Ea a visat sa fie pace

Iar visul lui Leymah Gbowee, castigatoarea Premiului Nobel, s-a transformat in realitate
 
<p>
In seara balului de absolvire a liceului, inconjurata de familie, vecini si prieteni, Leymah Gbowee a avut viziunea unui viitor luminos. Adolescenta liberiana isi dorea sa studieze biologia si chimia la facultate si sa devina medic pediatru. In loc de asta,  la doar sase luni de la absolvirea liceului, in anul 1989, tot ceea ce cunoscuse si visase pana atunci a disparut, noteaza in noua sa carte de memorii, Mighty Be Our Powers. Tara ei a fost sfasiata de razboiul civil, cartierul in care locuia a fost distrus, familia s-a imprastiat, iar planurile ei de viitor au fost abandonate cu totul.

Au urmat ani de teroare. Pe masura ce rebelii condusi de Charles Taylor au incercat sa-l inlature de la putere pe presedintele corupt Samuel Doe, ambele tabere ucideau la intamplare. Gbowee a vazut civili executati in fata ochilor ei. O baie de sange a avut loc intr-o biserica. „Printre randurile de banci in care stateam si ne rugam… ei violau, taiau, impuscau si despicau oameni“, scrie ea.

Gbowee a fugit cu niste rude dintr-un adapost temporar intr-altul, a suferit adesea de foame si a locuit o vreme in Ghana, intr-o tabara de refugiati infestata cu tantari.

In 1991, dupa ce a format un guvern interimar, Gbowee s-a intors in Liberia si a avut o relatie cu un barbat pe nume Mens, care o abuza fizic. Tocmai cand isi jurase ca il va parasi, a aflat ca este insarcinata. Simtindu-se prinsa in capcana, ea a ramas cu el si a dat nastere la inca doi copii. Totusi, spiritul ei nu a amortit. A inceput sa studieze in cadrul unui program UNICEF si a devenit asistenta sociala, consiliind oameni traumatizati de razboi.

Din nou insarcinata, Gbowee a luat o noua hotarare si, cu ajutorul familiei sale, si-a luat copiii, l-a parasit pe Mens si si-a imaginat o miscare a femeilor care cer pacea in Liberia. La acea data, Taylor era presedinte si a izbucnit un al doilea razboi civil. Gbowee calatorea din sat in sat si organiza femeile.

In ciuda tuturor asteptarilor, ea a convins femei crestine si musulmane sa isi uneasca fortele. Sub conducerea ei, mii de femei, toate imbracate in alb, pentru a simboliza pacea, au organizat proteste si manifestatii pasnice in timpul intalnirilor de guvern. Gbowee scrie: „In trecut, am pastrat tacerea, spuneam multimii. Dar, dupa ce atatea dintre noi au fost ucise, violate, dezumanizate, razboiul ne-a invatat ca nu vom avea un viitor decat daca spunem NU violentei si DA pacii! Nu vom renunta pana cand nu vom avea pace!“

Femeile nu s-au lasat, iar Taylor nu a reactionat. El spunea ca le considera pe femei ca fiind mamele lui. Grupul lui Gbowee a grabit demisia lui Taylor in 2003, care a dus la sfarsitul razboiului civil. Au reusit sa obtina drept de vot pentru femei si au triumfat in 2005, cand Ellen Johnson Sirleaf a fost aleasa prima femeie presedinte a Africii.

Dar munca lui Gbowee abia incepea. A aparut intr-un film documentar intitulat “Pray the Devil Back to Hell", iar acum calatoreste prin lume ca director executiv al Retelei de Pace si Securitate a Femeilor Africane, promovand drepturile femeilor si fetelor.
In octombrie, lui Gbowee, Ellen Johnson Sirleaf si activistei pentru democratie Tawakkul Karman li s-a acordat Premiul Nobel pentru Pace. Recent, femeia de 39 de ani, mama a sase copii, s-a intalnit cu Reader’s Digest, in timpul unei vizite la New York. Cel mai frapant lucru la ea a fost caldura, candoarea si pasiunea ei pentru a face mai mult.

Am intrebat-o:
De unde aveti atata curaj?
Datorita credintei mele. Am ajuns la o concluzie. Tot ceea ce sunt, tot ceea ce aspir sa fiu, tot ceea ce am fost inainte se datoreaza bunavointei lui Dumnezeu. Dar sunt atat de multe femei in Africa si in afara Africii care sunt si mai inteligente decat mine...

Si, cu toate astea, ceva v-a dat curajul de a depasi o situatie disperata.
Am avut, odata, un incident, cand l-am auzit pe fiul meu spunandu-i mamei mele ca ii e frica de tatal lui. Eram furioasa pe mine ca am permis expunerea copiilor mei la abuz. Din acel moment, am jurat ca ii voi proteja si nu ma voi resemna. Chiar si acum, cand vorbim despre drepturile femeilor, stiu ca fiicele mele vor beneficia de ele, desi eu nu inca. Acea promisiune pe care am facut-o copiilor mei ma face neinfricata. Am sansa sa merg in comunitati si sa vad realitatea cu ochii mei. Am sansa sa ma adresez guvernelor si sa le prezint aceasta realitate si am oportunitatea sa ma adresez la nivel international si sa spun: „Orice aveti impresia ca faceti, nu are niciun efect asupra acestui grup“.
Cand merg in Statele Unite – am fost in cateva scoli din Bronx si Brooklyn – stiu ca sunt lucruri care ii fac pe oameni sa spuna: „Trebuie sa-ti sustii parerea. Si sa vorbesti tare si clar“. Dar, in primul si in primul rand, este vorba de credinta mea.
De fiecare data, inainte sa iau cuvantul, spun o rugaciune. Simt ca aceasta e un fel de misionarism. Iar aceasta carte este importanta pentru mine si datorita faptului ca sper ca tone de exemplare sa fie trimise in Africa pentru ca femeile si fetele sa stie ce poate fi facut. Si vreau sa trimit aceasta carte in Minneapolis, unde au imigrat multe fete din Liberia. Si vreau s-o trimit si in Congo.

Ce rol credeti ca ar putea avea femeile in Orientul Mijlociu, dupa Primavara Araba?
Sunt dezamagita de femeile din Orientul Mijlociu. S-au alaturat protestelor, dar, dupa ce au castigat prima batalie, s-au retras. De exemplu, in Egipt, cand a plecat Mubarak, toate au plecat acasa. Pe 8 martie (Ziua Internationala a Femeii), au venit in piata Tahrir sa protesteze, apoi, cand au fost hartuite, s-au dat batute. Cred ca tocmai asta ar fi trebuit sa le incurajeze si mai mult sa protesteze. Pentru ca un lucru este sigur: cand vine vorba despre schimbarea dinamicii oricarei tari, mai ales in privinta drepturilor femeilor, nimeni nu o poate face in locul tau.

Va este, vreodata, frica?
Uneori. Cel mai inspaimantator moment pe care l-am trait a fost pe 23 martie, cand am protestat in Nigeria, pentru femeile de pe Coasta de Fildes. Nu imi era frica atat pentru mine, cat pentru femeile din strada. Colegele mele imi obtinusera permisiunea sa intru intr-un centru de conferinte, unde presedintii participau la o intalnire in cadrul unei conferinte la nivelul tarilor din vestul Africii. Constiinta nu mi-a permis sa stau inauntru, in timp ce afara atatea femei erau in pericol, asa ca m-am alaturat protestului.

Dar asta va punea in pericol viata.
Leadership-ul inseamna sa stai alaturi de oamenii tai. Oamenii spun ca trebuie sa traiesti pentru a putea lupta inca o zi, dar uneori trebuie sa arati ca esti un lider adevarat. Daca acele femei stateau sub soarele arzator si protestau, eu, care am organizat grupul, trebuia sa fiu acolo cu ele. Iar pe strada, am dansat! Femeile isi parcau masinile si ni se alaturau. Militarilor nu le venea sa creada, pentru ca regele trimisese vehicule blindate. Dar am dansat chiar in fata lor. Uneori imi este frica de moarte si ma tem pentru copiii mei. De un singur lucru nu mi-a fost frica niciodata: sa spun exact ce gandesc. Reprezint femei care, probabil, nu vor avea niciodata sansa sa mearga la ONU sau sa intalneasca un presedinte. Nu mi-e frica sa spun puterii adevarul.

Multi oameni se simt neajutorati, se gandesc ca, in lume, sunt atatea probleme si o singura persoana nu poate schimba mare lucru. Ce le-ati spune?
Fiecare individ poate sa faca ceva in lumea asta. Dumnezeu ne-a creat pe toti unici si fiecare poate contribui cu ceva unic. Unii oameni au chemarea de a fi vecinul care aduna toti copiii laolalta, pentru a canta sau a asculta. Unii oameni au chemarea de a fi mari oratori. Mi-am pierdut sora, Geneva, si mi-as dori ca ea sa fie inca alaturi de mine, pentru ca era unul din acei oameni care nu au crezut niciodata ca au un dar special. Avea grija de copiii mei, in timp ce eu eram la lucru, si, cand ma uit la ei acum, nu imi pot asuma niciun merit, pentru ca aceasta femeie a facut o treaba grozava. De exemplu, copiii mei obisnuiau sa manance dulciuri pe ascuns. Sora mea ii privea atent, cu toate cele peste 90 de kilograme ale ei, si le spunea: „Fiecare trebuie sa imi dea un pupic inainte sa intre in casa“. Asa putea sa isi dea seama daca mancasera dulciuri. Si, pana la urma, au incetat sa mai manance pe ascuns, pentru ca nimeni nu vroia sa fie pupat de o femeie africana grasa!

</p>
Vote it up
233
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza