Cruzime, abandon si dragoste

Intr-o zi de toamna, cineva i-a retezat botul. A reusit insa sa scape. Si a crezut din nou in oameni. De aceasta data nu s-a mai inselat.
 

De pe ecranul telefonului o privea cu ochi rataciti un catel plin de noroi si sange inchegat. In locul botului avea o imensa rana. Catelusa dadea fericita din coada! “Nu poate fi adevarat! Nu poate fi asa buna dupa tot ce i s-a intamplat”, se gandea Anca. Multi au propus sa fie eutanasiata. Prea putini mai credeau ca un catel mutilat in asemenea hal ar mai putea fi tratat astfel incat sa aiba o viata normala.

In ziua aceea de 2 octombrie 2013, Anca Tomescu a ajuns acasa destul de tarziu. Era o zi intunecata de norii de toamna si seara venea mult prea devreme. Simtea nevoia unui ceai cald si de veselia fiicei ei, Sara, pentru a-si mai reveni dupa tot ce se intamplase si vazuse. Isi aseza laptopul pe birou, puse apa la fiert si se duse in camera Sarei. Fetita de opt ani isi facea lectiile, dar se ridica bucuroasa la vederea mamei ei: Spune-mi, spune-mi ce mai fac cateii azi? Pe cine ai mai salvat? Povesteste-mi ceva frumos!, spuse Sara topaind vesela prin camera. Era foarte mandra de mama ei, medic veterinar, care ajuta animalele aflate in dificultate, mai ales cateii care traiau pe strazi.

Anca isi imbratisa copilul, dar il trimise cu blandete inapoi la teme. Era epuizata fizic, dar mai ales sufleteste. Nu putea sa-i povesteasca despre acea zi. Cel putin nu atunci si nimic frumos. Trebuia sa se gandeasca la ce avea de facut mai departe. Isi prepara ceaiul si se aseza la birou in fata laptopului. Deschise fisierul cu fotografiile facute in acea zi. Simti din nou golul acela in stomac. Aceeasi senzatie pe care o traise de dimineata, cand primise de Mihaela, tanara ce lucra la secretariatul fundatiei Vier Pfoten, prima imagine cu acel catel.

Telefonul ii sunase pe la ora 11.00, cand Anca Tomescu, coordonator al echipei Animale fara Stapan la aceeasi fundatie, se indrepta spre o intalnire. Mihaela a informat-o ca o doamna sunase la asociatie ca sa le ceara ajutorul in cazul unui caine abandonat. Satula de astfel de solicitari primite in ultima perioada si care se dovedeau de cele mai multe ori doar niste alarme false, Anca o ruga pe Mihaela sa se convinga ca era vorba de ceva real si urgent. In scurt timp, Anca primi mailul trimis de respectiva doamna la care era atasata o fotografie. Dupa ce o deschise simti imediat nevoia sa se aseze. Un val de emotii amestecate ii creea instantaneu un gol in stomac si o senzatie de moliciune in picioare. Avea 41 de ani si, ca medic veterinar, vazuse sute de cazuri de caini maltratati si abandonati, dar niciodata ceva care sa semene cu ceea ce i se infatisa in acel moment in fata ochilor. De pe ecranul telefonului o privea cu ochi rataciti un catel jigarit, caruia nu i se mai putea ghici culoarea blanii din cauza noroiului, mizeriei si sangelui inchegat. Avea botul retezat. In acel loc nu mai exista decat o imensa rana.

Aceeasi rana voia Anca sa o priveasca in aceasta seara cu ochiul specialistului. Incerca sa lase emotiile la o parte, dar era foarte greu. Fara niciun avertisment, Sara dadu buzna in camera ei, iarAnca nu reusi sa inchida la timp fisierul. Ceea ce urma ii franse si mai mult inima. Sara incepu sa planga la vederea acelor fotografii, iar ea s-a vazut nevoita sa-i spuna povestea trista a acelei zile. “Cum este posibil ca cineva sa-i faca asa ceva unui catel?”, tot intreba fetita suspinand, intrebare care o framantase si pe Anca intreaga zi. De cand descoperise cainele o coplesise un acut sentiment de rusine, “rusine ca noi, oamenii, putem face asa ceva”. N-a stiut ce sa-i raspunda Sarei. In acea noapte, mama si fiica si-au trimis pe taramul viselor cele mai importante intrebari care le framantau: “Ce se putea face pentru ca acest catel sa fie salvat de chinul prin care trecea?” si “Cum putea fi vindecata lumea de cruzime?” Pana a doua zi dimineata fiecare avea raspunsul.

Dupa ce s-a dezmeticit din tavalugul emotiilor in care a aruncat-o apelul doamnei ce a trimis poza catelului mutilat, Anca a redevenit omul de actiune si hotarat pe care il cunosc toti cei care lucreaza cu ea. Si-a sunat imediat doi colegi de la fundatie si i-a rugat sa pregateasca masina cu tot ce trebuie pentru capturarea catelului. Era sigura ca vor avea de furca. Nu putea fi prietenoasa o astfel de catea. Dupa ce a fost maltratata in halul asta, orice fiinta simte frica, spaima, care se traduce de obicei in agresivitate, zbateri, fuga… Trebuiau sa ajunga la un bloc de pe Calea Grivitei, din Bucuresti.

Femeia ii astepta si, dupa ce au parcat si le-a indicat locul unde statea Fetita, cum i se spunea, le-a povestit… Era catelul blocului si avea un loc special amenajat sub un balcon de la parter. Statea acolo de ani de zile dar, in urma cu o saptamana, disparuse. Nimeni nu stia ce s-a intamplat cu ea. Reaparuse in acea dimineata in halul in care era – cu botul retezat, plina de sange, slaba si murdara. Rana era infioratoare. Nu mai avea nici nas, nici gura. Fata catelei era acum, in afara de ochi, doar o gaura plina de sange si mucozitati amestecate cu noroi si blana smulsa. Abia mai putea bea apa, iar de respirat respira prin acelasi orificiu insangerat… Anca a vrut sa se apropie cu prudenta. “Trebuie sa fie foarte suparata pe noi, oamenii. Si are toate motivele din lume sa fie asa!”, se gandea ea in timp ce se indrepta spre locul indicat de femeie. O vede… Se apropie si mai mult… Nu se poate! Fetita sta acolo si da din coada fericita! I se citeste blandetea si bucuria in ochi! Ancai i se pare ca viseaza! Ochii i se impaienjenesc de lacrimi! “Nu e drept! Nu poate fi asa de buna dupa tot ceea ce i s-a facut! Catelul asta nu poate fi adevarat!” Se apropie, se apleaca, iar Fetita isi ridica labutele din fata si le aseaza pe piciorul ei drept. Anca o ia in brate si pleaca cu ea spre masina. Ii simte oasele pe sub blana murdara. Simte cum ii bate inima. Acum plange de-a binelea. E catelul ei drag. O va boteza Grivita. Pentru ca aici a gasit-o! Pentru ca aici a cunoscut cel mai bland si bun caine din lume!

Urmatoarele cateva zile au fost un du-te-vino intre cabinetul medical de la fundatia Vier Pfoten, facultatea de medicina si cabinetul Ortovet. Desi nu au fost multi cei care au crezut ca se mai poate face ceva pentru Grivita, in afara de a fi eutanasiata, Anca s-a incapatanat sa o salveze. Asa ii promisese fiicei ei a doua zi dimineata. Ca va avea grija de ea si ca acel catel se va face bine. Era raspunsul pe care-l cautase. Sara, in schimb, i-a spus mamei ei, care ar putea fi solutia pentru a rezolva “cruzimea lumii”. “Noi, oamenii, ar trebui sa traim in camp impreuna cu cainii sa vedem si sa intelegem si noi cum le este animalelor nevoite sa stea pe strazi. Poate asa vom deveni mai buni”. Grivita a fost dusa la radiografii si apoi a primit injectiile de prim-ajutor pentru a fi stabilizata. Din fericire, inainte de acest crunt episod, catelusa fusese ingrijita bine de oamenii de la bloc si era destul de robusta, in ciuda a tot ceea ce patise, iar analizele de sange erau bune. Impreuna cu medicii de la Ortovet s-a stabilit ca va trece prin doua interventii chirurgicale– una de curatare in profunzime a ranii, de indepartare a infectiei si fixare a maxilarului ce era fracturat, iar a doua, care presupunea o actiune de amploare, respectiv de separare a cavitatii nazale de cea bucala si de reconstructie a ei, astfel incat sa nu mai fie nevoita sa respire numai pe gura. Anca a luat-o pe Grivita si a dus-o si la Facultatea de Medicina pentru un examen medico-legal. Desi banuia asta, i s-a confirmat faptul ca fusese lovita cu putere cu un obiect contondent si ca in acel moment, cel mai probabil, isi pierduse cunostinta, iar, in cadere, isi fracturase maxilarul. Rana era veche de o saptamana, exact perioada cat lipsise de la blocul unde isi avea culcusul. Anca i-a construit Grivitei, tot in acele prime zile, propria pagina pe Facebook. Isi dorea sa afle povestea ei cat mai multi oameni sI, in acest fel sa traga un semnal de alarma asupra tuturor cazurilor de maltratare asupra animalelor. Nu si-a imaginat nicio clipa ce va urma. La inceput au fost zeci, apoi sute, apoi mii de cereri de adoptie pentru Grivita. Inboxul Ancai se umpluse de CV-uri si fotografii ale celor care isi doreau sa o creasca pe blanda catelusa, majoritatea din afara tarii, in special din Austria, Ungaria, Germania, Anglia si Franta. La un moment dat, aproape ca s-a lasat induplecata de o femeie din New York, care tot insista sa i-o dea ei. Totusi, nu a putut. O alta doamna, din Germania, trimitea mereu pachete, atat de frumos si meticulous aranjate de parca le-ar fi pregatit pentru un copil. De la ea a primit Grivita un ham si o lesa pe care Anca le foloseste atunci cand o scoate la plimbare. Simpatia si dragostea pentru Grivita crestea in sufletele celor care aflau povestea ei, dar si a celor care ii erau alaturi zi de zi. Anca a decis ca pentru siguranta ei sa o tina la adapostul Fundatiei “Speranta” de care se ocupa mama ei, Florina Tomescu. Ar fi dus-o acasa, dar acolo mai are sase caini, din care doi cu un caracter destul de dominant, dar si cinci pisici. Oricare dintre aceste animale ar putea-o rani pe Grivita, iar ea, in situatia in care este, nu ar avea cum sa se apere. La adapost are un loc special amenajat si suficient spatiu sa se miste in voie. Si, in fiecare zi, este scoasa la plimbare.

Nica Cristian, sotul Ancai, s-a implicat si el activ si i-a construit Grivitei o frumoasa casuta pe care Sara, impreuna cu o prietena, au vopsit-o si decorat-o cu diverse desene. Dar, in acele zile, principala grija a Ancai nu era viata de zi cu zi a Grivitei, ci salvarea vietii ei. Multi dintre cei care ii vazusera fotografiile au propus sa fie eutanasiata. Prea putini credeau ca un catel mutilat in felul acela ar mai fi putut fi tratat din punct de vedere medical astfel incat cele doua actiuni esentiale pentru supravietuire – a manca si a respira - sa nu fie un adevarat chin.

Este 16 octombrie, ora 17.50. In cabinetul veterinar Ortovet, medicii Liviu Gaita si Iustin Girea tocmai au iesit dintr-o operatie. Afara ii asteapta colega lor de la Vier Pfoten, dr. Anca Tomescu, impreuna cu catelusa Grivita. Toata lumea o cunoaste, iar lor le revine delicata misiune de a incerca sa-i redea o viata cat de cat normala. Au trecut 14 zile de cand a fost gasita si trecuta pe medicatie de sutinere si stabilizare. Maxilarul superior i-a fost sectionat in totalitate de lovitura agresorului, iar mandibula este fracturata. Ii vor curata plaga in adancime si vor dezinfecta locul, apoi vor repozitiona oasele rupte. In jur de ora 18.15, Grivita este adormita si dusa in sala de operatie. Anca Tomescu si Iustin Girea se spala pe maini si isi pun halatele.  Se indeparteaza tesuturile devitalizate, se inchid cateva plagi si se foloseste o masina electrica cu ajutorul careia i se gaureste mandibula. Prin gaurile facute se trece o sarma cu ajutorul careia aceasta e fixata. Dupa aproape doua ore de munca migaloasa, operatia pentru repozitionarea oaselor fracturate ale mandibulei s-a incheiat, iar catelusa poate fi trezita. Medicii preconizeaza ca urmatoare intervenetie si cea mai importanta nu va putea fi realizata mai devreme de o luna.

Anca o ia pe Grivita si o duce la adapost. Desi nu poate manca decat feluri pasate si respira cu greutate, folosindu-si tot gura, se dovedeste a fi puternica si se reface foarte bine. Sta la soare, se plimba prin curte si, de cate ori le vede venind pe Anca si pe Sara da din coada frenetic si le sare in brate. Mesajele cu cereri pentru adoptie continua sa curga in fiecare zi, dar Anca stie ca nu se va mai desparti niciodata de Grivita. Acum lupta nu numai pentru a-i salva viata, ci si pentru a i se face dreptate.

La cateva zile de la prima operatie, un comentariu de pe Facebook i-a atras atentia. Un barbat care isi asuma fapta in mod arogant, povestea despre modul in care a mutilat-o pe blanda catelusa cu un levier. Erau date atatea detalii si totul se potrivea atat de bine cu concluziile examenului medico-legal, incat Anca nu s-a indoit niciun moment ca nu ar fi vorba despre adevaratul faptas. A facut imediat plangere, care a fost depusa la Parchetul de pe langa Judecatoria sectorului 1 Bucuresti. Dosarul a intrat in cercetari la Sectia 3 Politie.

Totusi este convinsa ca asta nu va rezolva nimic si ca nu se va lua nicio masura impotriva vinovatului. De aceea, razbunarea ei, singura pe care o vede posibila si realizabila este ca Grivita sa se faca bine si sa reziste si celei de a doua operatii. Totul este pregatit pentru data de 21 noiembrie.

Anca are emotii. De aceasta interventie chirurgicala depinde ca Grivita sa redevina un catel normal si pe deplin fericit. Operatia e programata sa inceapa la orele 15.00. Inca de dimineata Sara se tot invartea in jurul Ancai si o intreba: “Mama, nu-i asa ca va fi bine? Nu-i asa ca Grivita va rezista? Se va face bine, nu-i asa?” Anca i-a promis. Ea, una, nici nu vrea sa se gandeasca ca va fi altfel. S-a atasat prea mult de ea

Au ajuns la clinica Ortovet in jur de ora 14.00. Grivita cunoaste deja locul si se simte ca acasa. Intr-un fel, parca stie ca oamenii de acolo nu-i vor decat binele. Scenariul se repeta: catelul e adormit, medicii se spala pe maini, isI imbraca halatele, usile salii de operatie se inchid. Se mai deschid abia dupa patru ore de munca migaloasa si sustinuta, timp in care doctorii Costin Girea si Anca Tomescu au taiat obrajii, au taiat cerul gurii, au intins pielea, au curatat, au unit si reconstruit din partile taiate partea nazala. Dupa operatia lunga si dificila, Grivita are din nou un nas si o gura. Un nou bot, o alta fata. “El este cainele meu frumos, cu caracter frumos”, spune Anca cand o priveste. Nu poate uita ziua cand a vazut-o prima data, cand Grivita ar fi trebuit sa se manifeste cu ura, dupa tot ce patise, si cand, singurul lucru pe care l-a facut a fost sa dea din coada fericita ca o vede. Parca stia ca ea o va salva. Din acel moment, intre ele doua s-a creat o puternica legatura.

Peste cateva zile Sara si Anca stau in fata laptopului admirand pozele cu Grivita dupa operatie. Amandoua sunt fericite. In sufletul Ancai acea rusine pentru ceea ce se intamplase, pentru faptul ca un om facuse atat de mult rau unei fiinte neajutorate si blande, s-a transformat in respect pentru acest catel si intr-o imensa satisfactie ca nu a murit. A fost modul ei de a demonstra ca totusi exista dreptate. Chiar daca nu vine de acolo de unde te-ai astepta, si chiar daca imbraca o altfel de imagine: cea a unei fetite de opt ani ce zambeste fericita alaturi de un catel cu botul ciudat.

 

Vote it up
370
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza