După furtună, iese soarele

Natura și părinții ne pot da cele mai bune lecții de viață
 

Articole similare

Mergeam să săpăm via la Bâltişoara, sub munte. Aveam de mers opt kilometri pe jos, cu sapa în spate şi cu traista de mâncare agăţată de umăr. Mama, frate-miu, o soră şi eu, mezinul. Aveam vreo şapte ani.

Era încă întuneric, plecaserăm pe la cântatul cocoşului, ca să ajungem devreme, să nu pierdem orele bune de prăşit. Păşeam mecanic, cu ochii mai mult închişi, încercând să recuperăm din somnul care ne fusese retezat pe la ora cinci de vocea hotărâtă a mamei: „Scularea, puturoşilor! Hai, că acuşi e soarele sus!“

După câţiva kilometri, nori negri s-au lăsat peste câmp, coborând ameninţător asupra noastră. Tunete, fulgere, sfârşitul lumii. M-a cuprins spaima. Dacă ne trăsneşte?! Ştiam de la bătrânii de pe uliţă că fierul atrage trăsnetul, iar noi aveam sapele în spate...

Când a început să plouă, tabloul a devenit apocaliptic. Din cer cobora un fluviu care ameninţa să ne înece cu totul. În smoala întunericului distingeam tot mai greu siluetele mamei şi fraţilor mai mari, iar firul cărării, peste câmp, îl pierdusem de mult. Alergam din instinct, într-o direcţie care avea un singur azimut: muntele.

Mi-am simţit sfârşitul când, păşind frenetic pe întuneric, am nimerit într-o groapă plină cu apă. M-am prăbuşit şi am simţit că mă înec, iar tunetele continuau să izbească din cer. M-am agăţat de nişte smocuri de iarbă şi am ieşit din gâldan, dar nu ştiam încotro s-o iau. Siluetele alor mei dispăruseră în noapte, gonind spre munte.

Spaima de a mă pierde în pustietatea aceea întunecată, bântuită de lupi legendari şi biciuită de trăsnete, mi-a arătat chipul înfricoşător al disperării, iar disperarea mi-a dat putere. Am alergat ca nebunul înainte, tot înainte, să-i prind din urmă pe ai mei. Încercam să-mi ascut auzul, pentru a surprinde în noapte o vorbă, o şoaptă, un strigăt, un fâşâit.

Şi atunci s-a produs miracolul: un fulger uluitor, cum nu mai văzusem până atunci, a luminat câmpul pentru câteva clipe, iar eu am distins clar siluetele alor mei.

Atât îmi trebuia: direcţia. Am gonit cu o viteză supraomenească, ştiind că de-acum nu-i mai pot pierde. I-am ajuns din urmă şi am continuat să alerg alături de ei, însoţit de o nouă teamă: să nu afle că m-am pierdut pentru o vreme. Dar curând mi-am dat seama că nici nu bănuiau ce mi se întâmplase.

Soră-mea a zis că o doare piciorul, pesemne şi-l scrântise. Am profitat de moment şi, mânat de o slăbiciune de copil de şapte ani, i-am zis mamei: „Hai să ne întoarcem acasă! Venim mâine“. A fost prima oară când s-a oprit din galop. Nu i-am văzut chipul, dar i-am auzit glasul tăios, în noapte: „Să mergem înapoi? După tot ce-am pătimit, să mergem înapoi? Ţine minte cât oi trăi: niciodată să nu te întorci din drum! După furtună va ieşi şi soarele“.

După o jumătate de oră, norii s-au risipit, câmpul s-a luminat, iar soarele a scos capul curajos de după dealuri. Tocmai intram în Bâltişoara. Am mers şi am săpat via, iar spre seară ne-am întors la Brădiceni. Peste câmp am încercat să disting gâldanul în care mă scufundasem în zori, dar peisajul nu mai semăna deloc. Un soare blajin ne însoţea.

În mintea mea de copil răsunau atunci, cum răsună şi acum, peste ani, cuvintele mamei: „După furtună va ieşi şi soarele“.

Vote it up
111
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza