Dor de mama

Si-a cunoscut marea iubire, dar nu ne-a parasit niciodata
 

<p>

Azi, ti-as vorbi despre mama mea, o femeie de o rara frumusete, spirit liber, plecata dintre noi de mai bine de 26 de ani.

E o prezenta care-mi bantuie visele, cu mirosul ei de mar copt, cu plecarile la bai, de unde nu stiam niciodata daca se va mai intoarce sau nu. As vrea sa-ti vorbesc despre viata ei, traita tumultos si banal, ca a tuturor femeilor.

Ce vreau sa-ti impartasesc nu e despre iubirea-casnicie, ci despre marea ei iubire. Nu stiu cand a inceput, dar imi amintesc ca acum o dimineata de toamna ploioasa – eu sa fi avut vreo noua ani pe atunci – cand m-a trezit plansul ei, inecat in suspine. La capataiul patului meu, era o masa, la care statea si scria, printre lacrimi, o scrisoare. Sunt lacrimi al caror ecou il aud si acum, uneori, in somn. Trezirea mea neasteptata a facut-o sa tasneasca pe usa, ca si cum as fi surprins-o facand ceva nepermis… Si asa si era.

M-am ridicat in capul oaselor si m-am dus la masa. Iubitului meu sot, Emil... asa scrisese, cu acea ortografie impecabila, invatata la Notre Dame. Cine era Emil?! Pe tata il cheama Toma. Eram gatuita de tulburare. Am luat scrisoarea, m-am imbracat si am plecat la scoala. N-am cautat-o pe mama, n-am intrebat-o nimic, desi o auzem strivind lacrimi in bucatarie.

Toata ziua mi-a fost ravasita. Am luat singura mea nota de 8 din viata mea, la istorie. La terminarea cursurilor, am ratacit pe strazi – contrar obiceiului, de fata cuminte si silitoare –, asteptand sa se faca ora la care venea tatal meu acasa. L-am simtit atunci singurul meu parinte. La coltul strazii, fara sa-i spun ceva, i-am dat scrisoarea... I-am asteptat tremurand reactia. A citit si recitit, in tacere, cele cateva cuvinte, apoi mi-a spus calm: „Trebuia sa pui scrisoarea de unde ai luat-o! Copiii nu au de ce sa se amestece in treburile adultilor“.

Mi-a cuprins mana, cu putere, si am plecat impreuna spre casa. Mama o fi ingrijorata? Sa nu intarziem si la masa, ma gandeam eu.
Am intrat amandoi in casa. El a salutat, a sarutat-o pe frunte, ca de obicei, si i-a dat scrisoarea cu un gest firesc, ca si cum voia doar sa-si elibereze mainile, ca sa se spele. Ea si-a muscat buzele, dar o lacrima i s-a oprit in barbie.

Am servit masa in tacere, iar la sfarsit, tata i-a zis: „E timpul sa vorbesti cu fetele“. Am dat sa ma ridic, dar palma lui grea mi-a strans umarul, reasezandu-ma pe scaun.
„Cum voi mergeti la scoala si aveti uneori vacanta, pe care o petreceti unde si cam cu cine va place, asa si pentru mine, familia noastra e o scoala de la care am si eu voie sa plec... in vacanta... cu cine vreau“.

Vocea mamei umplea incaperea desi vorbea soptit. Nu auzeam tot. Niste ciocane mari bateau mult mai tare in interiorul urechilor mele. Printre franturi, am retinut ca Emil era un domn din Targu-Mures, cu care mergea la bai de doua ori pe an – erau astmatici amandoi si se cunoscusera la salina cu vreo zece ani inainte!

Paradoxal, am iubit-o atunci pe mama din tot sufletul. Traia o frumoasa poveste de dragoste, dar nu ne-a abandonat! As fi vrut sa fim o familie, nu doar o poza de familie. Pe tata nu l-am inteles niciodata. Nici pana la moartea ei nu a avut curajul sa discute cu ea, fata-n fata, despre asta. Singura lui reactie a fost aceea de a-si face camera lui pe care doar eu o mai rascoleam, cand ne jucam.
La moartea mamei, dupa ce trupul ei frumos si bland a fost depus acasa, mult prea devreme, tatal meu ne-a zis, spre seara: „Sunati-l si pe ala! Dar sa vina inainte sau dupa inmormantare, nu atunci!“
L-am sunat si a venit a doua zi... dupa. Sora mea l-a insotit pana la cimitir.

Au trecut aproape 25 de ani de atunci dar, in fiecare an, de atunci, in seara premergatoare sarbatoririi Sfantului Mihail si Gavril, cand in satele noastre crestin-ortodoxe se tine Ziua Mortilor, cu pasi tot mai apasati, de vreme si de tristete, apare domnul de la Targu Mures. Intre doua trenuri, aprinde o lumina, spune o rugaciune si depune o floare.

Noi, fetele ei, asteptam cu resemnare, pana cand el ii saruta chipul rece si zambitor, impietrit in fotografie, la varsta cand o femeie abia incepe sa simta viata.
Mi-e dor de mama!

</p>

Vote it up
209
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza