus pana la Viena. Fiul cel mare al familiei Holczer, Szabolcs, in varsta de 9 ani, mergea la scoala in Devecser, la mica distanta. Katalin isi petrecuse dimineata cu Bence, mergand la aprozar si gatind clatite pentru pranz. Bence se juca in gradina din spate. Gradina dadea intr-un camp, dar baiatul stia ca trebuie sa stea pe langa casa. Deodata, aproape de pranz, Katalin se uita pe fereastra si realiza ca se intampla ceva foarte grav. „Campul avea o culoare ciudata, gri-roscat-rozaliu. Nu arata bine. Si apoi am vazut un copac plutind la vale“, isi aduce ea aminte. Din fericire, in acel moment, Bence era deja inapoi in casa. Apoi, brusc, se stinse lumina. Katalin realiza ca e o pana de curent si opri rapid gazele. Iesi pe terasa sa vada ce se intampla. Exact in clipa aia veni viitura. „Cand m-am uitat afara, era deja la nivelul terasei. A lovit santul de la curtea din spate. Aceasta are 50 de metri lungime si, in cateva secunde, s-a umplut. Apa avea doi metri inaltime si curgea prin sufragerie. Nu aveam nicio idee unde sa ma duc.“ Katalin incerca sa ramana calma si sa se gandeasca ce poate sa faca. Alerga in dormitor cu Bence. Dar viitura izbi usa din fata a casei si in cateva secunde se ridica pana la nivelul clantei. Katalin si Bence au sarit pe pat, dar nu au gasit refugiu. Pe masura ce apele au patruns in casa, dulapurile au inceput sa se rastoarne peste tot in jur, deschizandu-se violent si varsandu-si continuturile in namol. Pentru ca dormitorul nu mai era sigur, Katalin il cara pe Bence in hol. „Pur si simplu am sarit in noroi. Sufrageria era deja distrusa si micile fotolii pluteau deasupra mocirlei.“ Katalin cauta cu disperare un loc sigur pentru Bence, care plangea ingrozit, dar mobila era devastata. In timp ce nivelul apei crestea implacabil, Katalin incerca sa faca o gramada din bucati de mobilier, stivuindu-le una peste alta. In cele din urma, reusi. Gasi un refugiu pentru ea si baietel si reusi sa isi sune sotul. In Viena, Balazs era buimac. Sotia lui tocmai ii spusese ca avea sa moara. Era la doua ore distanta cu masina si nu putea sa faca nimic. Si-a sunat tatal, care era deja la pod, dar pe partea cealalta. Era gata sa traverseze suvoiul dar salvatorii nu ii dadeau voie, ii spuse el lui Balazs. Mai era o sansa, il strafulgera o idee pe Balazs. Ii suna pe prietenii sai, Gyula Nemeth si Sandor Madli. Cocotata pe dulapuri, acasa, in Kolontar, Katalin privea incordata intr-un punct fix de pe perete. „Ma tot uitam sa vad daca inundatia creste sau nu. Dupa cateva minute, am vazut ca nivelul apei nu mai crestea. Atunci m-am gandit ca poate totusi nu o sa ne inecam.“ Casa familiei Holczer era construita la 1,38 metri deasupra solului, ceea ce probabil ca le-a salvat viata. Dar Katalin si Bence nu scapasera de primejdie. Pielea de pe picioare deja o ustura pe Katalin de la mersul prin noroi, noroi improscat peste tot pe hainele ei si ale lui Bence. Namolul toxic emana si noxe, pe care femeia si fiul ei le respirau. „Mi-am scos hainele pentru ca simteam ca imi ard picioarele. M-am dezbracat la chiloti si l-am dezbracat si pe Bence. Am vazut doua paturi care ramasesera cumva neatinse, asa ca ne-am infasurat cu ele.“ Katalin si Bence stateau pe maldarul de mobila, asteptandu-si salvarea. Cand Gyula Nemeth a vazut ca il suna prietenul sau Balazs, ii raspunse imediat. El si Sandor se aflau in localitatea invecinata, Devecser. Gyula muncea ca vopsitor, iar Sandor era proprietarul unui magazin de reparat biciclete. Cei doi erau gata sa iasa sa isi ia pranzul. „Balazs plangea cand vorbeam cu el. M-a rugat daca pot sa ma duc sa o ajut pe Kati, dar nu intelegeam de ce“, isi aminteste Gyula. „In acel moment, namolul nu ajunsese in Devecser, asa ca nu stiam nimic despre asta.“ Cand Balazs le explica celor doi prieteni ca sotia si fiul sau sunt imobilizati in casa si in primejdie de moarte, acestia n-au ezitat o secunda. S-au indreptat imediat spre Kolontar. In mod normal, cei patru kilometri se fac cu masina in zece minute, insa acestea nu erau imprejurari normale. Gyula si Sandor au luat-o pe soseaua principala, insa au fost imediat intorsi de politie. Totusi, pentru ca erau din zona, stiau mai multe drumuri, asa ca au luat-o printre dealuri, pe un drum secundar putin folosit. Acolo, doi politisti locali i-au oprit. Kolontar era blocat. Acest drum nu ducea nicaieri. Gyula si Sandor stiau mai bine. Intotdeauna exista o metoda sa te strecori. „Le-am spus ca se inselau si ca asta era singurul drum prin care se putea ajunge in acea parte a satului care era peste pod“, isi aduce aminte Gyula. Ofiterii de politie au dat din umeri si i-au lasat sa treaca. Peste cateva minute erau in Kolontar. In timpul asta, valul cel mare trecuse peste sat. Masinile erau aruncate una peste alta. Casele ramasesera marcate de unda de viitura rosie. Animale moarte zaceau pe marginea drumului. Torna, paraul pitoresc pe care il stiau asa de bine, era acum o revarsare de aluviuni rosii. De cealalta parte a torentului, salvatorii le strigau celor doi sa nu mai inainteze, ca era periculos. Gyula si Sandor nu ii bagau in seama. „Ne-am dat jos din masina si ne-am scufundat in noroiul care ne venea pana la genunchi. Puteam inca sa simtim forta apei, atat de mare, incat parea ca drumul se misca sub picioarele noastre. Am inceput sa strigam: Kati, Kati!“ In casa, Kati simti o usurare de nedescris. „I-am spus lui Bence: Au ajuns. Suntem salvati. Stiam ca vom fi scosi de acolo.“ Gyula si Sandor au mers prin namol pana au ajuns la casa si i-au vazut pe Kati si pe Bence refugiindu-se pe mormanul de mobila, infasurati in paturi. Katalin le-a spus sa le caute ceva haine pentru cel mic si au reusit sa-i gaseasca un hanorac. Sandor si Gyula i-au dus pe mama si pe copil direct la spitalul cel mai apropiat, in Ajka, orasul unde isi avea sediul compania de aluminiu. Personalul parea sa fie ciudat de indiferent, spune Katalin. Principala lor grija era sa verifice cardul de sanatate al lui Katalin. Cand le-a explicat ca il pierduse undeva intr-un val de namol toxic rosu care aproape a omorat-o, n-au mai bagat-o in seama. Ea si Bence s-au dus in apartamentul bunicii ei din Ajka sa isi spele noroiul. Balazs a ajuns de la Viena dupa-amiaza. Fu covarsit de emotie cand isi revazu familia. Pana seara, devenise totusi evident ca atat Katalin, cat si Bence aveau nevoie de ingrijiri medicale serioase. Usturimea de pe picioarele lui Katalin se intensificase. Avea un gust ciudat in gura. Nu putea sa respire bine si simtea ca se sufoca. S-au dus cu totii la spitalul din Veszprem, un oras invecinat, unde au primit ingrijiri adecvate. O echipa de specialisti i-a consultat pe Katalin si pe Bence. Pe copil l-au tinut sub observatie peste noapte, caci plamanii sai erau in pericol sa cedeze. Chiar si acum, Balazs este revoltat si uimit ca salvarea sotiei si a copilasului sau a cazut in sarcina prietenilor lui. Zeci de salvatori, pompieri si politisti au fost trimisi in sat dupa inundatie, dar niciunul n-a avut curajul sau initiativa sa traverseze suvoiul. „Cheltuim miliarde de forinti pe pompieri si politie“, spune Balazs. „Nu vreau sa fiu politist pentru ca nu vreau sa risc sa fiu impuscat. Dar oamenii care fac aceste slujbe trebuie sa isi asume riscurile, pentru ca e datoria lor sa o faca.“ „Daca Sandor si Gyula stiau cum se poate intra in sat, ar fi trebuit sa o stie si ei. Dar ei se stransesera pe partea cealalta a podului, care fusese oricum maturat de ape. Ar fi trebuit sa ia initiativa si sa traverseze.“ Cand Sandor si Gyula au mers prin noroi spre casa, pentru a-i salva pe Katalin si pe Bence, ei nu s-au gandit la primejdii. Dar atat Katalin, cat si salvatorii ei au suferit grave arsuri ale pielii de la namol. Substanta caustica si toxica le-a patruns prin piele. Fotografiile cu picioarele lor arata o piele rosie, inflamata, marcata de descuamari si pustule, asemanatoare cu cele ale victimelor atacurilor chimice din razboaie. Le-a luat saptamani intregi sa se insanatoseasca. Probabil ca efectele psihologice posttraumatice vor ramane inca si mai multa vreme. Nici Katalin, nici Balazs nu mai vor sa se intoarca in Kolontar. Balazs a revenit doar sa recupereze ce mai putea din lucrurile de valoare din casa: a gasit 50.000 de forinti (240 de dolari) patati de noroi. Bancnotele trebuiau schimbate la banca, dar nu mai aveau niciun element de protectie si identificare, pentru ca noroiul arsese banda de metal. Fotografiile de familie si alte amintiri pretioase disparusera cu totul sau au fost distruse de potop. Ambii caini ai familiei au murit. „Nu-mi pasa de valorile pe care le-am pierdut, dar toate amintirile noastre s-au dus – pozele cu copiii nostri de cand erau bebelusi.“ Ca multi dintre cei care au trecut prin inundatie, Balazs este revoltat de despagubirile infime ce le-au fost oferite initial de MAL, compania de aluminiu – 100.000 de forinti (500 de dolari) de familie. Decizia a provocat o revolta nationala, mai ales ca directorii firmei sunt unii dintre cei mai bogati oameni de afaceri din tara. Fondatorul MAL, Arpad Bakonyi, ocupa locul 28 in topul celor mai bogate persoane din Ungaria, cu active nete in valoare de peste 16,5 miliarde de forinti (83,84 milioane de dolari), conform unui clasament publicat in 2010 de cotidianul de afaceri Napi Gazdasag. „Eu numesc asta «bani ca sa-ti tii gura»“, spune Balazs. „Cand ne-am dus sa ii ridicam de la primarie, o stiam pe doamna care ii platea. Nu era vina ei, dar imi venea sa ii arunc banii in fata. Daca eram intr-o situatie mai buna, nu i-as fi acceptat niciodata. E o insulta.“ De atunci, MAL si-a marit oferta de despagubire la 1,5 miliarde forinti, platibili pe parcursul a cinci ani. Guvernul ungar a alocat inca 55 de miliarde de forinti. Mai mult de jumatate din satenii din Kolontar s-au intors acasa. Multi, asemenea lui Gyula Nemeth, care impreuna cu Sandor Madli i-a salvat pe Katalin si pe Bence, locuiesc in partea cealalta a dealului unde satul n-a fost afectat de namol. Familia Holczer nu se va mai intoarce niciodata. Casa lor a fost demolata. Vechea lor viata este incheiata definitiv si nu au nicio dorinta sa se intoarca vreodata, spun Balazs si Katalin. Bence inca mai plange in somn si are cosmaruri legate de inundatie. Astazi, familia Holczer traieste intr-un mic sat de langa granita cu Austria, unde consiliul local le-a pus la dispozitie o casa fara chirie. Ei spera sa isi construiasca un nou camin cu ajutorul primit de la guvern. „Ne-am platit toate facturile si nu avem nicio datorie. N-avem nici macar o ipoteca. N-avem niciun fel de problema financiara. Nimanui nu trebuie sa ii fie mila de noi. Dati-mi doar banii pentru casa mea si o sa imi construiesc una noua eu insumi.“

 
Vote it up
303
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza