Drama de la Terapie Intensiva

Un adolescent are o leziune craniana fatala, dar chirurgul Curtis Dickman gaseste o solutie indrazneata 
 
<p>Verile in Phoenix sunt caniculare chiar si dupa ce soarele apune in spatele muntilor Maricopa. Adolescentii de la marginea vestica a orasului, de unde incepe desertul, se pot se racori doar conducand cu viteza si ascultand muzica la maximum. Asta si faceau Marcos Parra si prietenii sai cu putin inainte de miezul unei nopti de iulie, acum trei ani.
Asteptand sa se schimbe culoarea de la semafor, Parra, un pusti nazdravan cu parul dat pe spate si ochii migdalati, da drumul la aerul conditionat in Nissan-ul Altima pe care il conduce. Varul sau, Francisco, pune muzica rap la CD-player, in timp ce prietenul lor, Ruben, leneveste pe bancheta din spate. Cand semaforul se face verde, Parra apasa pe acceleratie.

Atunci s-a intamplat nenorocirea. Un sofer beat trece pe rosu cu 70 km/h si loveste Nissan-ul. Impactul ii zdrobeste lui Ruben picioarele de scaunul din fata al masinii, il accidenteaza grav pe Francisco si il lasa pe Parra aproape inconstient.
Medicii de serviciu de la ambulanta  au putut doar sa ghiceasca gravitatea leziunilor lui Parra in ziua aceea de 12 iulie 2002. In afara de cateva mici taieturi, nici macar nu sangera. Insa toate ligamentele care sustineau capul adolescentului de 17 ani fusesera retezate. Craniul sau fusese practic detasat de coloana vertebrala. Medicii i-au fixat capul. Dean Hudson, membru al echipajului de la salvare, declara mai tarziu ca "forta loviturii fusese suficienta pentru a-l decapita".
Doar muschii gatului ii mai tineau capul atasat de corp. O singura miscare  putea declansa moartea sau paralizia.
Medicii de la ambulanta au luat atunci o decizie cruciala. Erau trei spitale de urgenta in apropiere. S-au indreptat spre Spitalul St. Joseph.

In seara respectiva, chirurgul Curtis Dickman, in varsta de 43 de ani, era medicul de serviciu pentru Spitalul St. Joseph. Putin dupa miezul noptii, acasa la el suna telefonul. Un rezident de la camera de garda il informa ca radiografiile lui Parra confirmau separarea completa dintre vertebre si craniu.
Dickman, care conducea cercetarile asupra leziunilor maduvei spinarii la renumitul Institut Neurologic Barrow, a fost intrigat.
El si chirurgul Fernando Gonzalez testasera in ultimii doi ani o noua modalitate de tratare a leziunilor asemanatoare cu cele ale lui Parra si, cu numai trei zile inainte, definitivasera un articol medical prin care planuiau sa faca publica teoria lor revolutionara.
Abordarea era simpla, dar indrazneata. In locul chirurgiei spinale traditionale, care se foloseste de carlige, piroane si tije in forma de potcoava, Gonzalez vroia sa foloseasca doua suruburi de titan de vreo doi centimetri lungime pentru a reatasa craniul de coloana. Mobilitatea, insa, punea probleme. Flexibilitatea maxima e data de prima si cea de-a doua vertebra a gatului. De aici se roteste capul, permitand miscarea dintr-o parte in alta sau de sus in jos. Chirurgia conventionala insurubeaza aceste vertebre de craniu, obligand pacientul sa-si roteasca intreg trunchiul atunci cand vrea sa se uite in jur. Noua abordare evita rigiditatea, reconectand craniul numai la prima vertebra, astfel ca, teoretic, pacientul nu ar trebui sa-si piarda mai mult de 5-10% din libertatea naturala de miscare de dinainte de accident.

Exista insa riscul ca arterele vertebrale care vascularizeaza craniul si coloana sa fie perforate de un surub, declansand astfel un atac cerebral, coma, paralizia sau chiar moartea.
In afara de asta, mai era o problema: Dickman si Gonzalez utilizasera pana acum aceasta noua tehnica doar pe cadavre, niciodata pe un pacient.
"Majoritatea subiectilor cu astfel de leziuni mor la locul accidentului", spune Dickman. Ligamentele ce sustin capul sunt cele mai puternice din corp. O forta indeajuns de mare incat sa le reteze este, de regula, fatala.
De fapt, pana la sfarsitul anilor ’80, cand transportul si procedurile paramedicale s-au imbunatatit, in lume existau doar vreo 15 indivizi care supravietuisera dislocarii craniene.
Anual, maximum doi-patru astfel de pacienti reusesc sa ajunga in viata la Spitalul St. Joseph, dar diagnosticul lor e, de regula, descurajant. Unii ajung paralizati, altii in coma. Chiar si in cele mai bune cazuri, fracturile spinale complexe impiedica utilizarea metodei promovate de Dickman si Gonzalez.
Spre deosebire de ei, Marcos Parra era intr-o stare deosebit de buna. Impactul ii fracturase pelvisul, coccisul, claviculele si cinci coaste, dar maduva spinarii, nervii si vertebrele erau perfect intacte. Singura masa osoasa care nu era la locul ei era craniul.

In mod exceptional, nici o vena nu fusese perforata. Nu ii fusese afectat nici unul dintre simturi. Marcos vorbea, auzea, putea sa guste si sa miroasa fara nici o problema. Era cel mai lipsit de complicatii caz de dislocare craniana pe care Dickman il intalnise vreodata.
Iar ca pacient, Parra mai avea o calitate ce-l facea candidatul ideal pentru aceasta noua procedura chirurgicala: "Marcos e vanjos. Are oase mari si puternice", arata Dickman zambind.
Masa osoasa mai mare avea sa permita ca suruburile sa fie introduse prin coloana lui Parra fara a risca sa ajunga prea aproape de nervii si arterele vitale din zona.
Nu era timp de pierdut. Cea mai mica miscare ii putea disloca si mai mult capul, blocandu-i caile respiratorii.
Dickman ajunse la concluzia ca, daca si dupa un control riguros pacientul se dovedea a fi candidatul ideal, avea sa devina primul om supus unei astfel de tehnici experimentale.

A doua zi dupa accident, Parra zacea la Terapie Intensiva cu capul complet imobilizat. Pentru a mentine capul fix, doctorii ii introdusesera sase suruburi in craniu cu ajutorul carora ii confectionasera o proteza speciala, un inel metalic cu bare si suruburi prin care craniul statea legat de torace. In mod surprinzator, Parra nu simtea nici o durere si se comporta ca de obicei, tachinand-o pe mama sa, Rose Cuevas, discutand cu preotul Arthur Tafoya si jurandu-se ca il va bate pe fiul acestuia la baschet de indata ce se va externa.

"N-ai fi zis ca era grav ranit", spune preotul Arthur Tafoya, un om bland care fusese ca un tata pentru Parra. Cu un an in urma, el il ajutase pe pusti sa renunte la droguri si la bataile din curtea scolii.
Totusi, cand Parra ridica mana, o asistenta le atrase atentia: "E la un pas de moarte. N-ar trebui sa se miste!"
Evaluarea riguroasa a doctorului Dickman a aratat inca o data gravitatea leziunilor lui. Familia a fost socata cand chirurgul le-a spus ca, fara operatie, sansele ca Parra sa mai poata merge vreodata erau de numai 10%.
Parra ii ceru preotului Tafoya sa se roage pentru el. A doua zi, in timp ce targa era impinsa catre sala de operatii, mama sa si parintele Tafoya erau alaturi de el. In sala de operatii, Parra, inca sustinut de proteza, a fost anesteziat si intins pe burta. Dickman facu o incizie la ceafa, indepartand muschii pentru a ajunge la suprafata osoasa a craniului si coloanei. Chirurgul observa cu satisfactie ca avusesera noroc, caci oasele formau o deschidere exact la unghiul potrivit pentru a permite introducerea in diagonala a doua suruburi.

Dickman fora doua gauri in prima vertebra si la baza craniului lui Parra. Apoi introduse o sarma conductoare si, incet, cu mare grija, uni cele doua suprafete cu ajutorul lor. Apoi, chirurgul lasa doua suruburi sa alunece pe firele introduse, pe care dupa aceea le extrase in timp ce strangea suruburile,  ingropandu-le perfect in craniu.
"Simteam suruburile infigandu-se adanc in craniul lui", spune Dickman.
In final, doctorul sectiona o bucata din osul pelvian al baiatului si o suda in punctul unde craniul intalnea coloana vertebrala. "Suruburile sunt numai pentru sustinere interna, dar grefa osoasa este cea care asigura stabilitatea pe termen lung, sudand oasele intre ele", spune Dickman.
Interventia a durat trei ore. Camera de operatii se umplu de voie buna dupa aceea: "Ne felicitam bucurosi. Eram foarte entuziasmati, pentru ca era prima oara cand se realiza o astfel de procedura", isi aminteste Dickman. O tomografie confirma ceea ce observase si chirurgul la operatie: suruburile fusesera ingropate perfect in os.
Gonzalez era liber in acea dimineata, dar, peste doua zile, cand a aflat vestea, s-a bucurat, spunand: "Ideea imi apartine, dar Dickman a realizat-o. A avut curajul sa incerce ceva nou".
Precaut, Dickman a monitorizat cu grija starea lui Parra in urmatoarele ore, zile si chiar luni, pana sa fie pe deplin sigur de succesul operatiei.
Parra se trezi din anestezie cu o gramada de doctori ciupindu-l de picioare: "Simti asta?", "Poti misca asta?",  il tot intrebau. Abia atunci isi dadu seama ca mai avea mult de muncit pana la recuperare. Avea sa poarte proteza inca trei luni, iar pana la indepartarea ei nu puteau sti sigur daca scapase de pericol. Parra, al carui moral ramasese netulburat de acest cosmar, abia astepta sa se refaca.
Recuperarea nu a fost floare la ureche. Baiatul a stat trei luni imobilizat la pat si in scaunul cu rotile - asta si din cauza fracturii pelviene.

Treptat, incepu sa mearga cu cadrul si apoi cu bastonul, dar ii era greu sa doarma sau sa faca dus. Uneori isi pierdea increderea.
Cel mai greu moment a fost la scoaterea protezei: "Credeam ca o sa-mi cada capul, ca n-o sa am putere si ca nu il voi putea misca", marturiseste Parra. O clipa, capul lui aluneca brusc in fata, dar apoi Parra ridica incet barbia, afisand un ranjet cu gura pana la urechi. Radiografiile aratau ca grefa osoasa se vindecase perfect.
De atunci, echipa doctorului Dickman a mai realizat acest tip de interventie la doi pacienti.
Si astazi Parra mai are un punct in spatele cefei unde nu simte nimic. Nu isi poate roti lateral capul, dar stie ca e un pret mic pentru darul primit. Acum isi face planuri de viitor: vrea sa fie pastor.
Stand in intersectia pustie unde a fost la un pas de a-si pierde viata, Parra spune: "Apreciezi tot ceea ce ai, pentru ca stii ca poate disparea intr-o secunda. Esti mai atent la lucrurile din jurul tau si esti mai recunoscator ca traiesti si ca esti inconjurat de oameni care sunt buni cu tine. Ar trebui sa fiu mort. Dar nu sunt".</p>

Vote it up
353
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza