Din nou pe bicicleta

Dupa un sfert de veac, am fost nevoit sa parcurg cativa kilometri pe doua roti, imbracat la costum 
<p>Nu mai mersesem cu bicicleta de 25 de ani. Si, acum, iata-ma pe DN1, in valtoarea de masini, imbracat in costum si dand la pedale. Vrruuum!, camionul trece la o palma de mine. Pala de vant ma izbeste in lateral si ma dezechilibreaza, dar nu cad. Fac eforturi sa ma tin de ghidon. Niciodata nu stii cum ajungi in cele mai ciudate situatii. Plecasem la o petrecere de familie cu masina, cu sotia si cu fiica mea. Dupa mai putin de patru ore ajunsesem intr-o situatie imposibila.

Dimineata de sambata nu anunta nimic deosebit. Ma trezisem. Fusesem in parc sa alerg. La pranz, aveam programata vizita. Trebuia sa ne imbracam frumos. Cu o zi in urma, imi luasem o pereche de pantaloni ca sa se potriveasca cu sacoul. Era prima zi de primavara din acest an. Fiica mea parea vesela. Sotia, la fel. Dupa ce-am intors casa cu fundu’ in sus, am plecat spre petrecere. Acolo, totul a decurs bine. Pupaturi, discutii despre vii si despre morti si, bineinteles, discutii despre criza. Maria, fiica-mea, s-a jucat pe terasa insorita a restaurantului. A alergat, a ras, a plans. Intr-un tarziu, i s-a facut somn. Si, cum se intampla in general cu copiii de cinci ani, n-a vrut sa se culce decat daca primea ceva in schimb. Fiica mea a zis ca se culca doar in masina si, cand se trezeste, vrea sa mearga la mall. Mi s-a parut ca nu e o cerere exagerata. Am fost de acord. S-a urcat in masina si s-a culcat. Eu m-am asezat la volan si am pornit spre mall, iar sotia a plecat acasa cu taxiul. Maria a dormit exact pana am ajuns acolo.

Intotdeauna m-am gandit ca mallurile au fost inventate pentru a-i stoarce pe parinti si de ultimii bani. Maria alerga dintr-o parte in alta, vroia in caluti, la jocuri mecanice, la papusi, sa-si ia acadele, sa-si cumpere rochia lui Alice din Tara Minunilor. Abia mai pridideam s-o urmaresc si sa platesc negustorii in urma ei. Dar, la un moment dat, m-am oprit. In fata mea se desfasura o expozitie de biciclete. Zeci de vehicule pe doua roti isi asteptau petitorii chiar acolo, pe holul larg din fata magazinelor. Am plasat-o pe Maria intr-un loc de joaca, spunandu-i sa nu se miste de acolo pentru ca ma duc sa probez biciclete. Nu stiu ce ma apucase. Imi doream de mai multa vreme una, dar amanasem tot timpul. De fapt, cred ca mi-era teama sa merg cu ea. Intotdeauna am considerat traficul din Bucuresti dusmanul principal al acestui mijloc de transport. Si cainii. Dar nu stiu ce m-a apucat. Cand le-am vazut aliniate ca fotomodelele pe podium, n-am rezistat. M-am apropiat si am inceput sa cercetez. Ma uitam la accesorii, la sa, la marimea rotilor.

Mi-am pus o casca de biciclist pe cap. M-am urcat pe o bicicleta si am inceput sa pedalez pe holul larg. Eram ridicol, dar fericit. Pornisem intr-o calatorie spre lumea copilariei. Atunci, in cei cativa metri parcursi, m-am hotarat sa-mi iau bicicleta. Am parcat-o si i-am spus vanzatorului ca o cumpar. M-am indreptat spre locul de joaca, am luat-o pe Maria si i-am povestit despre planul meu. De fapt, nu aveam niciun plan, ci doar o idee fixa: sa-mi iau bicicleta. Bineinteles ca ei i-a placut. Nu mi-a spus niciun moment ca e prea mare, prea grea.
I se parea frumoasa. Am platit-o, am platit si casca, si uite asa m-am trezit in mijlocul mall-ului cu o bicicleta intr-o mana, un copil si nenumarate plase in cealalta. Ne-am tarat toti trei spre iesire. Am coborat cu greu scarile rulante. Am ajuns in parcarea subterana si, aici, minune! Ne astepta o infima Toyota Yaris, masina mea in care se presupunea ca ar fi trebuit sa incapa ditamai bicicleta. Am sprijinit-o de un zid, am urcat copilul in masina, am pus plasele in portbagaj si mi-am sunat sotia.
– Alo, am spus cu voce spasita. ±tii, am facut o prostie...
Am asteptat un moment sa se sperie putin, ca sa se gandeasca la ceva mai rau. Dar am revenit si i-am spus adevarul:
– Mi-am luat o bicicleta.
Ma gandeam ca va respira usurata. Probabil ca asa a si fost.
– Si ce daca?, a zis ea.
– Pai, nu incape in masina.
Ma asteptam sa inceapa sa rada de mine, dar a tacut.
– Vreau sa vii cu masina ta, ca e mai mare. Ea are un Citroen C4.
A fost de acord sa ma ajute. Asa ca eu si fiica mea ne-am pus pe asteptat. Venea zana sa ne salveze.
Am asteptat vreun ceas pana a aparut. Sotia mea s-a urcat in Yaris si a plecat spre casa cu Maria, iar eu am ramas in parcarea subterana de la mall cu un C4 si o bicicleta.

Daca m-ar fi filmat cineva cum m-am chinuit o jumatate de ora sa introduc o bicicleta intr-o masina de familie si ar fi postat filmul pe YouTube, ar fi facut mii de accesari. Am incercat tot ce se putea incerca, am rabatat tot ce se putea rabata, am transpirat, mi-am prafuit hainele de petrecere, am injurat si m-am rugat. N-am reusit.
Intr-un final, am inchis masina, am urcat pe bicicleta si am plecat spre casa. Eram obosit, stresat si speriat de masini. Aerul rece de primavara imi lovea fata, iar mainile mi se invinetisera de cat de tare strangeam ghidonul. Intr-un tarziu, am ajuns acasa. Am lasat bicicleta, am luat taxiul, m-am intors la mall si am recuperat si masina. Asa mi-am amintit, dupa un sfert de veac, mersul pe bicicleta.</p>

Vote it up
176
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza