Dincolo de prejudecati

Profesoarei Anna Pana nu i-a pasat ca fetita pe care urma sa o ia acasa era de etnie roma
 

Zece ani. Atata timp a trebuit sa lupte Anna Pana pentru a deveni mama Andreei.

 

Cand a fost zarita prima data de profesoara din Brasov si de sotul ei, Andreea „era o mogaldeata mica, durdulie, cu parul negru si cret, cu ochi mari si negri, speriata si care nu putea pronunta mai mult de sase cuvinte“. Fusese abandonata intr-un centru de plasament inca de la nastere de catre mama ei, o femeie de etnie roma. Acest lucru era poate unul dintre cele mai importante motive pentru care Andreea nu ar fi avut niciodata sansa de a fi adoptata de cineva. Conform datelor pe 2012 ale Biroului National de Adoptii, trei din patru familii de romani care vor sa infieze refuza din start copiii romi.

 

La vremea aceea, Anna Pana, in varsta de 48 de ani, le preda educatia tehnologica copiilor de la o scoala din Brasov. Sotul ei, care fusese lacatus, se pensionase, iar cei doi copii ai lor, un baiat si o fata, crescusera si plecasera fiecare sa-si construiasca propria viata. „Eu eram prinsa la scoala si inconjurata mereu de copii, dar sotul meu se plictisea singur acasa. Si asta simteam si eu cand veneam de la scoala. Parca ne lipsea ceva. Casa era goala“.

 

O stire auzita in treacat la televizor avea sa le schimbe viata. Si a lor, dar mai ales a unei copile de doi anisori. „Cineva incerca sa-i convinga pe romani sa viziteze in weekend copiii din centrele de plasament si sa le faca mici bucurii. Asa ca am hotarat sa mergem si noi. Dupa formalitatile de rigoare, ne-au prezentat-o pe Andreea, care nu fusese cautata de parinti niciodata“, isi aminteste Anna.

 

Dupa acea zi nu a mai fost saptamana in care sotii Pana sa nu mearga sa vada fetita de care fusesera cuceriti. „Uneori ajungeam acolo si de doua ori pe saptamana“.

 

Incet-incet, Andreea incepuse sa capete incredere in femeia care o vizita mereu, zambea cand ii simtea prezenta, iar intr-o zi i-a cautat instinctiv mana pentru plimbarea din curtea orfelinatului.

 

„De abia dupa trei luni de vizite ne-au dat voie sa o luam acasa pentru un weekend. E mult de povestit cum a reactionat la prima ei iesire in lume, dar nu pot uita momentul in care am urcat cu ea in autobuz si a izbucnit in plans de teama. Totul era nou pentru ea si totul o speria. Avea doi ani si jumatate si nu se vazuse niciodata intr-o oglinda!“ 

 

A urmat o perioada in care Andreea petrecea jumatate din saptamana in casa viitorilor parinti, iar jumatate la centru. Legea era extrem de dura, femeia era obligata s-o aduca pe Andreea la casa de copii, dar, cu trecerea timpului, se despartea tot mai greu de ea. „Nu mai suportam s-o las acolo, in acele conditii. Mi se rupea inima. Singura modalitate legala prin care puteam s-o tin la mine acasa era sa imi iau atestat de asistent maternal“, explica ea. Femeia nu numai ca si-a luat atestatul, dar a renuntat la meseria de profesor si a devenit oficial asistentul maternal al Andreei“.

 

Toti cei din familie o indragisera pe Andreea. „Copiii mei au fost de acord cu demersurile noastre de a o lua acasa si apoi de a o infia. Din cercul de prieteni nimeni nu a zis nimic, dar pe unii i-am simtit mai reticenti. Unii nu intelegeau de ce facem acest lucru. Colegii de la scoala chiar m-au intrebat de ce imi las postul si, automat, o situatie financiara mai buna, pentru a creste un copil care poate, cu timpul, va fi nerecunoscator. Dar nici eu, nici altcineva din familie, nu am avut vreo retinere. Era un copil frumos si iubitor. Cum sa nu iubesti o astfel de fiinta?“

 

Pret de sapte ani, cat a durat procesul de adoptie, Andreea a crescut normal, in casa parintilor ei adoptivi. „Procesul a durat foarte mult, pentru ca mama ei biologica nu renunta la Andreea, desi nu a cautat-o niciodata. Totusi, legea de atunci nu o decadea din drepturile parintesti. Abia cand Andreea a implinit zece ani am reusit sa o adoptam oficial“, spune Anna Pana.

 

Andreea are acum 13 ani si va incepe clasa a VII-a. Nu a avut niciodata vreo problema cu faptul ca e un copil infiat de la casa de copii. Singura urmare a acestui fapt este ca si acum „ii este teama de tot ceea ce este nou“.  Nu are nicio dorinta de a-si cunoaste parintii biologici.

„Cand era mai mica spunea ca am luat-o noi datorita faptului ca era cuminte si draguta, iar intr-o zi i-a spus fiicei mele mai mari: «Monica, daca vrei si tu copii, du-te la centru, ca mai sunt multi acolo!»“

 

Anna Pana nu-si imagineaza cum ar fi fost viata ei fara Andreea. Cand a vrut sa o infieze nu si-a pus niciodata problema ca e de etnie roma. A interesat-o doar ca fetita sa fie sanatoasa si sa creasca fericita. E mandra de talentul ei la dans si de faptul ca in aceasta vara a facut voluntariat la o asociatie care se ocupa cu timpul liber activ al copiilor si tinerilor. Chiar si atunci cand femeia e coplesita de probleme financiare, sau de tristete ca sotul ei a murit, se uita la fetita de 13 ani si stie ca lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie.

 

Familiile asteapta si ani de zile ca sa nu adopte un copil rom

 

Din pacate, familii de romani care nu tin cont de criteriul etnic atunci cand vor sa adopte un copil, sunt extrem de putine. „Romanii nu vor sa adopte copiii romi. Au foarte multe prejudecati“, a confirmat secretarul de stat de la Oficiul pentru Adoptii, Bogdan Panait. „In septembrie anul trecut, din 900 de familii care primisera atestatul de familie adoptiva, 777 precizasera in scris ca nu vor sa adopte un copil rom“, a completat si directorul Directiei Generale de Asistenta Sociala din Sectorul 1, Danut Fleaca. Statisticile ne arata ca romanii prefera sa astepte ani de zile, pana cand statul le gaseste un copil compatibil cu ei, decat sa adopte un minor rom.

Vote it up
202
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza