Dincolo de lacrimi

Când emoțiile te copleșesc, nu te mai poți bucura de prezent
 

Când fiica mea era mică, am împrumutat de la bibliotecă povestea Copacul cel darnic. Mie îmi plăcuse la nebunie când eram copil şi voiam să ne bucurăm împreună de ea. Din păcate, faptul că am citit-o din postura de mamă m-a făcut să am reacţii cu totul nepotrivite. Autorul Shel Silverstein descrie, folosind desene simple, alb-negru, relaţia tandră dintre un măr iubitor şi un băieţel de care are grijă. Este o metaforă pentru sacrificiile pe care un părinte le face pentru copiii săi. Buza de jos îmi tremura când copacul şi copilul se îmbrăţişează. Până să ajung la pasajul în care copacul îi oferă băiatului, care s-a făcut mare, merele, ramurile şi trunchiul, doar pentru a-l face fericit, mi s-a pus deja un nod în gât.

Când am reuşit să termin de citit, tremuram şi suspinam. Nu aşa îmi imaginasem că va decurge împărtăşirea unei poveşti.

După ce mi-am revenit, am hotărât că, din acel moment, tatăl va fi cel care îi va citi fetiţei Copacul cel darnic. El va vorbi, pur şi simplu, despre un copac, nu despre dragostea complexă a unei mame pentru copilul ei. Când i-a citit el povestea – nici urmă de suspin, niciun oftat.

E mai bine aşa, m-am gândit. Însă mă întrebam: E mai simplu, dar e într-adevăr mai bine?

Gândurile mi s-au îndreptat spre o altă situaţie pe care am considerat-o chinuitoare din punct de vedere emoţional. În şcoala primară, îmi plăcea să cânt „Over the Rainbow“ din Vrăjitorul din Oz. Tata mă acompania la pian.

De fiecare dată când tatăl meu cânta, eu eram copleşită de dulceaţa momentului petrecut împreună. Mă gândeam – chiar şi atunci, la vârsta de opt ani – că, în ziua în care tatăl meu nu va mai fi printre noi, eu îmi voi aminti cu neţărmurită plăcere momentele petrecute împreună la pian. Gândul îmi punea un nod în gât.

Într-un an, fiica mea s-a costumat de Halloween în Dorothy şi a vrut ca eu să cânt încontinuu „Over the Rainbow“. La început, m-am întrebat dacă îşi va reaminti şi ea cândva aceste momente, cu aceeaşi dragoste ca mine atunci când le cântam împreună cu tata, iar ochii mi s-au înecat în lacrimi. Dar, după reluarea melodiei de mai multe ori, la insistenţele fiicei mele, am reuşit să cânt fără probleme.

Am înţeles că dacă doream să nu mai fiu atât de impresionată de Copacul cel darnic – sau de orice altă experienţă emoţionantă din copilăria mea –, trebuia să exersez.

Am cumpărat un exemplar din Copacul cel darnic şi mi-am jurat să-i citesc fiicei mele zilnic, până când cartea respectivă nu mă va mai face să plâng. După două săptămâni, citeam cu ochii la fel de uscaţi şi cu aceeaşi stăpânire ca soţul meu.

Asta a fost a doua oară când m-am antrenat pentru a fi mai stăpână pe mine. În urmă cu mai mulţi ani, când sora mea m-a rugat să-i fiu domnişoară de onoare, mi-am dat seama că nu vreau să stau în faţa a o sută de oameni, cu rimelul prelingându-mi-se pe faţă. Trebuia să învăţ cum să particip la o nuntă fără să plâng.

M-am antrenat cu alte opt nunţi, înainte să vină ziua cea mare pentru sora mea. În timpul primei ceremonii, mi-am imaginat că mirele şi mireasa, buni prieteni de-ai mei, sunt nişte străini. M-a ajutat, dar tot am vărsat câteva lacrimi. Repetiţiile au ajutat, aşa că, între ceremonii, am tocit albumul de nuntă al părinţilor mei şi m-am uitat pe internet la filme cu nunţi ale unor străini. Victorie! La nunta surorii mele, am stat radioasă în faţa mulţimii.

Recent, m-am întrebat cât de des se antrenează oamenii pentru a nu mai izbucni în plâns la momente înălţătoare. M-am adresat lui Ad Vingerhoets, unul dintre puţinii cercetători care au studiat plânsul.

„În loc să plângi la despărţire, o faci când revezi pe cineva drag. În loc să plângi la înfrângere, lăcrimezi la victorie. Dar toate lacrimile sunt, într-un fel, asemănătoare. Sentimentul de neajutorare este elementul principal, chiar şi în cazul emoţiilor pozitive. Poate din cauză că ne simţim copleşiţi, ceea ce este un fel de neajutorare pozitivă“, spune Vingerhoets, profesor de psihologie clinică la Universitatea Tilburg, din Olanda.

I-am povestit lui Vingerhoets despre antrenamentele mele şi am fost surprinsă când mi-a spus că abordarea mea era cu totul neobişnuită. (Terapeuţii folosesc o astfel de tehnică pentru a desensibiliza oamenii cu diverse fobii.) „De obicei, oamenii care nu vor să plângă, privesc în sus când simt că nu-şi pot stăpâni lacrimile“, mi-a spus Vingerhoets. Dar nu funcţionează întotdeauna.

Uneori, emoţiile mă iau încă pe nepregătite. Realizez că retrăiesc un moment emoţionant din copilăria mea, de data aceasta din postura de mamă, şi devin melancolică. Sau împrumut de la bibliotecă o carte cu un mesaj atât de înduioşător, încât suspin în timp ce i-l citesc fetiţei. Şi nu mă pot opri să nu lăcrimez dacă văd nunţi gay: e copleşitor să privesc primul sărut al unor prieteni pe care nu i-am văzut niciodată în momente de tandreţe. Dar acum ştiu că, având starea de spirit potrivită şi cu ajutorul antrenamentului corespunzător, pot face faţă cu brio acestor situaţii.

După ce tatăl meu a început să-i dea lecţii de pian fiicei mele, ne-am reunit ad-hoc într-o mică formaţie şi am cântat, bineînţeles, „Over the Rainbow“. Trecuseră ani buni de când cântasem cu el dar, în loc să mi se umezească ochii, mi-am îmbrăţişat fiica şi am cântat cu veselie. O mică parte din mine a gândit: Uau! Aici sunt trei generaţii care cântă în jurul unui pian şi, cândva, îmi voi aminti cu emoţie acest moment...

Dar am dat deoparte acel gând şi am decis să mă bucur de momentul muzical alături de tata şi de fiica mea. Ar fi fost bine să ştiu cum să fac asta şi cu ani în urmă. Acum mi-a ieşit perfect. După ce am terminat cântecul lui Dorothy, în loc să mă ascund ca să-mi şterg lacrimile, am întrebat zâmbind: „Ce altceva mai poţi cânta pentru un copil de şapte ani?“

Vote it up
302
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza