Dubla pedeapsa

Pentru afganul Mahmud Mohamedi si familia sa, fuga in Europa insemna  speranta unei alte vieti. Dar necazurile lor erau abia la inceput  
 
Ceasornicarul si-a petrecut ultima noapte acasa, ruland bancnote de 500 de euro in fasii de plastic, inainte de a coase 24 dintre ele in cusaturile pantalonilor lui, ale gulerului sotiei si ale pantalonilor fetitelor sale. Cu mult inainte ca soarele sa rasara peste pamantul pietros din Herat, Afganistan, Mahmud Mohamedi, in varsta de 30 de ani, si-a trezit in graba familia. „E timpul sa plecam“, le-a soptit.

Cu ochii ei negri tristi ascunsi de valul de la burqa, sotia lui, Sharifa, a privit cu regret curtea plina de flori, apoi le-a luat de mana pe cele doua fiice ale lor, Roya, de opt ani, si Nazania, de trei. Mahmud l-a linistit pe Mack, dobermanul lor, care simtea ca se intampla ceva neobisnuit.
Cu lacrimile prelingandu-i-se pe obraji, Mahmud a luat singurul lor bagaj, un rucsac de plastic plin cu lapte si biscuiti, apoi a inchis usa in urma lui.

Pe chipul lui Mahmud se puteau vedea vanataile provocate de talibanii inarmati care il batusera cu salbaticie. Fusese tinut legat si cu calus la gura timp de opt zile pana cand familia a platit 100.000 de dolari. Acum incerca disperat sa inceapa o viata noua, mai sigura.
Abandonandu-si casa, afacerea, cele doua masini, cainele si tot ce poseda cu exceptia unui telefon mobil in care se aflau poze cu familia, platise 10.000 dolari unui traficant pentru a-i aduce in Europa. „Acolo vom fi liberi si in siguranta“, i-a promis Sharifei.

Drumul a fost anevoios si lung. Opt ore intr-un autobuz plin de praf pana la granita. Apoi a urcat pe un rau timp de trei ore pentru a trece in Iran, cu apa pana la genunchi, cu fetita cea mica in bratele lui Mahmud, adormita de somnifere.

De la Teheran, o serie de masini i-a dus pana la locul unde incepea o poteca de munte. Pret de opt ore, Sharifa si Nazania au mers calare prin zapada, in timp ce Mahmud si Roya se deplasau pe jos alaturi de ele. Au pierdut mult timp mituind politia turca. Dupa 28 de ore intr-un autobuz spre Istanbul, au fost dati jos din masina intr-un camp, la ora 1.00 dimineata. Ghidul lor a aratat spre copacii si fermele care se vedeau la lumina stelelor. „Grecia e acolo, plecati!“ 

La rasaritul soarelui, la sase zile departare de casa, au intrat obositi
intr-un orasel. Mahmud a vazut anunturi in greaca in vitrinele magazinelor si a sarit in sus de bucurie. „Am ajuns!“, exclama. „Ne-am gasit paradisul.“
Mahmud si familia sa nu au fost singuri pe drum. In toamna anului 2010, peste 75 de afgani intrau in Grecia in fiecare zi, carora li se adauga un numar asemanator de oameni din tari africane si din Orientul Mijlociu.

Majoritatea imigrantilor „fara acte“ erau necasatoriti si aflati in cautarea unui loc de munca, dar afganii veneau cu sotiile si copiii, semn ca fugeau de tiranie si teroare. Toti aveau povesti cumplite de spus.
Mecanicul auto Habib Razi, de 43 de ani, a fugit din Herat impreuna cu sotia, Laila, si cei trei copii. In ciuda guvernului sustinut de occident al presedintelui Karzai, talibanii inchisesera scoala in care lucra sotia lui si interzisesera educatia pentru fete, precum fiica lui de zece ani, Suhar. „In Europa, putem avea opinii si lucra ca profesori“, a spus el. „Vom trai cu adevarat. Dar vrem sa lucram, nu sa cersim.“
Ramasa vaduva dupa moartea neasteptata a sotului ei, Saliha Jibari, in varsta de 38 de ani, si-a dus fiica si cei patru fii sa locuiasca cu un unchi. Acesta si-a jucat nepoata la poker si a pierdut. Decat sa renunte la fiica ei, Saliha a ales sa se refugieze in Europa.

Pentru Mahmud, ca si pentru Habib, Saliha si alti tovarasi de drum, prima imagine a „paradisului“ s-a dovedit a fi o incapere aglomerata dintr-un centru de detentie al politiei: fara paturi, cu toalete care se inundau, mancare putina. Dupa trei zile infernale, Mahmud a obtinut permise de sedere pentru familia lui valabile o luna, iar un autobuz i-a lasat in mijlocul Atenei. Abia atunci au inceput cu adevarat necazurile lor. 

O camera intr-un apartament impartit cu 13 oameni costa 450 de euro pe luna. Nu avea incalzire, nici apa calda, noaptea copiii tremurau de frig, nu aveau nici scoala, nici ingrijire medicala, nici loc de munca, nici drepturi. Era un cosmar. Nu avea rost sa ceara azil, pentru ca inaintea lor mai erau 50.000 de cazuri, iar autoritatile se ocupau numai de 20 pe saptamana. Dintre acestea, cererea de azil era aprobata pentru mai putin de 1%.

Disperat, Mahmud si-a mai incercat norocul pentru ultima oara. Amortiti si epuizati, membrii familiei au iesit din containerul camionului in care fusesera zdruncinati timp de 11 ore. Patruzeci de imigranti fusesera inghesuiti pe fiecare dintre cele doua niveluri din interior.
Pe 15 ianuarie, la ora 6.00 dimineata, ajunsesera intr-un golf indepartat, la o destinatie secreta. Chiar langa plaja era ancorat un vas de pescuit turcesc, vopsit in albastru si verde. Mahmud contactase alti traficanti. Desfacand ultimul rulou ascuns in hainele sale, a platit 10.500 de euro pentru ca familia sa fie adusa in Italia pe vas. Era ultima lor sansa.

Traulerul prapadit din lemn, reparat cu bucati de scandura si fier, parea ca sta sa se scufunde dintr-o clipa intr-alta. Speriat, Mahmud a refuzat sa paraseasca plaja pana cand unul dintre cei patru membri ai echipajului a indreptat un pistol catre el. „{sta vas bun – foarte sigur“, a marait barbatul.
Indreptandu-se spre soarele care rasarea, micuta nava de pescuit Hasan Reis, de 20 de metri, era plina ochi de o incarcatura de imigranti valorand un milion de euro. Chiar si in ape linistite, vasul se legana periculos sub greutatea de la suprafata.

Mahmud a ocupat o cabina de sub timonerie, impreuna cu alte familii, printre care cea a lui Habib Razi si doi dintre fiii lui Saliha Jabari. Putini afgani vazusera vreodata marea, cu atat mai putin nu calatorisera cu barca. Uluite, dar avand incredere in parintii lor, fiicele lui Mahmud, Roya si Nazania, se agatau de genunchii mamei lor. Ceasornicarul a zambit ingrijorat. „Maine incepe o noua viata“, le-a promis. 

Pe la pranz, capitanul cu fata aspra i-a spus lui Mahmud sa le dea tuturor apa. Ajuns in partea din fata a vasului, a vazut un imigrant aratandu-i o usa sub picioarele lui. Cand a deschis-o si a privit inauntru, a vazut cel putin 150 de oameni incovoiati sub puntea joasa, toti suferind de rau de mare.

La apus, a inceput sa bata vantul. Valurile au devenit mai mari, iar vasul se clatina violent. Apa s-a revarsat peste prora, improscandu-i pe oamenii prea speriati si slabiti pentru a se misca. Toti vazusera imagini cu Titanicul si se temeau de ce-i mai rau. Habib si-a strans in brate fiul de 13 ani, Azim. „Aici ni se sfarseste viata, fiule“, i-a spus.

Apa s-a revarsat peste puntea inferioara arhiplina. Echipajul a pornit pompa, dar aceasta a incetat, in scurt timp, sa functioneze. Motorul principal bolborosea, abia reusind sa se roteasca. Ali Jabari, de 13 ani, si fratele lui, Hamid, de 15, fusesera trimisi singuri pe vas de catre mama lor vaduva, care ramasese in Atena cu ceilalti copii. Acum, adolescentii incercau cu disperare sa arunce apa, folosind lazi galbene de peste, dar revarsarea nu mai putea fi stavilita.

Imigrantii care aveau telefoane mobile au contactat serviciile de salvare, dar nu cunosteau pozitia vasului. Unul dintre ei, care vorbea engleza, a implorat politia italiana: „Veniti sa ne ajutati!“ „Nu va vrem. Plecati de aici!“, li s-a raspuns.

Cu vasul in pericol de a se scufunda sau de a se rasturna, capitanul a decis sa lanseze spre cer doua rachete rosii de semnalizare. A transmis prin radio un semnal S.O.S., specificand pozitia vasului, 32 de mile nord-vest de Corfu. Vasele garzii de coasta grecesti nu puteau iesi in larg din cauza conditiilor nefavorabile. Centrul lor de salvare a cerut prin radio ajutorul vaselor din apropiere.  Primul care a ajuns a fost un vas cargo turcesc. Carcasa de lemn a vasului de pescuit se crapa in timp ce se lovea de marginile de fier ale cargoului. Spre disperarea lor, echipajul turcesc n-a facut nimic. Ingrozit, Mahmud a privit chiar cum se indeparteaza. Suntem pierduti, s-a gandit.

Vasul de transport olandez Momentum Scan se indrepta spre sud, in apropiere de Corfu, cu o incarcatura de otel cand capitanul Martin Remeeus, in varsta de 53 de ani, a auzit ca vasul de pescuit era in pericol. S-a gandit ca poate salva macar sase sau sapte oameni, asa ca a identificat ambarcatiunea pe radar si a pus echipajul s-o caute cu reflectorul pe marea agitata. Apoi, Remeeus a auzit un sunet ciudat adus de vant – un cor straniu de oameni tanguindu-se si strigand.

Lumina a scos la iveala traulerul, aproape scufundat in apa, imobil si clatinandu-se puternic sub greutatea celor 263 de oameni. Bebelusii si copiii mici erau ridicati si arborati ca niste pavilioane de avarie.
Socat, Remeeus i-a spus echipajului sau filipinez sa coboare peste bord toate plasele si scarile. A fost nevoie de toata indemanarea sa pentru a naviga vasul de 10.000 de tone pana in dreptul vasului de pescuit. Cele doua vase s-au ciocnit. Imigrantii tineri s-au aruncat cuprinsi de panica in plase, in timp ce altii incercau sa se agate de spatele lor. Multi au cazut in mare.

Un val furios a ridicat nava si a aruncat-o peste oamenii de pe plase. Apa dintre cele doua vase era intesata de raniti si morti. 
Strigand intr-o portavoce, Remeeus ii implora sa-si pastreze calmul. Membrii echipajului sau s-au aplecat sa ii ridice pe oameni la bord. Dupa ce panica primelor momente s-a domolit, Habib Razi a incercat sa-si trimita fata catre cargoul salvator. De doua ori, clatinarea vasului l-a facut sa se prabuseasca.

Intr-un moment cand cele doua nave erau intr-o pozitie potrivita, copiii sai au fost ridicati in graba de catre echipaj, apoi el si Laila au apucat o scara de pilot si s-au catarat la bord. „La multi ani!“, a strigat Habib, strangandu-si familia in brate.
Adolescentul Ali Jabari, aproape inconstient din cauza raului de mare, a simtit cum cineva il ia de mana si il duce spre plasa. Fratele lui, Hamid, nu a mai fost vazut niciodata.

La randul sau, Mahmud si-a condus familia pe acoperisul timoneriei. Cand tangajul a apropiat vasul de cargou, si-a ridicat fetitele spre filipinezi. In timp ce le urma, urcand peste balustrada navei salvatoare, l-a zarit pe capitan sub luminile de pe punte, cu obrajii imbujorati uzi de lacrimi.

La scurt timp dupa ce ultimii oameni au fost ridicati, vasul de pescuit s-a dezmembrat si s-a scufundat. Douazeci si doi de imigranti nu au mai fost gasiti. Pe cei 241 de oameni salvati, calatoria nu ii adusese nicaieri.
Dupa cateva zile, Mahmud si familia sa se aflau in acelasi apartament din Atena. Viitorul lor era sumbru. Mahmud nu mai avea acum decat 250 de euro in buzunar. Impreuna cu sotia si fetitele, avea sa li se alature miilor de imigranti care dormeau in parcurile ora-sului, traind din man-carea oferita de biserici si riscand sa fie atacati de agresorii nationalisti. Telefonul lui mobil cu pozele de acasa fusese pierdut in mare.

In mod socant, in aceeasi saptamana, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a declarat ca Grecia trata imigrantii intr-un mod „degradant si inuman“. Premierul grec George Papandreou a promis sa se ocupe de situatie si au fost adoptate planuri. Acesta a dat dispozitie ca registrul cererilor de azil sa fie sters si sa fie infiintat un serviciu de azil nou. In acelasi timp, in Malta a fost des-chis un Birou European de Sprijin pentru Azil, in scopul de a ajuta tarile aflate in dificultate. „Acestea sunt semne pozitive“, raporteaza Ketty Kehayioylou de la Biroul Inaltului Comisariat ONU pentru Regufugiati in Atena. „Lipsa fondurilor si a personalului instruit este insa acuta. Pana acum nu s-a schimbat nimic la fata locului.“

Ceasornicarul si multi altii asemenea lui care au facut o astfel de incercare disperata de a gasi un refugiu si o viata mai buna in Europa au de asteptat foarte mult timp. 

Poarta catre Europa
Se estimeaza ca, in Grecia, se afla 500.000 de imigranti ilegali si solicitanti de azil. Conform Inaltului Comisariat ONU pentru Refugiati (UNHCR), esecul sistemului de acordare a azilului a creat „o situatie de criza umanitara, care nu ar trebui sa existe in Uniunea Europeana“.
Anul trecut, politia si paza de coasta greaca au interceptat 132.500 de imigranti „fara acte“. Dintre acestia, 47.000 trecusera pe uscat granita dintre Turcia si Grecia.
Regulamentul Dublin II, adoptat de statele UE in 2003, stipuleaza ca orice persoana care cere azil trebuie sa o faca in tara pe unde a intrat pentru prima data in Europa. Dar conditiile din Grecia sunt atat de proaste, incat mai multe tari, precum Suedia, Belgia, Olanda, Germania si Marea Britanie, au suspendat recent intoarcerea in Grecia a celor care solicita azil politic.
De asemenea, creste presiunea asupra Italiei, care a primit un flux de multe mii de imigranti fara acte din Tunisia si Libia, in urma rasturnarilor politice din nordul Africii. La inceputul lui aprilie, un vas transportand sute de oameni din Libia s-a scufundat in apropierea insulei Lampedusa, pierderea minima estimata fiind de 150 de vieti.
In aprilie, ministrul de interne al Italiei, Roberto Maroni, a declarat ca peste 25.000 de imigranti (21.000 dintre acestia din Tunisia) au ajuns pe teritoriul italian de la inceputul anului, pe 390 de vase.

Nota: In luna martie a acestui an, capitanul Remeeus a luat avionul pana la Atena si s-a intalnit cu cinci dintre familiile cu copii, inclusiv familia Mohamedi, pe care le salvase. El si compania de transport CFL au infiintat o organizatie de caritate numita „Stichting Momentum“ pentru a oferi ajutor. „I-am salvat din mare, dar trebuie sa ducem treaba pana la capat“, spune el. Pentru donatii prin cec sau transfer, accesati: www.canadafeederlines.com/content/actualiteit/

Vote it up
213
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza