Disparuti fara urma

Monica Caison este americanca pe care o suna rudele celor disparuti dupa ce orice altceva a esuat. Pentru ca pune suflet in cautarile ei
 

<p>Numele si anumite amanunte au fost schimbate pentru a proteja identitatea familiei.In zorii zilei de 23 aprilie 2006, Fawn Locklear si-a facut o cafea, apoi s-a dus in dormitorul de oaspeti ca sa vada daca fratele ei mai mare se trezise. Spera sa nu se fi trezit. Suferea de o boala care ii dadea insomnie cronica. Pana acum cativa ani - cand in urma unui accident de masina statuse in coma timp de doua zile -, Freddy era un tanar prietenos si comunicativ in varsta de 28 de ani. Era agent de vanzari pentru o companie de echipament medical si ii placea sa calatoreasca, sa socializeze, sa joace fotbal cu nepotii lui si sa spuna glume care starneau hohote de ras. Desi oasele rupte i s-au vindecat, a devenit tot mai retras si mai irascibil. A inceput sa mormaie incoerent despre inamici imaginari. Si-a pierdut slujba, a renun-tat la propriul apartament si s-a dus sa locuiasca pe la rude in orasul Fayetteville, din statul american Carolina de Nord.

Curand s-a descoperit ca Freddy suferea de tulburari psihice, probabil datorate ranii de la cap. Spre usurarea familiei, medicatia atenuase simptomele. Cu o zi inainte asistase, impreuna cu sora lui, la o partida de fotbal american si paruse din nou persoana de altadata. Cu toate acestea, in dimineata respectiva, cand Fawn, o functi-onara bancara in varsta de 25 de ani, a ajuns la camera acestuia, usa era des-chisa si patul lui gol.

Fawn a facut rapid turul micii ei locuinte si a verificat si curtile din fata si din spatele casei: nici urma de Freddy. Revenind in camera acestuia, a vazut ca portofelul si mobilul lui se aflau in continuare pe noptiera, hainele - in dulap, iar periuta de dinti si medicamentele, pe etajera din baie.

S-a dus pe aleea care ducea la garaj si a verificat masina. Aceasta era la locul ei, dar rucsacul pe care Freddy il lasase inauntru disparuse. Pe Fawn a cuprins-o ingrijorarea.

A sarit la volan si a inceput sa conduca incet, strigandu-i numele si intreband trecatorii daca nu au vazut un tanar inalt, slab si cu un aer pierdut.  "Lumea se uita la mine de parca eram nebuna", isi aminteste ea. S-a pornit o ploaie torentiala, asa ca a trebuit sa se intoarca acasa si si-a sunat parintii.

In jurul pranzului, toti trei au sunat la cunoscutii lui Freddy. Nimeni nu primise vreo veste de la el. Tatal lui Fawn s-a dus la politie, dar ofiterul de serviciu nu a facut decat sa inregistreze sesizarea si sa-l indemne sa aiba rabdare. Acasa, familia Locklear era nelinistita si elabora posibile scenarii tragice. Plecase oare Freddy sa faca o plimbare si i se intamplase vreo neno-rocire? Avusese vreo tentativa de sinucidere? Au inceput sa discute despre ce ar fi trebuit sa faca in continuare. Apoi, a trecut pe la ei un vecin, care le-a dat un sfat: "E o doamna pe care ar trebui sa o sunati. Se numeste Monica Caison".

In seara respectiva, dupa ce si-a convocat echipa si a condus vreo 130 de kilometri, traversand toata Carolina, Caison a ajuns la Fayetteville cu doi caini, vreo zece ajutoare si un autoturism de teren pe care era instalata o padure de antene. "Monica parca ar avea o echipa speciala de interventie", se mira si acum Fawn. Grupul s-a raspandit in toata zona, dar ploaia stersese urmele olfactive. Cateva strazi mai incolo, urma se pierdea cu totul.

Caison le-a spus membrilor familiei: "Eu cred ca a facut autostopul. Ar putea sa dureze destul de mult pana sa reusim sa punem laolalta toate piesele din acest puzzle. Nu pot sa va promit ca il vom gasi. Nu va pot promite decat ca eu am sa fac tot ce imi sta in putinta ca sa-i dam de urma".

In ultimii treisprezece ani, Monica Caison si-a dedicat viata solutionarii problemelor cu care se confrunta mii de persoane care au probleme similare cu ale membrilor familiei Locklear. Pare imposibil din punct de vedere matematic, dar numai pana cand o intalnesti pe aceasta femeie micuta, dar de neoprit, cu limba ascutita, mare fumatoare si mama a cinci copii.

Caison, care are 43 de ani si este fondatoarea si directoarea Centrului Comunitar pentru Persoane Disparute (Community United Effort Center for Missing Persons - prescurtat CUE, care in engleza inseamna "indiciu"). Cu sediul in orasul Wilmington, din Carolina de Nord, centrul se implica in rezolvarea cazurilor de persoane disparute mai sustinut decat majoritatea organizatiilor de profil. Pe langa sustinerea victimelor si consilierea celor apropiati acestora, CUE organizeaza cautari pe cont propriu, ajuta politia la investigatii si face eforturi pentru a convinge medicii legisti sa-si ofere serviciile in mod gratuit. Organizatia contribuie la solutionarea a sute de cazuri pe an. Centrul, cu o retea nationala de 7.000 de voluntari, este in mare masura efortul unei singure persoane. Linia telefonica non-stop a acestuia este directionata direct spre mobilul lui Caison.

"Cand sunt deprimata, o sun pe Mo-nica, ea reuseste sa imi alunge intotdeauna tristetea", marturiseste Gloria Denton, a carei fiica, April Pitzer, a disparut in vara anului 2004. April, martor intr-un caz federal de trafic de droguri si mama a doi copii, avea 30 de ani cand a disparut de acasa. Este posibil sa fi cazut victima unui traficant la demascarea caruia contribuise. Hainele i-au fost gasite in desertul Mojave, intr-un put de mina, la mai mult de un an de la disparite.

De cand a preluat cazul, in noiembrie 2005, Caison a furnizat sprijin atat logistic, cat si emotional familiei lui April: a gasit sponsori care au platit pentru zborurile lui Denton spre Cali-fornia, a obtinut pentru ea sprijinul autoritatilor locale si trimiterea de speo- logi in mina pentru a cauta indicii suplimentare.

"Este prima persoana care si-a pus tot sufletul in incercarile de a o gasi pe April", spune Denton.

In prezent, Caison conduce centrul dintr-un birou inghesuit aflat in propria ei casa, un ranch cu patru dormitoare din Wilmington. Intr-unul dintre fisetele ei se afla un dosar burdusit cu certificate de absolvire a unor cursuri speciale: operatiuni de salvare si cautare, antrenamentul cainilor, consiliere psihologica.

Dar pregatirea cea mai solida pentru cariera pe care a ales-o - sau, dupa cum spune ea, care a ales-o pe ea - vine din anii pe care ea insasi i-a petrecut ca persoana disparuta.

Caison si-a petrecut copilaria in localitatea St. Petersburg, din statul Florida, fiind cel de-al unsprezecelea copil al unui vanzator de pantofi si al unei asistente medicale. 

"Duceam o viata de familie tipica, perfecta. Nu rosteam vorbe urate, aveam parul strans in codite si purtam pantofi de lac", isi aminteste ea.  Cand a implinit opt ani, casatoria parintilor ei s-a destramat si basmul a luat brusc sfarsit. Lipsita de bani, mama ei s-a mutat cu patru dintre copiii mai mici intr-unul dintre cele mai rau-fa-mate cartiere din oras. "Erau gandaci pe jos si in fiecare vineri seara hotii ne spargeau casa si ne furau putinul pe care il aveam", povesteste Caison.

Monica detesta noua ei locuinta. De aceea, cand tatal ei a rapit-o de la scoala, nu s-a impotrivit. Si mama a rapit-o la randul ei si a adus-o acasa. A fost tarata pe drumuri de la unul la altul pana cand, in cele din urma, un judecator a incredintat-o spre crestere tatalui. Dar in anii adolescentei fugea cu regularitate de acasa si traia mai mult pe strazi. S-a alaturat unei bande, a prins gustul alcoolului si a incercat toate drogurile care ii cadeau in mana - LSD, metamfetamina si altele. "Singura intrebare pe care mi-o puneam era: Oare ce senzatii noi o sa imi dea?", isi aminteste ea.

A renuntat la scoala dupa cel de-al doilea an de liceu si s-a angajat pe post de chelnerita. Dupa o vizita facuta mamei ei, care se recasatorise si se mutase intr-o zona rurala din Carolina de Nord, l-a cunoscut pe Sam Caison, un baiat sfios, serios si cu frica lui Dumnezeu, care o adora, in ciuda nebuniilor ei. La 19 ani, s-a mutat cu el si a avut primul copil, desi aceasta nu a oprit-o sa-si continue viata de petreceri. La un moment dat, niste prieteni de pe strada au rugat-o sa incaseze niste cecuri pentru ei. Nu si-a facut probleme. Doar cand a fost arestata a inteles ca cecurile erau furate.

A petrecut sase luni in inchisoare asteptand ziua procesului, apoi a fost condamnata la o perioada de detentie echivalenta cu cea efectuata deja inainte de citirea sentintei. Cand a iesit din inchisoare, era pregatita sa inceapa o viata noua. S-a dus la consiliere psihologica, s-a casatorit cu Sam (care a ajuns sa prospere cu o firma construc- toare de garduri) si s-a dedicat familiei si muncii sociale. In urmatorii cinci ani, a mai nascut patru copii si s-a oferit ca voluntar la tot felul de activitati, de la comitete de parinti pana la chete publice. S-a dovedit ca avea un talent de organizator si curand a ajuns sa coordoneze evenimente la festivalul anual organizat in Wilmington, pe malul raului - festival care atragea zeci de mii de persoane. In timpul liber era tobosar intr-o formatie feminina de rock.

La inceputul anilor 1990, Caison a suferit de pe urma unor probleme de sanatate: s-a operat pentru a-si indeparta un chist ovarian de tip cancerigen, a suferit de boala tiroidiana si a facut ruptura de colecist. Dar prin 1994 se refacuse si era gata sa isi reia activitatea. S-a decis sa inceapa cu o campanie mica de strangere de fonduri si a cautat un beneficiar care sa merite efortul. Dintr-un capriciu, l-a abordat pe directorul Centrului pentru Persoane Disparute din Carolina de Nord, un fost politist pe nume John Goad. Acesta a pus-o in legatura cu Karen Brown, o femeie din Wilmington care conducea un grup care se ocupa cu mediatizarea cazurilor de copii disparuti. Caison a sfarsit prin a o ajuta sa organizeze un carnaval pentru grup la un mall. A construit un zid memorial pentru cei disparuti, avand in mijloc portretul fiicei unei prietene, care fusese rapita si ucisa cu doar cateva zile in urma. A convins actorii serialului de televiziune Matlock, care filmau in zona, sa pozeze pentru presa in fata altarului.
Din acel moment, Caison s-a dedicat acestei cauze. De mica avusese ocazia sa cunoasca familii sfasiate de dispa- ritii subite: mama unei prietene din copilarie, sora unui prieten si fiica unei alte prietene disparusera toate fara urma. Ideea de a ajuta la remedierea pierderii suferite ii dadea sentimentul coplesitor ca avea un tel in viata: "Cred ca Dumnezeu are un plan pentru viata fiecaruia, dar oamenii nu sunt atenti la ce incearca El sa le arate", spune ea.

Brown era atat de impresionata de noua voluntara, incat peste cateva luni, cand s-a mutat in alt stat, i-a propus lui Caison sa preia directoratul centrului. Dar ea avea o idee si mai ambitioasa: crearea unei organizatii care sa se ocupe concret de gasirea persoanelor disparute. Brown i-a inmanat un cec de 76 de dolari - o modesta contributie pentru fostul ei grup -, spunand: "Iata prima donatie pentru organizatia ta".

In fiecare seara, dupa ce isi culca copiii, Caison a inceput sa se documenteze si sa completeze formularele nece- sare pentru infiintarea unei organizatii nonprofit. Centrul functioneaza pe baza fondurilor provenite din surse particulare, iar Caison nu incaseaza niciun salariu. Ea l-a atras in proiect si pe John Goad, care a devenit pentru ea un fel de guru. Il suna de cateva ori pe zi pentru sfaturi. "El mi-a spus: Daca vrei sa faci o treaba serioasa din asta, atunci ar trebui sa fii cel mai elocvent promotor posibil. Nu mi-a lasat loc de intors", isi aminteste Caison.

La scurt timp, a trimis echipe de voluntari pentru a ajuta la cercetari politia locala. CUE a repurtat rapid o serie de succese in depistarea unor adolescenti fugari. Dar Caison a continuat sa-si imbunatateasca activitatea, sprijinita de o serie de mentori - detectivi, antrenori de caini, chiar si indieni versati in citirea urmelor. S-a specializat in cazuri petrecute in circumstante misterioase, cazuri in care victima traia la marginea societatii ori cazuri in care urmele se pierdusera. Politia se ocupa de astfel de cazuri, dar rareori reusea sa le solutioneze. Ea povesteste: "Cand autoritatile renuntau la cercetari - ceea ce se petrecea dupa o zi sau doua -, aceste familii veneau la mine si imi spuneau: Nu putem sista investigatiile!. Asa ca am inceput sa le preluam noi".

In 1998, un caz foarte mediatizat a adus prima recunoastere publica a grupului. Cand Peggy Carr, o femeie care urma sa devina curand mireasa, a disparut din parcarea unui magazin din Wilmington, unde isi facea cumparaturile, voluntarii de la Centru au continuat cercetarile timp de sapte luni. Caison a devenit consilierul, purtatorul de cuvant, managerul de relatii publice si persoana care strangea fonduri pentru familie. In cele din urma, politia a arestat doi hoti de masini care au marturisit ca au omo-rat-o pe Carr, impreuna cu o alta femeie, in cursul unui atac banditesc; bazandu-se pe indicatiile vagi ale ucigasilor, un ofiter federal a descoperit cadavrul lui Carr.

Mama acesteia, Penny Carr Britton, ii este indatorata lui Caison pentru ca a ajutat-o sa treaca peste aceasta incercare: "Nu stiu ce m-as fi facut fara ea", marturiseste femeia.

Din acel moment, telefonul centrului a inceput sa sune aproape neincetat.

Dupa ce cautarea lui Freddy Locklear pe teren nu a dat niciun rezultat, Caison a luat alte masuri. A facut fluturasi si i-a raspandit cu ajutorul unor voluntari prin tot orasul Fayetteville. A dat comunicate de presa, a organizat interviuri si a postat zeci de anunturi pe website-uri dedicate persoanelor disparute, inclusiv pe site-ul centrului. A trimis un buletin de stiri electronic sutelor ei de contacte din intreaga tara. Apoi, ea si familia Locklear au asteptat.

De la infiintarea CUE, voluntarii afiliati centrului s-au ocupat de peste 7.800 de cazuri. Caison prefera sa nu vorbeasca despre persoanele pe care a reusit sa le gaseasca, ci sa isi masoare succesul prin numarul de cazuri solutionate. Anul trecut, centrul s-a ocupat de 540 de cazuri, dintre care 300 au fost rezolvate. Peste jumatate dintre persoanele disparute au fost gasite in viata.
Cateodata nu este nevoie decat de un ochi vigilent si putin noroc. Cu cativa ani in urma, o femeie din Kentucky si copiii acesteia - o fetita in varsta de noua ani si un baietel de sase - au fost rapiti de un barbat pe care Caison il cunostea si care era urmarit pentru incendieri si atac armat. O matusa cu studii de drept penal a dat de urma femeii pe baza tranzactiilor operate de aceasta cu cartea de credit intr-un magazin din apropierea casei lui Caison din Carolina de Nord. Cand un reporter de televiziune a rugat-o pe Caison sa dea o mana de ajutor, ea a sunat-o pe matusa respectiva si si-a oferit serviciile.

Caison l-a convins pe functionarul magazinului sa ii dea inregistrarea facuta cu camera de supraveghere si a predat-o politiei.
A angajat un pilot care sa survoleze zona in cautarea masinii fugare - o duba alba cu bare de protectie cromate - si a facut postere cu fotografii ale mamei si copiilor, precum si cu o des-criere a autovehiculului.

Angela Hinckley s-a oferit voluntar sa le lipeasca prin tot orasul. Hinckley, care avea 32 de ani si lucra ca secretara la o biserica, se ducea la o intrunire a comitetului de conducere a CUE in acea seara, cand s-a oprit sa isi faca plinul de benzina la un alt magazin. Inauntru, un client care mirosea a bere i-a spus: "Buna!", pe un ton prietenos. Cand Hinckley s-a inapoiat la masina, a fost cat pe ce sa lesine: acolo, la statia de benzina, era duba alba. Inauntru se gaseau cei doi copii cu mama lor, care pareau sa-l astepte pe barbatul usor baut. Hinckley a sunat-o imediat pe Caison, care a confirmat numarul de inmatriculare a masinii si i-a facut legatura cu serviciul de politie. Centralista i-a cerut lui Hinckley sa urmareasca duba si sa ramana pe fir. Cale de 50 de kilometri, de-a lungul strazilor aglomerate din Wilmington si apoi pe autostrada, Hinckley s-a tinut in urma dubei la o distanta potrivita, informand mereu politia asupra traseului, astfel incat sa se poata organiza blocarea drumului. "Ma gandeam ca am copii care ma asteapta acasa, isi aminteste Hinckley. Ma intrebam ce cautam eu acolo." In cele din urma, s-au auzit sirenele si o patrula de masini de politie a silit duba sa opreasca. Politistii l-au arestat pe barbat si le-au dat copiilor niste ursuleti de plus pe care CUE ii distribuia pentru a fi folositi in astfel de situatii.

Caison l-a sunat pe tatal copiilor, care se indrepta cu masina spre Carolina de Nord ca sa se vada cu ea. "A tras automobilul la marginea drumului si, pur si simplu, tipa de bucurie", spune ea.

In alte cazuri, urmarirea este mult mai dificila. In timpul investigatiilor, cineva a aruncat cu serpi veninosi pe Caison. Altadata a fost zgariata grav cu spini si amenintata cu arma de tatal unui suspect. Uneori gasirea unei persoane disparute poate fi o experienta foarte traumatizanta si sub aspect emotional.

Intr-o zi de ianuarie a anului 2000, in localitatea Wake Forest, din Carolina de Nord, un baietel de noua ani, C.J. Wilkerson, nu s-a mai intors de la scoala. Tatal sau vitreg, Derrick Glover, a fost ultima persoana cunoscuta care il vazuse, dar Glover - care fusese singur in casa in acea dimineata cu C.J. - lipsea si el. La fel si masina mamei lui C.J., Tracey. Aceasta era casatorita cu Glover de numai trei luni si des-coperise de curand ca sotul ei mai era casatorit cu cineva. Cu o zi inainte de disparitia fiului ei, ii ceruse lui Glover sa paraseasca locuinta. Se gandea ca acesta il rapise pe baietel ca sa se razbune.

Cum Glover era tutorele oficial al copilului si nu avea precedente de violenta, politia a tratat intregul incident ca pe o chestiune de disputa familiala. Peste sase zile, Glover a sunat-o pe Tracey de la o benzinarie, spunandu-i ca il luase pe C.J. ca sa o faca sa sufere la fel de mult cat il ranise ea pe el. Politistii au identificat apelul si in noaptea urmatoare l-au gasit pe Glover intr-o parcare, aproape mort de frig si indopat cu somnifere. A fost acuzat de rapire si pus sub arest, dar a refuzat sa marturiseasca unde il ascunsese pe C.J. 

In urmatoarele trei saptamani, cat Glover a pastrat tacerea, politia a intreprins cercetari masive, iar rudele lui C.J. - in frunte cu tatal baiatului, muncitorul in constructii Clarence Wilkerson Jr., care era inca afectat de despartirea de Tracey - au facut si ei investigatii pe cont propriu. Relatiile dintre cele doua parti se deteriorasera, fiecare acuzand-o pe cealalta de lipsa de cooperare. In cele din urma, asistentii sociali i-au cerut sprijinul lui Caison.

"Monica incearca sa restabileasca legatura dintre familii si politie. Nu sunt multi oameni care sa-si asume astfel de responsabilitati", spune Marc Benson, un fost detectiv din Wilmington. Experienta capatata o ajuta sa castige increderea acelora care au anumite rezerve in fata politistilor si sa sesizeze nuante care le-ar putea scapa altora.

Caison s-a preocupat ca acest caz sa ramana in atentia presei, sperand ca astfel sa afle unele indicii, sa ii forteze pe anchetatori sa continue investigatiile si sa il determine pe Glover sa marturiseasca. A organizat actiuni de strangere de fonduri pentru familie - inclusiv un "lant al dragostei", in care sute de locuitori din Wake Forest si-au dat mainile, afisand portrete ale copilului. A fost zi si noapte dedicata cauzei lui C.J., chiar daca mai era solicitata si in alte cazuri. "Uneori incepeam o convorbire telefonica pe la 9.00 seara si de-abia pe la 1.00 noaptea reuseam sa inchid telefonul", povesteste Wilkerson. Caison a adus echipe de caini bine dresati ca sa ajute la cercetari si era cu ochii in patru dupa orice indiciu.

Primul astfel de indiciu s-a ivit in momentul cand politia i-a returnat lui Tracey masina, o Honda Civic albastra. "Vezi indoitura aceea de la bara de protectie? Nu era acolo inainte", i-a spus Caison lui Tracey. Caison a rugat-o insistent sa cheme politistii si sa ii informeze atat despre indoitura, cat si despre faptul ca o valiza mare ii lipsea din casa. Dupa ce au descoperit o urma de vopsea bej in locul unde Honda fu-sese lovita, politistii au ajuns cu cercetarile la o duba folosita pentru transport de marfa, al carei sofer a relatat ca a avut un mic accident cu o Honda exact in ziua disparitiei lui C.J. Accidentul avusese loc in apropierea locuintei unei femei care s-a dovedit a fi o iubita a lui Glover.

Femeia le-a relatat politistilor ca in ziua respectiva vazuse o valiza mare, verde, in masina lui Glover si ii remarcase disparitia in momentul cand barbatul s-a intors din drumurile pe care le avusese de facut. Toate aceste indicii au fost facute publice, constituind subiectul buletinelor de stiri pe care Glover le putea citi pe propriul mobil.

Este dificil, totusi, sa condamni un om pentru crima inainte ca trupul victimei sa fie gasit. Dar, daca este descoperit cadavrul inainte ca inculpatul sa-si marturiseasca fapta, acesta isi pierde orice sansa de a folosi informatia in negocierea pentru obtinerea unei condamnari mai usoare.

In ziua de 10 mai - la patru luni de la disparitia lui C.J. si cu o zi inainte de inceperea cercetarilor de teren planuite de Caison - Glover a condus politia la valiza pe care o ascunsese in padure. 

A recunoscut ca il strangulase pe C.J. in acea dimineata de ianuarie, intr-o criza de furie impotriva mamei copilului. In schimbul marturisirii, procurorii au fost de acord cu incadrarea faptei lui Derrick Glover la crima de gradul doi. Glover are de ispasit acum o pedeapsa de 48 pana la 60 de ani de inchisoare.

La randul sau, Clarence Wilkerson Jr. a devenit membru in consiliul CUE, ajutandu-i pe alti parinti care trec si ei prin incercari similare: "Monica este un inger. O iubesc din tot sufletul", spune Wilkerson.

La opt luni de la disparitia lui Freddy Locklear, cazul parea sa bata pasul pe loc. "Am continuat sa ne rugam si sa speram", spune sora acestuia, Fawn. Si totusi, in toata aceasta perioada nu a fost vazut nicaieri.

Munca lui Caison necesita multa rabdare. Pentru a-i gasi pe cei disparuti de multa vreme, ea parcurge atent rapoartele politiei, precum si alte dosare, cautand aspecte care nu au fost destul de riguros cercetate, vorbeste cu martori care nu au fost niciodata audiati, studiaza probe de ADN care nu au fost niciodata inregistrate. Analizeaza jurnale personale si corespondenta victimelor in cautarea unor indicii reve- latorii. Ea bate tara in fiecare vara, organizand intruniri in orasele din care subiectii au disparut, in speranta de a reinsufleti cercetari impotmolite si de a descoperi noi piste.

Primul caz pe care l-a rezolvat in cariera ei a fost pentru un azil de persoane fara adapost din Washington D.C., care dorea sa trimita cenusa unui pensionar decedat la rudele acestuia; nu se cunostea decat numele barbatului si faptul ca era din Carolina de Nord. Cautarile dupa acte oficiale nu au dus la niciun rezultat, dar Caison a reusit sa afle ca omul copilarise intr-un cartier sarac din Wilmington. Batand strazile, a gasit o persoana care o cunoscuse pe bunica barbatului, acum decedata si ea, iar de aici a reusit sa dea de urma singurului frate inca in viata al omului, care intre timp se mutase in Pennsylvania. Se pare ca barbatul fugise cu zece ani in urma dintr-un spital psihiatric. Fratele lui, care a fost recunoscator sa primeasca urna, i-a spus lui Caison: "Ma intrebam mereu pe unde o mai fi".

Caison a preluat recent cazul Melindei Harder, o cunostinta din anii copilariei petrecute in orasul St. Petersburg, statul Florida, care a disparut in imprejurari misterioase in 1980, la varsta de 21 de ani. "Daca reusesc sa solutionez acest caz, va fi ca si cand viata mea ar fi implinita", spune ea.

Printre alte cazuri care inca isi mai asteapta rezolvarea se numara si cel al lui Patty Vaughan, mama a trei copii, disparuta in ziua de Craciun a anului 1996 dintr-o duba si descoperita ulterior plina de sange in localitatea La Vernia, din Texas, si cel al lui Allison Jackson-Foy, asistenta managerului unui hotel din Wilmington, care avea doi copii acasa si care a fost zarita pentru ultima oara in 2006, plecand dintr-un bar.

Unele dintre persoanele de care se ocupa Caison erau dependente de droguri la momentul disparitiei, ca de e-xemplu Crystal Soles, in varsta de 28 de ani, care a disparut in 2005 dupa o noapte petrecuta consumand cocaina in localitatea Andrews, din Carolina de Sud. Multe organizatii care se ocupa de persoanele disparute refuza sa preia astfel de cazuri. Dar pentru Caison toate merita sa fie luate in considerare: "Fiecare in parte are pe cineva care sufera de pe urma disparitiei sale".

Chipurile celor disparuti o bantuie pe Caison 24 de ore din 24. Pentru a scapa de cosmaruri, ea doarme cu televizorul aprins - de preferinta, pus pe canalul care difuzeaza un serial despre investigatii politiste. Desi este dedicata familiei, cateodata mai uita sa plateasca facturile, sa faca cumparaturi sau sa cumpere cadouri pentru zilele de nastere ale copiilor. "Le spun ca trebuie sa ii aduca aminte lui mami", povesteste ea. Dar copiii - acum mari - ii dau tot sprijinul, uneori insotind-o in cercetari sau ajutand-o la organizarea intrunirilor. La fel si sotul ei. "El e sprijinul de care am intotdeauna nevoie. Nu ni se intampla niciodata sa fim prost dispusi amandoi in acelasi timp."

"Sunt mandru de ea. Cand se intoarce acasa dupa investigatii, ii fac un masaj, ii pregatesc cina si am grija sa se odihneasca", marturiseste Sam Caison. Iar cand Monica gaseste o persoana disparuta, nu exista sentiment de implinire mai mare - dupa cum spune chiar ea.

In noiembrie 2006, a primit un telefon de la un detectiv din estul statului Texas, cu care mai lucrase la un alt caz cu cativa ani inainte. Cei doi isi mai disputasera teritoriul si inainte. Ea isi aminteste: "Ii spusesem atunci: Trebuie sa decidem: ori ma ajuti sa dau de urma celui disparut, ori il gasesesc singura, fara ajutorul tau". De data aceasta, primul ei gand a fost: Oare am dat iar de bucluc?

Dar detectivul sunase ca sa ii dea vesti despre Freddy Locklear, tanarul care disparuse din casa surorii lui din Fayetteville cu aproape un an in urma. Politistul se oprise la un mic restaurant din oras si ar fi putut sa jure ca omul care spala vasele - cu parul negru, carliontat si ochelari fara rama - era barba- tul despre care Caison ii trimisese un e-mail cu numai cateva zile in urma. "Era cat pe ce sa imi rup piciorul gonind sa te sun", i-a spus detectivul.

Cand Caison a sunat-o pe sora lui Freddy la serviciu ca sa ii dea vestea cea mare, aceasta a scos o exclamatie atat de puternica, incat toti colegii ei au izbucnit in chiote de veselie. A iesit afara si a plans zdravan, apoi a sunat la restaurant si l-a cerut la telefon pe fratele ei. Freddy nu putea sa explice exact cum ajunsese in Texas, dar proprietarii localului ii oferisera masa si casa pe gratis si il tratau ca pe un membru al familiei. Ii era insa dor de propria lui familie. "Speram sa ma gasesti. Sunt gata sa ma intorc acasa", i-a spus el.

Astfel de momente o indeamna pe Monica Caison sa mearga mai departe cu munca aceasta. "Nu prea ajung pe la biserica duminica, dar nu sunt nici acasa, barfind la telefon, ci bantui padurile, incercand sa dau de urma cuiva", spune ea.</p>

Vote it up
170
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza