Drumul pe care am gasit calea

Mama avea 45 de ani si arata bine. Medicul ne-a spus ca avea cancer pulmonar. Era norocoasa daca mai traia un an.
 

Puteau sa-i faca raze pentru a-i usura durerile, dar nimic mai mult.
Am mers cu mama la baie si am plans. Se sprijinise de usa, lovind-o usor cu mainile, iar sunetul reverbera in toate cabinele. Ne-au trimis sa asteptam la farmacie. Ma gandeam la sora mea mai mare, Karen, si la fratele meu mai mic, Leif. La sotul meu, Paul. Ce aveau sa spuna cand vor afla?
Ideea ca mama mai avea de trait doar un an a fost insa doar un vis trist. A mai trait 34 de zile. Cand am ajuns la spital, impreuna cu Leif, o asistenta ne-a abordat pe hol: – I-am pus gheata pe ochi. A vrut sa-si doneze corneea, asa ca…
Am fugit in salonul mamei. Eddie a venit spre noi, cu bratele intinse, dar l-am ocolit si m-am repezit la mama. Avea mainile intepenite pe langa corp, iar perfuziile si tuburile disparusera. Mi-am ingropat fata in trupul ei, ca un animal. Era moarta de o ora. Membrele i se racisera, dar pantecele ei mai era inca o insula de caldura. Acolo mi-am lipit fata si am urlat de durere.
Nimic nu o mai putea aduce inapoi, nimic nu mai putea repara pierderea ei. Am avut nevoie de ani de zile pentru a-mi regasi locul in lume. Trebuia sa-mi gasesc propria cale de iesire din hatisul disperarii. Dar nu am stiut incotro merg, pana cand nu am ajuns la destinatie.
Iar destinatia era un loc numit Puntea Zeilor.

Dupa moartea mamei, tatal meu vitreg s-a transformat din persoana pe care o consideram tatal meu intr-un om pe care rareori il mai recunosteam. Fratii mei s-au pierdut in propria durere, eu la fel. Timp de patru ani, inainte sa-mi incep ascensiunea pe traseul montan Pacific Crest, am calatorit pana in Texas si inapoi. Pana la New York si inapoi. Pana in Arizona si California si Oregon si inapoi.
Prima data cand am auzit de Pacific Crest Trail, locuiam singura la Minneapolis, trista si disperata si in pragul divortului. Eram chelnerita si ma simteam mai umilita si mai confuza decat in orice alt moment al vietii mele.
La un moment dat, intr-un magazin am descoperit o carte intitulata The Pacific Crest Trail, Volume I, California. Traseul descris in volum traverseaza tinuturi salbatice, urmand crestele muntilor, pe partea vestica a Americii, intre granita cu Mexicul si cea cu Canada. In timp ce urmaream cu degetul linia in zigzag trasata pe harta, ceva a incoltit in sufletul meu. Dintr-o data mi-a ve­nit ideea sa strabat acel drum – sau macar cat de mult puteam din el – intr-o suta de zile.
Mi-am petrecut iarna economisind bani pentru provizii. Am carat in vechea mea camioneta cutii cu alimente deshidratate si articole de camping, pe care le-am lasat in Portland, la o prietena. Ea avea sa mi le trimita la refugiile si popasurile de pe traseu. Apoi, am zburat la Los Angeles. De acolo m-a luat fratele unui prieten, care avea drum cu masina pana in locul de unde incepea desertul Mojave.
Niciodata pana atunci nu mai facusem drumetii cu rucsacul in spate. Cu o luna inainte, fusesem sfatuita sa parcurg mai intai o calatorie-test, ca sa inteleg ce inseamna. Chiar am intetionat sa fac asta, dar nu am mai reusit.
Mi-am petrecut prima noapte la un motel. In dimineata urmatoare m-am trezit, m-am echipat si mi-am facut rucsacul. Aveam un sac de dormit, un scaun de camping, un filtru de apa si un schimb de haine. Mai erau un aragaz de campanie, o butelie cu gaz si doua oale. Un kit cu antidot impotriva muscaturilor de sarpe, binoclul, busola, aparatul foto. Si patru carti, printre care ghidul care ma inspirase sa pornesc in aceasta calatorie.
Cu greu am reusit sa inghesui toate astea in rucsac. Am agatat de rama lui cortul, prelata si scaunul de camping. Apoi mi-am amintit de un ultim lucru: apa. Am umplut doua sticle de la robinetul din baie si le-am pus in buzunarele laterale. Mi-am umplut si plosca, un fel de balon plat din cauciuc, si am prins-o pe o parte. Nu stiu cat cantarea tot bagajul, in conditiile in care numai apa echivala cu vreo noua kilograme.
In cele din urma, am fost pregatita de drum. Mi-am pus ceasul de mana, mi-am aranjat palaria si m-am uitat la rucsac. Era enorm. L-am apucat si m-am aplecat sa il ridic.
Dar nu l-am putut clinti.
M-am ghemuit, l-am prins de rama si am incercat din nou sa-l ridic. Dar nu s-a miscat. Nici macar cu un centimetru. Cum sa car un rucsac peste 1.500 de kilometri, daca nici macar nu-l puteam clinti? Parea, practic, imposibil. Si, totusi, trebuia sa ridic rucsacul ala.
M-am gandit ce as fi putut scoate, dar toate mi se pareau necesare. Asa ca m-am asezat pe covor, cu spatele la rucsac. Mi-am strecurat bratele pe dupa bretele si am inceput sa ma balansez inainte si inapoi, pentru a-i da un impuls, pana cand am reusit sa fac un salt inainte. Acum eram in patru labe, cu rucsacul in spate. Mi-am adunat incet picioarele sub mine, tinandu-ma de aparatul de aer conditionat din camera, si, dupa cateva incercari, am reusit sa ma ridic in picioare. Rama rucsacului gemea sub greutate, in timp ce ma miscam.
Mi-am cuprins soldurile cu centura din partea de jos si am pasit, clatinandu-ma, prin camera. Bretelele imi taiau umerii. Ma simteam groaznic, dar probabil ca asa se simteau toti cei care purtau astfel de rucsaci mari, la drum lung. Nu aveam de unde sa stiu.
Tot ce stiam era ca venise vremea sa pornesc. Asa ca am deschis usa si am pasit in lumina de afara.

Forta amintirilor
Stateam la marginea soselei, in dreptul indicatorului pe care scria: PACIFIC CREST TRAIL. Am facut primii pasi impleticiti pe faimosul drum si m-am oprit sa-mi trec numele in registrul traseului. Am citit si numele altora care trecusera pe acolo – majoritatea barbati, care calatoreau cate doi, nicio femeie neinsotita.
Traseul curgea in paralel cu soseaua, coborand prin depresiuni stancoase si urcand din nou pe creste. Am inceput sa suflu greu si sa transpir, iar praful mi se asternea pe bocanci. Fiecare pas era o tortura. Pe masura ce ajungeam tot mai sus, urcusul era intrerupt de cate un scurt coboras, unde trebuia sa fiu atenta la fiecare pas, ca nu cumva sa ma prabusesc sub forta atractiei gravitationale ce actiona asupra rucsacului meu imens.
Dupa vreo 40 de minute, o voce imi striga in minte: In ce m-am bagat? Nu i-am dat atentie. Fredonam usor, uneori gafaind si gemand cand drumul ma ducea la vale. Singurul element care ma scotea din ritm erau serpii cu clopotei. Ma asteptam sa vad cate unul la fiecare colt, gata de atac. Acest tinut parea sa fi fost creat pentru ei – dar si pentru pume si pentru ucigasi in serie, ascunsi prin salbaticie.
Insa nu voiam sa ma las stapanita de teama. Teama se naste dintr-o poveste pe care ne-o spunem noi insine. Asa ca eu am ales sa-mi spun alta poveste, diferita de cea care li se spune, de obicei, femeilor. Am hotarat ca sunt puternica. Si curajoasa. De fiecare data cand auzeam un sunet ciudat sau simteam ca imaginatia mea naste monstri, grabeam pasul. Cui pe cui se scoate. Cu putere invingi alte puteri. Iar eu am decis sa fac un efort de vointa, pentru a avea aceasta putere.
Faceam pas dupa pas, dar ritmul era extrem de lent. Dupa trei ore, am ajuns intr-o portiune mai larga si m-am oprit sa ma odihnesc. Acolo era un bolovan mare, pe care puteam sa stau, pentru a-mi da jos rucsacul.
Fericita sa ma vad, in fine, eliberata de greutate, m-am plimbat prin jur. Dar m-am impiedicat de un arbore al lui Iosua, care m-a injunghiat cu spinii lui ascutiti. Sangele mi-a tasnit din brat in trei locuri. Vantul batea atat de tare incat, atunci cand am deschis trusa de prim-ajutor, toti plasturii mi-au zburat. M-am asezat in noroi, tinand maneca de la tricou apasata peste rani, in timp ce luam cateva inghitituri de apa dintr-o sticla. Nu mai fusesem atat de obosita in viata mea. Mi-am cuprins picioarele indoite cu bratele, mi-am lipit fata de genunchi si am inchis ochii. Vantul imi biciuia parul.
Cand am deschis ochii, am zarit o planta pe care o cunosteam. Era o salvie – mai putin verde ca cea pe care o cultiva mama in gradina, dar cu acelasi parfum. Am luat cateva frunze, le-am frecat in palme si am tras adanc mirosul in piept, cum ma invatase mama. Ea imi spunea ca-ti da o infuzie de energie.
Am privit spre cer, simtind ca mama ma veghea de acolo, si mi-am amintit de ce am fost incredintata ca aveam sa termin cu bine aceasta calatorie. Paradoxal, moartea mamei ma facuse sa capat increderea ca nimic rau nu mi se mai putea intampla: pentru ca nimic nu putea fi mai rau decat moartea ei. Greul trecuse.
Am stat o vreme acolo, privind cum vantul matura frunzele din jur. Vedeam muntii care ma inconjurau si desertul undeva, jos. Era timpul sa inchei drumul pentru ziua respectiva. Mi-am instalat cortul, am intrat inaun­­tru si am luat o carte – nu ghidul care ma impinsese la aventura, ci un volum de poezii. Am citit-o cu voce tare pe prima. Se numea Putere.

Nu mi-e frica
M-am trezit in zori si m-am tarat afara din cort, cu muschii inca intepeniti dupa efortul din ziua precedenta. Mi-a trebuit o ora ca sa imi strang lucrurile si sa plec. Am inceput sa merg, de data asta simtindu-ma mult mai experimentata decat in ziua dinainte, cu rucsacul scartaindu-mi in spinare la fiecare pas.
Pe la pranz, ajunsesem la altitudinea de peste 1.800 de metri, iar aerul se racise. Am continuat pana tarziu dupa amiaza, fara sa ma mai gandesc „in ce m-am bagat“, ci doar la faptul ca trebuia sa merg inainte. In seara aceea, am fost atat de epuizata, incat nu am mai simtit foamea. Am sarit peste cina, mi-am dezlipit hainele transpirate de pe mine si m-am tarat in cort.
In a treia zi, am ajuns la izvorul Golden Oaks, unde mi-am scos filtrul de apa si mi-am umplut sticlele. Aveam de gand sa continui drumul, dar, pana la urma, am ramas asezata in scaunul de camping, sperand ca soarele sa-mi aline urmele dureroase lasate pe piele de bretelele rucsacului.
In ziua urmatoare am alunecat pe pietris si am cazut in nas. Am ramas nemiscata un minut, atat din cauza durerii sfasietoare de la picior, cat si a greutatii colosale care imi strivea spatele. Cand am reusit sa ma extrag de sub rucsac, am vazut ca pe fluierul piciorului aveam o taietura, din care curgea sange. Am turnat un pic din pretioasa apa peste rana, curatand cat de bine am putut praful, apoi am apasat un pansament steril pana s-a mai oprit sangerarea si am pornit, schiopatand, mai departe.
Am facut tot ce mi-a stat in putinta ca sa parcurg cei 15 kilometri pe zi, asa cum imi propusesem. Ma durea fiecare particica a corpului, cu exceptia inimii. In acele zile n-am vazut pe nimeni si nu mi-a fost dor de nimeni. Nu tanjeam decat dupa mancare si apa si nu-mi doream decat sa fiu in stare sa pun rucsacul jos. Trupul imi era acoperit de praf si de sange. Dar simteam cum muschii mi se intaresc pe zi ce trece, chiar daca articulatiile imi trozneau, iar picioarele erau toate o rana de la bataturi.
Plecasem la drum pentru a avea ragazul sa reflectez la tot ce se fransese in mine si sa imi regasesc propriul eu. Dar, de cand incepusem sa merg, aceste conflicte interioare nu-mi mai treceau decat rar prin minte. De ce murise mama? Cum de familia noastra se destramase asa? De ce imi distrusesem casnicia cu Paul? Acestea erau intrebarile in jurul carora ma obisnuisem sa jelesc. Dar acum nu mai gemeam fiindca ma durea sufletul, ci fiindca ma dureau picioarele, spatele si soldurile. In cele din urma, mi-am dat seama ca, prin faptul ca eram nevoita sa ma concentrez pe suferinta fizica, cea emotionala incepea sa se risipeasca.
Atunci am vazut primul urs. Statea pe labele dinapoi, la vreo sase metri de mine. Ne-am privit ochi in ochi, iar eu am scancit. S-a intors si a luat-o la fuga, cu coapsele rotunde stralucind in lumina soarelui.
Am avut nevoie de vreo cateva minute ca sa-mi adun curajul de a porni mai departe. Am inceput sa cant, ca sa nu mai risc sa iau ursul prin surprindere. Dar, din cauza ca fredonam, aproa­­pe am calcat pe un sarpe cu clopotei. Nu i-am auzit suieratul. Cand l-am vazut incolacit, am tipat si mi-am croit repede drum mai departe, urland terorizata.
Restul zilei a fost un mars lent, cu ochii la panda atat in jos, spre pamant, cat si spre orizont, recitand fara incetare: Nu mi-e frica!

Mai putin bagaj
Am ajuns la refugiul Kennedy Meadows, calea de acces catre High Sierra, de pe raul South Fork Kern. Era o oaza de civilizatie, formata dintr-o pravalie, un restaurant si un camping cam primitiv. Nu existau dusuri, asa ca m-am indreptat catre rau. Apa era rece ca ghea­­ta si se pravalea la vale cu bubuit de tunet – semn de ninsori abundente in munti. M-am stropit cu apa pe sub haine si mi-am udat parul murdar.
De la un magazin am preluat o cutie cu provizii sosita cu saptamani inainte. M-am asezat la o masa de picnic si am cotrobait prin ea: cateva pachete cu mancare si un tricou curat.
Albert, un tata ce instalase impreuna cu fiul sau un cort in apropiere, s-a uitat la rucsacul meu.
– Cred ca ar trebui sa renunti la cate ceva. Vrei sa te ajut?, m-a intrebat.
– As cam vrea, i-am zis.
Albert mi-a despachetat rucsacul si a impartit continutul acestuia in doua gramezi: intr-una era ceea ce urma sa ramana, iar in cealalta lucrurile la care trebuia sa renunt. Mi-a dat deoparte binoclul, deodorantul si aparatul de ras, de care nu ma desparteam niciodata. Il luasem ca sa ma rad pe picioare.
Inainte de a-l pune in gramada cu lucruri de aruncat, Albert masura sever fiecare obiect pe care eu il considerasem indispensabil. Aproape de fiecare data il aprobam.
In cele din urma, mi-am trecut iar bratele pe sub bretele si mi-am strans centura de la rucsac peste mijloc.
– Multumesc, i-am spus lui Albert, zambind fericita.
A chicotit, dand din cap.
Portiunea traseului care trecea prin High Sierra era blocata de zapada. N-am avut de ales si am ales o ruta ocolitoare. Am mai parcurs vreo 64 de kilometri, apoi, impreuna cu Greg, alt calator, am coborat la un camping, de unde am mers cu autostopul pana in oraselul Lone Pine. Am luat din nou un autobuz pana la Reno, apoi altul pana la Truckee, si am facut din nou autostopul pana la Sierra City.
De acolo ne-am reluat traseul, iar Greg nu a mai mers cu mine decat vreo cateva minute. Apoi a luat-o inainte. Eram din nou singura prin padurea de pin, stejar si tuia, urmand cararea care se rasucea ca o spirala printr-un palc de arbusti Douglas.
Trecuse o luna de cand eram pe drum. Acum ridicam tabara in cinci minute. Pe picioare aveam muschi de fier, care se conturau sub stratul de grasime ce se micsora de la o zi la alta. Zonele iritate de pe umeri si noada erau carne vie. Iar talpile? Nici nu pot sa descriu.
Unghiile de la degetele mari ale picioarelor pareau aproape moarte. Degetele mici erau carne vie. Deasupra calcaielor aveam basici care nu mai treceau.
Dar refuzam sa ma gandesc la talpi. Ca sa fiu in stare sa urmez traseul Pacific Crest, trebuia sa-mi controlez foarte bine mintea. Si eram hotarata sa ma gandesc la un singur lucru: tot inainte.

Fara apa
Am ajuns pe platoul Modoc, presarat cu plante desertice cu frunze zimtate. Deasupra mea nu era decat cerul albastru, cu soarele stralucind nemilos, care ma prajea in ciuda sepcii si a cremei de protectie solara. Pe distante de kilometri, nimic nu-mi obstructiona vederea: se vedeau Varful Lassen, acoperit de zapada, la sud, si Muntele Shasta, la nord. Trebuia sa inconjur Muntele Shasta, pana la podul de peste raul Columbia.
Am continuat sa merg, cu mintea golita de orice gand. Soparle mici imi taiau calea. Ma intrebam unde gaseau apa. Incercam sa nu ma mai gandesc la faptul ca muream de cald si ca imi era teribil de sete. Mai aveam vreo cinci kilometri pana la rezervorul cu apa. Si numai vreo 250 de mililitri la mine. Apoi, doar 200. Apoi 100.
Am vazut rezervorul de departe si m-am grabit sa beau apa care imi mai ramasese in sticla, bucurandu-ma ca in curand aveam sa pot bea pe saturate. Dar, apropiindu-ma, am vazut fluturand o hartie prinsa de un stalp de lemn. Am stiut ce scrie inainte sa citesc: NU E APA.
Am ramas nemiscata, paralizata de groaza. M-am uitat in rezervorul gol. Pe o suprafata de zeci de kilometri patrati nu exista apa, iar temperatura in timpul zilei era de 38 de grade Celsius. Era cea mai grava situatie prin care treceam de la inceputul calatoriei. In ghid scria ca, peste alti cinci kilometri, mai exista un rezervor, dar ne informa despre calitatea apei de acolo ca este „cel putin indoielnica“.
Am mers mai departe. Eram atat de insetata, incat facusem febra. Inca putin, imi spuneam la fiecare cotitura, pana am ajuns la urmatorul rezervor. Era o balta mizerabila si namoloasa. Dar avea apa. M-am impleticit pana la tarmul noroios, mi-am dat rucsacul jos si mi-am bagat mainile in ea. Era gri si calda ca sangele.
Mi-am scos filtrul si am inceput sa transfer apa in sticla. Lichidul era atat de gros, incat imi bloca mereu filtrul. Pana am umplut primul recipient, bratele au inceput sa-mi tremure de efort. Mi-am scos din trusa sanitara pastilele cu iod si le-am aruncat inauntru. Trebuia sa astept 30 de minute ca sa-si faca efectul. Mi-era sete cu disperare, dar mi-am facut de lucru umpland si cealalta sticla. Apoi m-am asezat pe prelata mea albastra si am baut tot continutul primei sticle. Am baut-o si pe cea de a doua. Desi avea un gust namolos, rar mi-a fost dat sa inghit ceva care sa mi se para atat de bun.
Am umplut din nou sticlele, am tratat apa cu iod si le-am baut pe amandoua.
Era deja intuneric. Nu am mai avut energie sa ridic cortul, asa ca mi-am desfacut sacul de dormit pe prelata. Fiindca era inca foarte cald, m-am intins deasupra lui.
M-am trezit dupa doua ore, cu senzatia ca niste manute reci ma racoreau, mangaindu-mi picioarele si bratele dezgolite, fata si parul. Mmmm, am gemut incantata, inainte sa deschid ochii.
Apoi am vazut ca manutele nu erau tocmai manute, ci sute de broaste negre, slinoase, care topaiau pe mine, in drumul lor prin tarana pe care-si taraiau si aruncau corpurile umflate, cu picioarele indoite. Am sarit in picioare, aruncand rucsacul, prelatele si toate celelalte lucruri intr-un tufis si mi-am scuturat broastele din par si de pe haine. Apoi mi-am dus lucrurile intr-o poienita, unde am ridicat cortul cat ai clipi.
A doua zi de dimineata, am umplut iar sticlele si am pornit spre nord, sub soarele arzator. Peste vreo ora, a fost cat pe ce sa calc din nou pe un sarpe cu clopotei, care suiera, gata de atac.

Darul suprem
Uneori, traseul Pacific Crest mi se parea un munte imens, pe care urcam intruna. Cateodata imi venea sa plang cand vedeam cat era de neinduplecat, facandu-mi muschii si plamanii sa plesneasca aproape de atata efort. Dar, chiar cand ajungeam sa cred ca mai departe nu mai pot merge, calea se intindea inainte fara sa mai urce, ba chiar incepea sa tot coboare, pana cand coborarea devenea la randul ei istovitoare si ma rugam ca drumul sa inceapa iar sa urce.
Pe masura ce ma apropiam de Oregon, se schimba vremea. Traversam petice de zapada inghetata si vedeam vaci pascand pe pasunile alpine de jos. Se racea de la o zi la alta. Chiar si cand era insorit, parea mai degraba octombrie decat mijlocul lui august. Daca ma opream mai mult de cinci minute din mers, sudoarea care-mi imbiba tricoul devenea glaciala.
Am intalnit vreo cativa oameni care faceau excursii de o zi, si altii cu rucsacul in spate, care ramaneau peste noapte pe Pacific Crest. Dar, in cea mai mare parte a timpului, eram singura. Frigul facea ca totul sa para si mai salbatic, cu vantul care lovea crengile una de cealalta.
Intr-o dimineata, dupa ce am strans cortul, m-am gandit la mama. Era 18 august, ziua ei de nastere. Daca ar fi trait, ar fi implinit 50 de ani.
Dar nu apucase 50. Si atunci mi-am dat seama ca eram furioasa pe ea. Moartea fusese doar cel mai rau lucru dintre multe altele pe care mi le facuse. In timp ce mergeam, le treceam pe toate in revista: se infuria, uneori era rece si distanta sau, dimpotriva, de un optimistim enervant. Esuase. Si ma lasase balta. M-am infuriat in asemenea hal, incat m-am oprit din mers. M-am aplecat in fata, sprijinindu-mi palmele de genunchi, si am plans cu hohote. Intreaga mea viata fara rost mi s-a revarsat intr-un urlet din gatlej.
Era ingrozitor ca imi fusese rapita mama. Nici macar nu mai puteam sa o urasc ca lumea. Nu apucasem sa ma maturizez, sa ma detasez si sa ii spun ce ma deranjase la ea. Nu apucasem sa ma conving ca facuse tot ce putuse si ca, de fapt, totul fusese destul de bine. Si nici sa o imbratisez pentru toate astea. Moartea ei intrerupsese aceste etape, ma lasase sa copilaresc de-a pururea. Imi incuiase propria existenta intr-o singuratate totala.
Vreo cativa kilometri, mersesem foarte repede. Furia imi grabise pasul. M-am oprit si m-am asezat pe un bolovan, simtind cum mania mi se scurgea prin corp si, treptat, disparea.
Cand m-am ridicat sa pornesc mai departe, nu mai aveam nimic sa-i reprosez mamei. Adevarul era ca fusese o mama uluitoare. Aveam o multime de prietene ale caror mame, indiferent cat traisera, nu le oferisera iubirea atotcuprinzatoare pe care mi-a dat-o mie mama. Toata iubirea aceea facea faptul ca ne parasise pe mine, pe Karen si pe Leif, aproape suportabil.
– Ti-am dat tot ce-ti trebuie, imi tot spunea ea, in ultimele zile de viata.
– Da, o aprobam eu.
Si, de fapt, chiar asa era.

Un secret initiatic
Oregon mi-a ramas in amintire ca un joc de sotron: acum era frig, acum din nou cald. Picioarele ma dureau cumplit. Dar ma simteam mai puternica decat oricand. Acum reuseam sa parcurg mult mai multi kilometri zilnic, chiar daca seara eram praf.
Timp de cateva zile, m-am alaturat unui grup format din cativa barbati si doua femei. Uneori ne opream sa inotam in cate un lac cu apa rece ca gheata. Apoi mi-am luat ramas bun si am continuat singura. Soarele era cald si stralucitor, iar cerul mai albastru ca niciodata. Am imortalizat panorama muntilor St. Helens si Rainier, apoi am intrat pe cheile raului Columbia. Dupa 25 de kilometri, am ajuns la o diferenta de altitudine de 1.200 de metri.
In ultima zi, m-am trezit cu noaptea-n cap, ca sa vad rasaritul pe Muntele Hood. Se apropia finalul, ma gandeam.
Pana la marginea orasului Cascade Locks mi s-a parut ca plutesc. Am mers agale pe strazi, iar inima mi-a zvacnit cand am vazut podul. Este de fapt o punte naturala, formata printr-o alunecare de teren care a avut loc cu secole in urma. Amerindienii il numesc Puntea Zeilor. Am mers pe drum pana la balustrada din beton a podului, mi-am pus mana pe ea si am privit in jos la raul Columbia. M-am gandit ca amerindienii traisera aici mii de ani.
Ofiterii Meriwether Lewis si William Clark vaslisera pe acest rau, in faimoasa lor expeditie transamericana, din 1805. Si iata-ma si pe mine aici, cu doua zile inainte de a implini 27 de ani.
Reusisem. Parea ceva neinsemnat si, in acelasi timp, esential. Ca un secret pe care mi-l sopteam numai mie, cu toate ca inca nu-i patrundeam intelesul.
Am plecat de pe pod si m-am oprit la o banca alba, din lemn. M-am asezat, mi-am lasat capul pe spate si am inchis ochii, in timp ce lacrimile au inceput sa mi se prelinga pe obraji.
Multumesc, am zis, in gand. Pentru tot ce m-a invatat aceasta calatorie si pentru toate pe care inca nu le stiam, desi le simteam ascunse in mine. Inca nu stiam ca, peste patru ani, aveam sa traversez Puntea Zeilor impreuna cu barbatul care imi era sot. Ca vom avea impreuna un baiat, apoi o fata. Ca imi voi aduce familia pe aceasta banca alba si ca le voi povesti cum am ajuns prima data aici, dupa ce tocmai terminasem de parcurs lungul drum care se numeste Pacific Crest Trail.

Vote it up
510
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza