Drumul inapoi spre viata

O decizie nebuneasca si o intalnire neasteptata au schimbat lumea pentru tanarul fotograf Mihai Tufa
 

<p>

Soarele fierbinte de august calatorea spre apus, in timp ce ritmul pasilor tanarului drumet isi pierdea din vigoare. Ar fi vrut sa se opreasca. Mintea lui cauta odihna. Dar, undeva, un gand ii soptea ca, daca o va face, nu-si va mai putea continua drumul in acea noapte. Nu, nu va pierde nici aceasta batalie cu el! Voia sa termine de parcurs cei 100 de kilometri in cele 24 de ore, asa cum hotarase in urma cu doua zile.

Pasii isi continuara calea sub presiunea rucsacului de 27 de kilograme, in timp ce amintirea i se strecura in suflet deschizand usi ce le voia inchise. Si il transporta in micul lui apartament din Harrogate, Marea Britanie, intr-o zi cenusie de 6 ianuarie 2012, cand si-a dorit sa scape din viata, sa renunte la tot… atunci si acolo.

In luna septembrie a anului 2010, fotograful Mihai Tufa, pe atunci in varsta de 24 de ani, ateriza plin de speranta in Anglia, cu viitoarea sotie. Incepea un nou capitol din viata lui. Atunci nu i-ar fi trecut nicio clipa prin minte ca, in numai cateva luni, fericirea lui va fi toata numai cenusa. „2011 a fost un prag prea inalt, o vale a plangerii. Abia ma casatorisem, ca dupa trei luni totul sa se destrame. Apoi prieteni, care nu erau… nu erau cine credeam eu ca sunt. Am simtit dezamagire, urmata de disperare“.

Starea asta avea sa-l doboare treptat pe tanarul inalt si slab, caruia parul ondulat si valvoi ii umbrea ochii caprui. Nu mai stia cum arata, pentru ca nu se mai uita in oglinda. Nu mai stia nici cat de tanar este, nici cum e lumea din jur, de care se bucura atat de mult inainte. Voia sa plece din ea. Nu-i mai pasa. Dar un gand se mai incapatana sa sparga zidul disperarii: „Urmeaza sa nu mai fiu. Ce mi-as dori sa fac inainte de asta?“. Asta s-a intrebat Mihai in acea dupa-amiaza de 6 ianuarie. Statea lungit pe pat, cu ochii inchisi. Se simtea linistit, ca omul care a luat o decizie si acum isi permite sa exploreze cu mintea diverse alte posibilitati.

Si, visand asa, cu ochii inchisi, s-a imaginat fotografiind chipurile unor oameni pe care nu-i cunoscuse niciodata si locuri pe care nu le vazuse inca.
Atunci si acolo dorinta renuntarii a fost inlocuita de dorinta de a face ceva deosebit, ceva iesit din comun. „Asa am hotarat ca, inainte de a nu mai fi, sa fiu peste tot!“ Acela a fost inceputul calatoriei lui Mihai in jurul lumii.

Intr-o luna si jumatate, toate detaliile fusesera puse la punct: isi stabilise traseul, isi cumparase echipamentul, calculase cam cat ii vor ajunge banii si luase legatura prin couchsurfing.org (o comunitate internationala a carei membri ofera ospitalitate celor care calatoresc) cu oameni care s-au oferit sa-l gazduiasca. Pasiunea lui pentru fotografie a devenit unul din scopurile calatoriei, dand un sens si o tema acestui proiect: The World Photo Tour – un tur foto al lumii strabatute cu piciorul. Asa a luat nastere site-ul theworldphototour.com. Acesta urma sa cuprinda toate fotografiile facute de Mihai si povestile traite. Apoi a vrut sa dea si un alt sens proiectului, unul mai concret, dedicat celor care aveau nevoie de ajutor, prin colectarea de donatii pentru trei fundatii: una internationala – Water Aid, una din Romania – Principesa Margareta si una din Marea Britanie – British Heart.  
„Pentru cate implica o astfel de calatorie, mi-am oferit un timp de pregatire extrem de scurt. Voiam sa plec repede. Voiam sa ma regasesc pe mine, cel care fusesem inainte. Viata mea era o barca ce se scufunda, iar eu eram capitanul si echipajul care trebuia sa o salveze“.  

Parintii lui Mihai, care locuiesc in Vaslui, au fost socati cand au primit vestea. Li se parea un plan nebunesc. Toata dragostea lor pentru Mihai se transformase intr-o stare de permanenta panica. I se putea intampla orice. Cum sa mergi 100.000 de kilometri pe jos, timp de sapte ani, prin toata lumea asta plina de pericole? Cum sa stai nopti intregi in frig, singur, intr-un cort? Cum sa te descurci cand ramai fara niciun ban? Cum sa dormi in casele unor oameni pe care nu-i cunosti? Nu stiau la acea vreme ca acest drum era de fapt „calea buna“, din cele doua variante pe care si le oferise Mihai.  

N-au fost putine momentele in care chiar si el s-a intrebat daca e in stare sa faca ceea ce-si propusese. Dar, in timp ce se documenta asupra a tot ceea ce presupunea un astfel de drum, a dat de o poveste incredibila. In 1910, patru romani, studenti la Paris, au plecat pe drumul unei performante sportive si umane unice in istorie, pusa la cale de Touring Club de France: ocolul Pamantului la picior. Doar unul dintre ei, Dan Dumitru, a reusit. Ceilalti trei si-au pierdut viata. Dupa sase ani de strabatut lumea in opinci, Dan Dumitru a fost obligat sa se intoarca in Romania si sa astepte terminarea primulului razboi mondial. Dar, in 1923, dupa ce a completat traseul cu cei 10.000 de kilometri pe care ii mai avea de facut din cei 100.000, a obtinut titlul mondial pentru performanta lui.

„Povestea incredibila a acelor tineri mi-a demonstrat ca se poate. Si asta acum 100 de ani. Cei patru romani fac parte dintr-o serie de oameni la care m-am uitat de jos. Si o fac in continuare“, spune Mihai. Singura deosebire era ca el nu pleca la fel ca ei, pe drumul unei performante sportive, ci pe un drum al vindecarii.

Cand mintea se decupleaza de la efortul fizic, picioarele merg mai departe. Dar, la un moment dat, amintirile se intorc unde le este locul, in trecut, si gandul percepe iar prezentul. Mihai devine constient de epuizarea fizica si de ranile facute de bocanci. A parcurs 60 de kilometri fara oprire de dimineata de la ora 11, de cand a plecat din oraselul cehesc Pelhrimov, din casa Mariei Vitkova, cea care l-a gazduit pentru doua zile. „Luasem legatura cu ea tot prin couchsurfing.org. Trebuia sa raman acolo o singura noapte. Dar mi-a spus ca nu e nicio problema daca mai stau inca o zi. Asa ca pentru 48 de ore am avut parte de un somn bun si hrana din belsug“, spune Mihai.

Cand s-a uitat pe harta si a vazut ca urmatoarea localitate mai mare, Znojmo, e la 100 de kilometri distanta, si-a propus aceasta performanta: sa strabata 100 de kilometri in 24 de ore. Si asta cu rucsacul de 27 de kilograme in spate. Acum era ora trei noaptea, iar Mihai nu facuse nicio pauza mai mare de zece minute. „Simteam ca, daca ma opresc, imi va fi foarte greu sa o iau din nou din loc“. Si totusi, corpul lui cersea putina odihna. Important era sa nu adoarma. S-a asezat pe prima banca din oraselul in care intrase. Si-a propus sa stea pentru o ora. Nu a facut nimic, nici macar gestul de a-si desface sireturile bocancilor. Pur si simplu a stat. Ca sa nu adoarma, si-a indreptat gandul spre Fritzi. Nu trebuia sa-si impuna asta. Era acolo tot timpul de cand o cunoscuse. Ii era dor de ea.

Pe Friederike George sau, simplu, Fritzi, o intalnise cu cateva luni in urma, cand a ajuns la Hamburg. A cunoscut-o ca pe atatia alti oameni care ii oferisera gazduire, prin comunitatea creata pe internet in acest scop. Fritzi este studenta, are 20 de ani si lucreaza intr-un serviciu de asistenta pentru persoanele cu handicap. Dupa ce s-au intalnit si au stat de vorba, Mihai a mai ramas inca o zi si apoi inca una, pana cand s-au facut opt. Era pentru prima data, dupa tot ce i se intamplase, cand simtea din nou bucuria de a sta langa o femeie. Ii putea povesti totul despre el si despre drumul lui. Despre motivele care il facusera sa plece in aceasta calatorie. S-a molipsit de veselia si dragostea ei de viata. A simtit ca redevine el, sentimentul acela dupa care tanjise atat de mult. „Motivul pentru care plecasem la drum s-a facut asa, mai mic decat cel pentru care imi doream sa continui“, spune Mihai. Vechile rani se inchideau. Incepea sa creada ca se poate indragosti din nou. Ca ar mai putea iubi. Ca totul are din nou sens.

Fritzi, care ii impartaseste pasiunea pentru calatorii, l-a vizitat apoi pe Mihai in Aalborg, Danemarca, apoi in Rostock, cand a revenit in Germania, apoi in Berlin. S-au indragostit unul de altul. Drumul lui Mihai nu mai era la fel de cand o cunoscuse. „Am plecat ca sa las in urma tot, inclusiv pe mine, cel care am trait pana atunci si pe oamenii aceia. Am plecat sa vad daca ma pot reinventa. Iar langa Fritzi am simtit ca asta chiar se intampla“.

A trecut aproape o ora de cand Mihai nu s-a miscat de pe banca. Sta cu capul plecat si isi priveste ceasul. Stie ca trebuie sa se ridice si sa plece mai departe. E atata liniste in jur. Toata lumea aia care doarme... Doamne, ce si-ar dori sa puna si el capul pe o perna. Dar nu vrea sa abandoneze acum. Faptul ca isi propusese acea performanta avea un sens pentru el. Depasirea limitelor. „Daca pot sa fac asta, pot orice!“ S-a ridicat. Cel mai tare il dor picioarele si spatele. Incepe sa paseasca. Ritmul se reconstruieste cu greutate. E ca si cum s-ar tari, nu ar merge. Oboseala si durerea se lupta cu vointa. Reuseste sa-si continue drumul.

Cand zorii au dat startul unei noi zile, Mihai se simtea epuizat. Ii mai ramasesera doar 15 kilometri pana la destinatie. Se incuraja singur: „Foarte putin. Mai am foarte putin“. Cand a ajuns in centrul orasului Znojmo, era 9.20 dimineata. Terminase cursa mai repede decat isi propusese: in 22 de ore si 50 de minute. S-a asezat pe o banca si a privit lumea care se indrepta spre serviciu, barmanii care asezau mesele pe terase, pe cei care se opreau sa bea o cafea. Am terminat o cursa de 100 de kilometri!, se gandea Mihai, privind in jurul lui.

Nu putea sa defineasca prin cuvinte cum se simtea in acel moment. Era un amalgam: satisfactie, limite doborate, lupta castigata, viata din plin, un „eu“ mai bun si sfarseala. A vrut sa-si surprinda starile. S-a fotografiat. Apoi l-a sunat pe Pavel Kovarik, gazda lui pentru o noapte din acel oras cehesc. Omul a venit sa-l conduca spre locuinta lui. Statea nu prea departe, intr-o cladire la etajul al treilea. „Cand am vazut ca nu exista lift era sa ma asez pe jos, acolo. Pentru mine nu erau doar trei etaje. Era un munte“. Curios, Pavel a inceput sa-l intrebe cate ceva despre calatorie. Dar nu intelegea nimic din ceea ce ii raspundea Mihai. „Nu mai puteam articula cuvintele. Ceea ce imi iesea din gura era un fel de mormait. Omul a inteles si mi-a spus ca vorbim dupa ce ma odihnesc. Apoi m-a condus in camera mea. A fost cel mai bun somn“.

In luna septembrie a anului trecut, Mihai a ajuns in Romania. Aici, s-a oprit la parintii lui, in Vaslui, pentru o pauza mai lunga, dupa cum isi planificase de la inceput. Frumos este insa tot ceea ce nu a planificat. Cum ar fi faptul ca la putin timp dupa ce a ajuns in Romania, Friederike l-a vizitat. Au stat impreuna doua saptamani, iar in luna decembrie, Mihai s-a intors la Hamburg sa-si petreaca sarbatorile cu ea.

„Pentru mine, toata calatoria asta din 2012 nu a fost vacanta, ci intoarcere la viata! Am mers pe jos 4.750 de kilometri, am vizitat 11 tari, am locuit intr-o suta de case, am dormit zeci de nopti sub cerul liber, am muncit atunci cand am ramas fara bani, m-am distrat  cand m-am intalnit cu prieteni, am facut sute de fotografii, am scris si publicat pe site zeci de povesti despre oameni si locuri, am invatat ca nu conteaza cum incepe o zi, pentru ca finalul ei poate fi in alta culoare. Mi-am depasit limite, m-am gandit la trecut, am trait in prezent si, cel mai important, mi-am regasit dragostea de a trai!“

Cand a plecat in jurul lumii, Mihai stia ca nimic nu-l poate opri sa faca acest drum, in afara a doua lucruri: „Fie mor, fie ma indragostesc! Nu poti sa spui «Nu» nici mortii, nici iubirii!“ Si a intalnit-o pe Friederike.
„Nu vreau sa spun acum ca ma voi opri din drum. O iubesc pe ea si iubesc si acest proiect. M-au salvat in aceeasi masura. Deocamdata nu am un raspuns. Dar, indiferent ce decizie voi lua, va fi una care sa ma faca fericit. Suna cam egoist, nu?“

Nota: Toate fotografiile, insotite de descrierea locurilor vizitate de Mihai Tufa, le puteti vedea pe site-ul theworldphototour.com. Tot aici puteti contribui cu donatii pentru cele trei fundatii sustinute de Mihai.

</p>

Vote it up
345
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza