Dispărută

Cel mai vechi caz nerezolvat din istoria Statelor Unite - răpirea şi uciderea Mariei Ridulph - a ajuns în sala de judecată după zeci de ani
 

MARIA RIDULPH, la vârsta de 7 ani, era o fetiţă delicată şi plină de graţie. În ochii ei mari şi căprui se citeau isteţime şi o căldură aparte. Kathy Sigman, mai mare cu un an decât Maria, era prietena ei cea mai bună. Locuiau la câteva case distanţă una de alta în Sycamore, Illinois, un oraş mic, tipic american, cu 7.000 de locuitori.

Pe 3 decembrie 1957, după masa de seară, Maria şi-a implorat părinţii să o lase afară să se bucure de rafalele de zăpadă care tocmai începuseră să facă vârtejuri pe cerul înstelat. A sunat-o imediat pe Kathy şi i-a spus entuziasmată: „Am voie să ies afară, vii şi tu?“

Kathy şi Maria s-au întâlnit în stradă şi s-au luat la întrecere până la colţul străzii. Acolo au intrat în vorbă cu un tânăr blond, cu o tunsoare rock’n roll. Kathy îşi aduce aminte faţa lui îngustă, dinţii laţi şi vocea subţire şi înaltă. Nu-l mai văzuse niciodată.

„Salut, fetelor!“ a zis bărbatul. „Vă distraţi?“

Apoi le-a întrebat dacă le-ar plăcea să le ducă călare în spate şi le-a spus că îl cheamă „Johnny.“

Străinul s-a plimbat în susul şi-n josul străzii, cu Maria cocoţată în spatele lui, chicotind de bucurie. Apoi fetiţa a dat o fugă până acasă să-şi aducă păpuşa pentru următoarea tură de călărit.

Kathy a rămas pe trotuar alături de Johnny. Tânărul a întrebat-o dacă vrea să meargă cu el la o plimbare prin apropiere sau poate o tură cu maşina sau camionul. „Nu,“ i-a răspuns.

Maria a dat buzna în casă, a luat la repezeală o păpuşă şi a fugit înapoi. Îngheţată de frig, Kathy s-a repezit şi ea până acasă, să-şi ia mănuşile.

Când s-a întors, câteva minute mai târziu, Maria şi Johnny dispăruseră.

„Ma-riiiiii-aa!“ a strigat Kathy. Strada era pustie, nici urmă de Maria sau de bărbatul cu voce subţire.

Kathy a fugit acasă la familia Ridulphus. Acolo, fratele mai mare al Mariei, Chuck, era împreună cu prietenul lui, Randy. „Maria s-a pierdut“, le-a spus fetiţa. „Nu o găsesc nicăieri!“

Chuck şi Randy au pornit în căutarea fetei. Mamele celor două fetiţe au stat aproape toată seara la telefon. Mama Mariei a mers apoi la poliţia din Sycamore pentru a raporta dispariţia fiicei ei. Era ora 8:10 seara.

Taţii celor două fetiţe au alergat acasă la Ralph şi Eileen Tessier. Magazinul de bricolaj din oraş era al soţilor Tessier, iar bărbaţii aveau nevoie de cât mai multe lanterne pentru a porni în căutarea copilului dispărut.

Familia Tessier locuia la două clădiri distanţă de familia Ridulph. Eileen era soţia lui Ralph, pe care îl cunoscuse în timpul războiului şi pentru care părăsise Irlanda şi se mutase în Statele Unite împreună cu fiul dintr-o căsătorie anterioară, John. Cuplul avea împreună şase copii. Pentru toţi din familie era clar că John era preferatul mamei. Iar ceilalţi copii sufereau din această cauză. Fratele cel mare avea 18 ani şi scăpa basma curată de fiecare dată când o dădea în bară. Iar asta se întâmpla destul de frecvent. John a fost exmatriculat de la şcoală pentru că a împins un profesor. Şi totuşi, în ochii mamei lor, băiatul nu avea cum să fie vinovat.

Ralph Tessier s-a alăturat bărbaţilor porniţi în acea noapte în căutarea Mariei. Iar Eileen a pornit spre magazinul de arme unde femeile din oraş se adunaseră să facă sandviciuri şi cafea pentru echipele de căutare. Speriaţi de dispariţia Mariei, cuplul a încuiat bine toate uşile înainte să plece în oraş. Copiii au rămas cuminţi în casă. Pe John nu îl văzuseră deloc în acea seară.

În următoarele zile, Eileen Tessier a fost interogată de poliţie cu privire la evenimentele zilei de 3 decembrie. Surorile vitrege ale lui John o ascultau pe mama lor cum le spunea poliţiştilor că John a fost acasă cu ei pe tot parcursul serii, lucru care ştiau că nu este adevărat.

Anchetatorii suspectau că e vorba de un act criminal, deşi nu exista nici un indiciu. La scurt timp nu au întârziat să apară mărturii contradictorii privind ora exactă a dispariţiei Mariei. Şeful poliţiei din Sycamore a declarat agenţilor FBI că Maria şi Kathy au ieşit la joacă la ora 6.02. şeriful districtului a afirmat că apelul telefonic făcut de Maria către Kathy nu a fost mai de-vreme de 6.30. Ulterior, mama Mariei a modificat ora estimate iniţial şi a menţionat că fetele ar fi ieşit la joacă cel devreme la 6.10.

Sute de oameni au împânzit terenurile din împrejurimile oraşului. Alţii au percheziţionat portbagajele maşinilor şi au deschis lacătele beciurilor din Sycamore. Mână în mână, locuitorii oraşului au format o linie umană lungă de zeci de metri, care a bătut la pas fiecare metro pătrat din câmpurile de porumb ale zonei.

Kathy Sigman a petrecut ore întregi uitându-se la pozele judiciare din arhiva poliţiei, dar nu l-a găsit pe Johnny. Până în ziua de azi îşi aduce aminte cum mama ei a îngenuncheat în faţa ei, a privit-o fix în ochi şi i-a zis: „Să nu uiţi faţa acelui bărbat, Kathy, e foarte important să nu uiţi, pentru că eşti singura care ştie cum arată.“

Nu a fost nici urmă de scrisoare de răscumpărare. Nici vreun apel de la răpitor. Autorităţile au tras atunci singura concluzie plauzibilă: bărbatul care a luat-o pe Maria era un pervers sexual.

Autorităţile locale erau sigure că a-cel Johnny nu era din zonă, nimeni din Sycamore nu ar fi capabil de un lucru atât de îngrozitor. Trebuia să fie mâna vreunui şofer de camion sau a altcuiva aflat în trecere prin Sycamore. Agenţii FBI, în schimb, nu erau aşa de siguri. Existau câţiva potenţiali suspecţi în localitate. Poliţia a anchetat „toţi infractorii sexuali cu cazier.“ Diferite indicii din anchetă i-au purtat la un moment dat pe o pistă în care au urmărit să identifice un bărbat cu porecla: „Comando“ sau „Dl. X.“ Din nefericire, pista nu i-a dus nicăieri.

Investigatorii au luat urma tuturor camioanelor de marfă care au trecut în acea noapte prin Sycamore. Au trecut sub lupă toate locurile retrase frecventate de îndrăgostiţii din oraş. Au secat un lac şi au percheziţionat fiecare casă din localitate. Rezultatele i-au lăsat cu mâinile goale.

Maria a fost găsită în primăvara următoare, la 193 de kilometric depărtare de casa ei. Un bărbat i-a găsit scheletul vârât sub trunchiul unui copac căzut la o fermă. Nici autopsia, nici ancheta care a urmat în urma găsirii cadavrului nu au putut determina cauza morţii. Verdictul a rămas acelaşi: „posibil act criminal.“ În ziua înmormântării, biserica luterană s-a umplut până la refuz de mulţimea venită să-şi ia rămas bun de la Maria, aşezată într-un mic sicriu alb.

Kathy nu s-a putut detaşa niciodată de moartea prietenei sale. Vidul rămas în interior după dispariţie, apoi autoblamarea supravieţuitorului, plus stigmatul de a fi asociată cu o crimă notorie, toate acestea „mi-au furat copilăria,“ s-a destăinuit Kathy. „În ochii tuturor din oraş eram deja etichetată. Eram fata care a fost cu Maria în noaptea dispariţiei.“

O ISTORIE DERANJANTĂ

Sycamore s-a schimbat iremediabil după cazul Mariei Ridulph. În timp ce locuitorii oraşului erau bântuiţi de o poveste ce le ştirbea încrederea în oameni, John Tessier şi-a petrecut mare parte din viaţă departe de Sycamore.

S-a înrolat în armată, a urmat şcoala de ofiţeri şi a luptat în Vietnam, unde a obţinut de două ori Steaua de Bronz. Întotdeauna simţise că destinul lui a fost să fie soldat, mărturisea la un moment dat. În fond, bunicul lui John luptase în armata Marii Britanii, iar mama sa a fost, în cadrul Forţelor Aeriene ale Regatului Unit, una dintre primele femei care a manevrat proiectoarele de căutare în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Într-una din primele sale amintiri, John este la Londra, purtat călare în spatele unui soldat ce urcă nişte scări. E convins că bărbatul în uniformă era tatăl lui, ucis mai târziu în război.

Tessier şi-a petrecut copilăria în Anglia, la ţară, în grija unui cuplu de bătrâni. La şapte ani, când mama lui l-a adus cu ea în Sycamore, John părea cam sălbatic. Nu ştia cum să se poarte în preajma altor copii şi îi era foarte greu să se integreze. Umbla pe străzi îmbrăcat în pantaloni de camuflaj, cu o sabie de lemn în mână pe care o învârtea în aer. Copiii din vecini l-au poreclit atunci „Comando.“

Tessier a fost unul dintre primii suspecţi anchetaţi de FBI. La trei zile de la dispariţia Mariei, un apel anonim către biroul şerifului semnala că un băiat pe nume „Treschner“ care locuia în apropiere se potrivea descrierii date de poliţie. Agenţii FBI au bătut la uşa casei Tessier.

Tessier susţinea atunci, aşa cum sus-ţine şi acum, că la momentul răpirii Mariei, a fost în Rockford, Illinois, la 65 de kilometri nord-vest de Sycamore. Părinţii au confirmat povestea şi, în plus, era susţinută de un alibi destul de solid: o persoană care s-a identificat cu numele John Tessier a dat un telefon cu taxă inversă din Rockford către casa familiei Tessier la 6.57 în seara zilei de 3 decembrie 1957.

Totuşi ora exactă a dispariţiei Mariei a fost disputată de la bun început. Dacă a fost răpită în jur de ora 7 seara, atunci alibiul lui Tessier era de nezdruncinat. Dar, dacă a fost furată mai aproape de intervalul 6.15, atunci alibiul lui putea fi atacat. Ar fi avut timp să ajungă din Sycamore în Rockford până la 7 înainte să-i arunce cadavrul.

Nimeni nu a contrazis faptul că John a călătorit la Chicago în acea zi pentru un examen fizic la centrul de recrutare militară. Tessier a povestit că, în după-amiaza zilei de 3 decembrie, s-a plimbat prin Chicago, s-a oprit la câteva spectacole de striptease şi apoi s-a îndreptat spre Rockford să lase actele la centrul de recrutare local. Registrele au confirmat că Tessier a fost la biroul lor între 7.15 şi 7.30 în acea seară.

La două zile după interogatoriul celor de la FBI, Tessier a făcut testul poligraf. Întrebat dacă a avut vreodată contact sexual cu minori, Tessier a recunoscut că a fost „implicat într-o joacă sexuală“ cu o fată mai tânără, cu câţiva ani în urmă. A declarant că a depăşit etapa şi că nu a avut niciun fel de relaţie cu Maria, deşi a recunoscut că o ştia din zonă.

Detaliile oferite de Tessier nu au ridicat întrebări la acea vreme. La fel cum nici poveştile contradictorii ale mamei lui nu au trezit suspiciuni: ea a declarat poliţiei locale că fiul său, John, a fost acasă pe parcursul întregii seri pe 3 decembrie, iar agenţii FBI susţin că el a fost în Rockford toată seara.

În lumina ultimelor declaraţii, întrebarea care se punea mai exact era: unde a fost John Tessier între ora 12 după amiaza şi 7 seara pe 3 decembrie? Registrele îl plasează la centrul de recrutare din Chicago în acea dimineaţă, dar traseul lui din acea zi până la ora 7:15, când a apărut la centrul military din Rockford, rămâne un mister.

FBI-ul avea doar versiunea suspectului. A rămas în Chicago şi apoi a plecat direct spre Rockford aşa cum susţine el? Sau, între cele două destinaţii, şi-a făcut drum şi prin Sycamore?

O cunoştinţă şi-a adus aminte, zeci de ani mai târziu, că în după amiaza zilei de 3 decembrie a văzut maşina lui Tessier în Sycamore, înainte de momentul dispariţiei Mariei. Pontiacul lui Tessier nu putea fi trecut uşor cu vederea – lateralele maşinii erau pictate cu flăcări – dar martorul nu a văzut cine se afla la volan.

În 1957 John Tessier a trecut testul poligraf, iar povestea lui nu părea să prezinte erori. Examinatorul a concluzionat că „reacţiile înregistrate de poligraf nu au arătat anomalii care să confirme că John Tessier a fost implicat sau a avut cunoştinţă de acest caz.“ Pe nota unui agent FBI la finalul raportului său scria „Nu se continuă investigaţiile în privinţa suspectului mai sus menţionat.“

Numele John Tessier a fost şters de pe lista anchetatorilor. A doua zi tânărul a părăsit Sycamore.

După timpul petrecut în armată, Tessier s-a mutat la Washington, unde a absolvit dreptul în cadrul Academiei de poliţie. După o căsătorie eşuată, în urma căreia s-au născut un băiat şi o fată, şi-a găsit o a doua soţie de care s-a despărţit, însă, după trei ani.

În 1979, Tessier lucra ca poliţist în Milton, lângă Tacoma. Curând avea să-şi încheie cariera în poliţie „ajutat“ de o adolescentă fugită de acasă.

Michelle Weinman avea 15 ani. Într-un act de rebeliune, Michelle s-a trezit fugară şi fără un loc unde să stea peste noapte. Când prietena ei i-a spus că ştie un poliţist în Milton care le-ar primi la el acasă, adolescenta a acceptat fără ezitări. Fetele au dormit pe o canapea extensibilă în sufrageria lui Tessier. Tessier a învăţat-o pe Michelle să conducă maşina lui de poliţie. A învăţat-o cum să se îmbrace şi să se machieze. Fetei i s-a părut puţin ciudat la început dar avea totuşi de-a face cu un poliţist, aşa că s-a hotărât să aibă încredere în el.

Apoi au apărut masajele. Ea se întindea pe podea în timp ce el îi dădea jos pantalonii şi îi masa fesele. Era destul de straniu şi o făcea să se simtă stingher dar a păstrat totul în ea.

Într-o noapte, Michelle adormise pe canapeaua din sufragerie. Tessier i-a şoptit ceva la ureche şi a trezit-o. Înainte să îşi dea seama ce se întâmplă, a povestit Michelle, el îi făcea sex oral. „Am înlemnit şocată pe canapea. Nici nu puteam să ţip, atât eram de speriată.“

I-a povestit prietenei ei, apoi consilierului de la şcoală. La puţin timp, poliţia a căutat-o să îi pună câteva întrebări. John Tessier a fost acuzat de corupţie de minori şi a pledat vinovat pentru o pedeapsă mai mică. A fost eliberat condiţionat şi, pe 10 martie 1982, a fost dat afară din departamentul de poliţie.

Tessier s-a orientat apoi spre fotografie pentru a-şi câştiga existenţa.  Unul dintre fotomodelele cu care lucra i-a făcut cunoştinţă cu Denise care i-a devenit a treia soţie. Denise, a declarat ulterior că Tessier a devenit după un timp autoritar şi abuziv emoţional.

Îi impunea chiar şi cum să fie îmbrăcată şi machiată, dar niciodată nu a maltratat-o sexual. Îşi aduce aminte în schimb de două incidente deranjante cu fiica lui Tessier din prima căsătorie, care a stat cu ei o perioadă, pe vremea când avea în jur de 11 ani.

Într-o dimineaţă, i-a găsit pe Tessier şi fiica lui în bucătărie. Tatăl, cu o banană în mână, făcea comentarii sexuale explicite. Altă dată, Denise căuta ceva in birou şi a descoperit o poză ascunsă, lipită cu scotch de fundul exterior al sertarului. În poză era fiica lui Tessier. Era goală.

O NOUĂ ANCHETĂ

În ianuarie 1994, Eileen Tessier zăcea pe patul de moarte, cu un secret pe care nu voia să-l ia cu ea în mormânt. Mulţi ani mai târziu, fiica ei, Janet, povestea în sala de judecată cum ma-ma ei a chemat-o la patul ei, a apucat-o de încheietură şi i-a spus:

„Cele două fetiţe, cea care a dispărut. John a făcut-o. Trebuie să spui cuiva.“

Chiar dacă, în 1957, Janet era doar un bebeluş când vecina ei de şapte ani a dispărut, şi-a dat imediat seama la cine se referea mama ei. John, fratele vitreg al lui Janet, a răpit-o şi a omorât-o pe Maria Ridulph. Era remuşcarea unei mame de a-şi fi protejat atâta timp fiul vinovat, aşa cum credea Janet? Sau e posibil să fi fost doar aiurelile unei muribunde cu mintea înceţoşată de morfină? Oricare ar fi fost răspunsul, fata ei a simţit obligaţia de a „spune cuiva.“ I-a luat 15 ani până când a găsit pe cineva care să asculte ce avea de zis.

Janet povesteşte că a sunat la poliţia din Sycamore şi la biroul FBI-ului din Chicago dar fără succes. Un detectiv identificase pe altcineva, un şofer de camion care a fost anchetat dar niciodată condamnat pentru omorârea unei fetiţe de opt ani în 1951. Şoferul de camion era mort. Detectivul declarase în raportul poliţiei că cele două cazuri de crimă erau similare, suspectul semăna fizic cu „Johnny“ din descrierile lui Kathy şi prin urmare a declarat cazul închis.

Zece ani mai târziu, Janet Tessier a mai încercat o dată să contacteze poliţia. A trimis un e-mail către Poliţia Statului Illinois. „Un copil de 7 ani cu numele Maria Ridulph a dispărut. Rămăşiţele ei au fost descoperite în primăvara anului 1958. Am motive să cred că John Tessier din Sycamore este responsabil pentru această moarte. Locuieşte în zona oraşului Seattle sub numele Jack McCullough“.

Mesajul ei a atras atenţia unui comandant de poliţie. A sunat-o pe Janet, care i-a povestit cum mama ei i-a spus pe patul de moarte că fratele ei a răpit-o şi omorât-o pe Maria. „Nu vă promit nimic, dar vom încerca“, i-a zis atunci comandantul.

A încredinţat cazul lui Larry Kot şi Brion Hanley. Larry avea 57 de ani şi lucra ca analist civil pentru poliţia din Illinois. Nu auzise niciodată de cazul Ridulph, dar nu i-a luat mult să strângă informaţii care puneau la îndoială alibiul suspectului.

Brion Hanley, în vârstă de 41 de ani, s-a ocupat cu investigaţiile pe teren. A început cu Janet Tessier şi fraţii ei. Niciunul dintre ei nu avea un lucru bun de spus despre John, în special Jeanne.

Jeanne i-a mărturisit lui Brion că a fost molestată sexual de John când erau mici. şi că o forţa să se uite când molesta şi alte fete din vecini. I-a mai spus că a violat-o şi apoi a oferit-o prietenilor săi în timpul unei permisii militare. Pe atunci avea doar 14 ani.

Surorile Tessier au mai spus că John nu a fost acasă în noaptea răpirii, aşa cum declarase mama lor la poliţie. Apoi mai erau şi dăţile când John îşi purta surorile călare în spate. Iar răpitorul Mariei făcuse acelaşi lucru pentru a câştiga încrederea copilului, s-a oferit să o ducă pe Maria în cârcă. Brion Hanley a descoperit povestea unei alte fetiţe din vecini, abordată de un bărbat care s-a oferit să o poarte călare. Întâmplarea avusese loc cu trei sau patru ani înainte de dispariţia Mariei. Doar că, în acest caz, fetiţa a trăit să spună povestea. Îl ştia pe tânăr din zonă. Era John Tessier. Copiii vecinilor îl găseau toţi un pic bizar şi îl porecliseră „Commando.“

Între timp Larry Kot a adunat documente şi dovezi şi a început să pună cap la cap un desfăşurător al poveştii. A descoperit doar două surse pentru alibiul lui Tessier: el şi părinţii lui.

Tessier a spus că în acea joi dimineaţă, pe 3 decembrie, era în Chicago pentru un examen medical. Larry a verificat informaţia şi a aflat că Tessier a părăsit centrul de recrutare până în ora amiezii. Mai târziu a fost văzut în Rockford, la aproape 145 de kilometri de Chicago, înjur de 7.15 seara. Nu exista niciun indiciu care să verifice unde a fost Tessier întreaceste două intervale orare, ceea ce înseamnă că ar fi putut foarte bine să se întoarcă în Sycamore înainte să îşi depună actele la centrul militar din Rockford.

Rapoartele iniţiale au fixat dispariţia Mariei undeva în jurul orei şapte seara. Mama Mariei a spus că fetele au ieşit afară la 6.30 şi că Maria s-a întors pentru păpuşa ei la 6.40. Mai târziu, a spus că e posibil ca Maria să fi ieşit afară ceva mai devreme, pe la 6.10. Mama lui Kathy a indicat ora exactă ca fiind 6.02 seara, deşi argumentul preciziei ei s-a pierdut în timp.

Larry a examinat şi datele altui martor. Bărbatul, care se ocupa la vremea aceea de livrarea petrolului pentru încălzire, ştia bine familia Sigman şi îşi aducea aminte că a văzut-o pe Kathy cum îi făcea cu mâna în timp ce se îndrepta spre o casă din apropiere pentru o livrare. A ajuns în zonă pe la 6 seara şi i-a luat 15 sau 20 de minute să descarce marfa. La plecare, în jur de ora 6.20, fetele nu mai erau pe stradă.

Larry Kot a concluzionat că Maria a fost răpită cel târziu la ora 6.20. Dacă Tessier şi-a parcat Pontiacul pe aleea unde a fost descoperită păpuşa Mariei, ar fi putut ajunge în mai puţin de o oră în Rockford, cu fetiţa în maşină.

Apelul cu taxă inversă din Rockford către casa familiei Tessier – elementul cheie în alibiul lui John – se potrivea şi acesta în noua grilă de timp. Registrele telefonice arată că apelul a fost făcut la 6.57, dar nu specifică de unde exact din Rockford a fost dat telefonul. Tessier ar fi putut suna acasă de la un telefon cu plată aflat undeva la periferia oraşului.

Până la urmă, poate că alibiul lui Tessier nu era chair aşa de solid. Când Larry şi Brion au săpat mai adânc în dosarele răpirii Ridulph, au descoperit motivul pentru care e posibil ca poliţia din Sycamore să nu-l fi cercetat mai amănunţit pe Tessier ca suspect. Tatăl lui vitreg era în relaţii bune cu şeful poliţiei, iar tatăl prietenei lui John lucre îndeaproape cu şeriful.

John a declarat că s-ar fi întâlnit cu prietena lui mai târziu în acea seară, pe la 9.20. Larry şi Brion i-au dat de urma lui Jan Edwards, prietena lui de la acea vreme, undeva în Florida. Jan le-a spus poliţiştilor că nu s-a văzut deloc cu John pe 3 decembrie.

Brion a întrebat dacă are cumva vreo poză de-a lui Tessier din 1957. Pentru că Tessier a fost exmatriculat din şcoală, nu exista nicio poză cu el în registrul absolvenţilor. Jan a găsit o poză cu fostul iubit, de la balul din iunie 1957. Poza era semnată pe spate „Cu dragoste, Johnny.“

O ARESTARE

Kathy Sigman era căsătorită şi avea trei copii. Brion Hanley i-a aşezat în faţă şase poze, una câte una, pe o măsuţă de cafea din sticlă. Cinci poze erau luate din registrul absolvenţilor de la Liceul Sycamore. Fotografia cu John Tessier era uşor diferită. Avea gulerul desfăcut şi fundalul era mai închis la culoare.

Kathy a eliminat imediat câteva poze, dar a păstrat două. Le-a studiat atent timp de două minute. „El este,“ a zis într-un final.

Nu avea nicio îndoială. „Să nu uiţi faţa acelui bărbat, Kathy. E foarte important să nu uiţi, pentru că eşti singura care ştie cum arată“, îi spusese demult mama ei.

Acum, detectivii aveau un suspect identificat de singurul martor ocular. Sosise timpul să îi facă o vizită lui „Johnny“.

Doi poliţişti din Seattle care se alăturaseră cazului au descoperit că „persoana în cauză“ locuia şi muncea într-un complex pentru bătrâni. Johnny era acum Jack McCullough. Îşi schimbase numele la începutul anilor ’90, când s-a căsătorit cu cea de-a patra soţie. Era însurat cu aceeaşi femeie, Sue, de aproape două decenii.

Când investigatorii i-au găsit dosarul, au descoperit că aveau de-a face cu un fost poliţist şi au găsit toate detaliile trecutul său pestriţ. Au aflat că fusese dat afară din poliţie după ce a fost acuzat de coruperea unei minore de 15 ani, fugită de acasă.

Poliţiştii au vorbit şi cu cea de-a treia soţie, Denise, şi au aflat despre poza nud cu fiica lui de 11 ani, lipită cu scotch de fundul sertarului.

Jack McCullough a fost ridicat de poliţie pe 29 iunie 2011. Tocmai îşi terminase tura de paznic de noapte. McCullough a fost dus la sediul poliţiei din Seattle şi pus într-o cameră de interogatoriu. Brion Hanley i-a citit drepturile.

La început McCullough părea binevoitor şi dispus să facă conversaţie. Când Brion l-a întrebat despre familia lui, s-a zbârlit imediat. A negat că şi-ar fi agresat sexual sora mai mică, pe Jeanne, deşi a recunoscut că „s-a jucat pe alocuri.“ Dar „asta nu mă face un criminal“, a spus.

Apoi s-a aplecat în faţă şi a declarat: „Nu am răpit eu fetiţa aceea“.

McCullough a fost de acord cu testul la poligraf, deşi a obiectat când întrebările au devenit mai personale. A oprit testul şi a refuzat să accepte că mama lui ar fi zis că el a omorât-o pe Maria. „Este o minciună! Mama mea m-a iubit“, a protestat bărbatul.

„Realizezi, sper, că în acest moment eşti în arest“, i-a zis poliţistul, după ca-re l-a sunat pe Clay Campbell, un procuror din Illinois.

A doua zi, Clay Campbell s-a închis în biroul lui, cu cei doi asistenţi ai lui, şi împreună au urmărit înregistrarea cu interogatoriul lui Tessier. Avocaţii acuzării s-au uitat la materialul video de mai multe ori, în încercarea de a găsi răspunsul la întrebarea: „Avem destule dovezi pentru o condamnare?“

Campbell era conştient de obstacolele pe care le aveau de înfruntat. Dovezile erau vechi, iar o parte din martori muriseră. „Cazurile nerezolvate de zeci de ani merită toate eforturile“, a declarat Campbell. „Există o familie care nu a aflat niciodată cine le-a omorât copilul.“

Jack McCullough s-a întors în Sycamore, cu cătuşe la mâini, pe 27 iulie 2011 – în aceeaşi zi în care autorităţile au exhumat-o pe Maria Ridulph.

Micuţul ei sicriu alb a fost dus la medicul legist. Dacă au existat vreodată urme de ADN ale altei persoane, acestea au fost imposibil de recuperat după atâţia ani. Timpul scurs a avut, totuşi, şi avantaje – instrumentele de ultimă generaţie au ajutat la detectarea cauzei exacte a morţii, un lucru pe care medicina legală nu l-a putut depista în 1958. Medicul legist antropolog a identificat crestături făcute de un instrument ascuţit în sternul copilului. Cineva înfipsese un cuţit în gâtul Mariei şi apoi a tăiat în jos – de cel puţin trei ori.

Bărbatul reţinut de poliţie se afla în drum spre închisoarea din Sycamore. Dar McCullough avea să fie judecat pentru viol înainte de a fi condamnat pentru uciderea Mariei.

Jeanne a fost chemată ca martor la tribunal în aprilie 2012 şi a fost urmată de Michelle Weinman, care a mărturisit autorităţilor că avea doar 15 ani când John Tessier a molestat-o sexual.

Avocaţii apărării au luat decizia strategică de a prezenta cazul în faţa unui judecător, nu a unui juriu. Judecătorii se focusează pe aspectele legale şi problematica dovezilor, pe când juraţii pot fi uşor conduşi de emoţii. Cazul a fost încredinţat aşadar lui Robbin Stuckert, care a ridicat imediat câteva întrebări serioase. S-a întrebat de ce pârâtoarea a aşteptat zeci de ani pentru a reclama violul şi de ce erau atât de multe inadvertenţe în povestea lui Jeanne.

Judecătoarea l-a achitat pe McCullough şi i-a mustrat pe procurori. Campbell s-a revoltat şi a numit verdictul „o eroare judiciară.“

ÎN FAŢA JUSTIŢIEI

Jack McCullough a fost aşa de încântat de rezultatul procesului de viol, încât a vrut ca aceeaşi judecătoare să prezideze şi procesul în care era acuzat de crimă. A crezut că-şi făcuse un prieten în rândul magistraţilor.

Numai că războiul verbal iscat între judecătoare şi procuror a dus la retragerea lui Stuckert din procesul de omucidere. Locul i-a fost luat de judecătorul James C. Hallock. Hallock, ca-re nu avea foarte multă experienţă în prezidarea cazurilor de crimă, a dat două decizii judecătoreşti înainte de începerea procesului. Ambele ordonanţe implicau mărturiile indirecte.

Într-un proces sunt prezentate două tipuri de mărturii. Mărturiile directe sunt ceea ce martorii au văzut şi auzit cu ochii şi urechile lor. Mărturiile indirecte sunt ceea ce martorii declară că altcineva le-a spus că a văzut sau auzit. Pentru mărturiile directe, ambele părţi au dreptul de a confrunta martorul cu propriul set de întrebări, dar în cazul mărturiilor indirecte, partea adversă în general nu are dreptul la interogatoriu. Există şi excepţii, în special atunci când martorii au murit.

Cazul Ridulph a fost deschis datorită unei mărturisiri făcute de mama muribundă a lui McCullough în 1994. Procuratura a susţinut că această declaraţie îndeplineşte toate datele unei mărturii indirecte. Judecătorul a permis chemarea în instanţă a lui Janet Tessier pentru a depune mărturie despre ce i-a declarat mama ei.

Avocaţii lui McCullough au cerut la rândul lor să se facă o excepţie şi în cazul mărturiilor indirecte ale apărării. Au cerut ca rapoartele FBI-ului din 1957 şi arhiva apelurilor telefonice să fie incluse ca dovezi cheie în alibiul acuzatului.

Numai că statul Illinois nu permite ca rapoartele poliţiei să ţină locul declaraţiilor depuse de martori. Sunt chemaţi în schimb ca martori autorii rapoartelor – poliţiştii şi anchetatorii. În acest caz agenţii FBI care s-au ocupat de investigaţie erau toţi decedaţi.

În rapoarte era precizat că Tessier a fost eliberat după ce a trecut proba detectorului de minciuni. Tessier a afirmat că era la 65 de kilometri depărtare de locul răpirii la ora la care Maria a dispărut. Părinţii lui şi centrele de recrutare din două oraşe au confirmat că acesta se afla în Chicago în dimineaţa zilei de 3 decembrie 1957, iar seara la 7:15 ajunsese în Rockford.

Judecătorul a respins pledoaria apărării. Rapoartele FBI nu au fost admise ca probe.

Singura soluţie ca alibiul pârâtului să fie auzit era ca acesta să depună mărturie în faţa curţii de justiţie. Partea adversă ar fi avut atunci dreptul la propriul ei interogatoriu asupra mărturiilor directe ale lui McCullough. Un scenariu periculos pentru inculpatul care în trecut făcuse mărturisiri con-tradictorii şi al cărui comportament bizar pe alocuri putea să ridice semne serioase de întrebare în ochii judecătorului.

În septembrie 2012 venise rândul lui Kathy să depună mărturie în faţa instanţei. Ea a rămas fermă când i s-au arătat cele şase fotografii ale suspecţilor pe care le văzuse în 2010. În timpul interogatoriului părţii adverse, avocatul lui McCullough a atras atenţia asupra diferenţei dintre poza lui Tessier şi restul pozelor. Kathy a recunoscut că tânărul din poza aleasă de ea nu avea costum precum ceilalţi şi că fundalul era mai închis la culoare decât în pozele care i-au fost arătate. Dar asta nu conta, „eu nu eram atentă la lumina din poză. El este cel pe care l-am văzut în acea noapte, el este Johnny.“

Janet Tessier a mărturisit şi ea la proces despre confesiunea făcută de mama ei înainte să moară. Apărarea a contracarat declaraţia, chemând-o în boxa martorilor pe sora lui Janet. Aceasta era şi ea de faţă când mama lor le-a chemat să le vorbească. Ceea ce a auzit ea a fost doar „el a făcut-o.“ Dar nu putea să confirme despre cine era vorba sau ce anume a făcut acest „el.“

Apoi au urmat trei informatori din închisoare, care au depus mărturie şi au afirmat că, în conversaţiile lui McCullough cu ceilalţi puşcăriaşi, acesta a recunoscut că a omorât-o pe Maria.

Deţinuţii care devin informatori sunt recunoscuţi pentru faptul că deseori inventează lucruri. Fiecare a declarat o versiune uşor diferită despre cum McCullough a comis crima. Deşi toţi susţineau că Maria ar fi fost sufocată sau strangulată. Rezultatele autopsiei nu se potriveau cu poveştile martorilor – victima fusese înjunghiată în repetate rânduri.

Depunerea mărturiilor a durat patru zile. McCullough nu a fost chemat ca martor, aşa că, fără probele FBI-ului ca dovezi, alibiul lui nu a fost prezentat.

Sala de judecată a izbucnit în ţipete de bucurie când judecătorul a înmânat verdictul – vinovat pentru toate capetele de acuzare: răpirea şi uciderea unui minor.

Şi aşa Johnny a ajuns la închisoare.

Până în ziua de astăzi, McCullough, în vârstă de 74 de ani, nu a încetat să protesteze. „Am fost acuzat şi condamnat pe nedrept pentru o crimă pe care nu am comis-o.“ Oricât ar fi de problematice obstacolele timpului din cazul Mariei, mărturiile din sala de judecată l-au convins pe judecător că McCullough a fost criminalul.

Magistratul crede în decizia lui şi este convins că aceasta va fi imbatabilă la vremea recursului, pentru ca-re cel mai probabil va dura doi ani până să ajungă în instanţă. Recursurile sunt întotdeauna imprevizibile, iar în acest caz există destui factori de luat în considerare: aspectul mărturiilor indirecte, credibilitatea turnătorilor din închisoare, modalitatea în care suspectul a fost identificat.

Procurorul Campbell este familiarizat cu întrebările care apar în jurul unui proces după condamnare, mai a-les în situaţia unui caz precum cel al Mariei. „Orice caz care este vechi de zeci de ani va ridica întrebări şi, ca să fiu sincer, cred că este un lucru benefic“, declară Campbell. Şi apoi citează un trist adevăr despre sistemul judiciar: nu este infailibil.

„Dar“, spune Campbell, „până la urmă este cel mai bun system pe care îl avem“.

Vote it up
323
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza