Din nou acasa

In fata celei mai grele pierderi prin care poate trece un om, o femeie a gasit un nou motiv ca sa traiasca
 
<p>
Susanne Janson dormea profund, dupa obositoarea si aglomerata zi de Craciun care tocmai trecuse, cand taraitul telefonului rupse deodata linistea care domnea peste apartamentul ei din Stockholm.
„In Thailanda s-a intamplat ceva ingrozitor“, i-a spus tatal ei, cu vocea tremurand. „Stii ceva de fete?“

Fiicele lui Susanne – Josefin, de 12 ani, si Eleonor –, de 14, plecasera in vacanta cu tatal lor, a doua sotie a acestuia si familia ei, in Khao Lak, o fasie de nisip alb flancata de palmieri, din sudul Thailandei. La auzul intrebarii, inima lui Susanne incepu sa bata cu putere.

Le suna imediat pe fete pe telefonul mobil, in timp ce Hans Forssell, partenerul ei de viata, deschise televizorul. Toate programele de stiri transmiteau relatari despre cutremurul de pe coasta Sumatrei, in urma caruia se formase un val de 30 de metri inaltime care spulberase intr-un final 300.000 de vieti, in 14 tari din Asia de Sud si estul Africii.
Telefoanele fetelor sunau incontinuu. Niciun raspuns insa.

Stirile de ultima ora anuntau peste doisprezece cetateni suedezi decedati. Susanne forma disperata numarul de telefon al fostului ei sot. La celalalt capat nu raspundea insa nimeni. Numarul mortilor proveniti din Suedia crestea – douazeci, peste o suta, apoi cateva sute. Le suna din nou pe Josefin si Eleonor. Niciun raspuns. Hans inchise televizorul.

Dimineata trecu, apoi si dupa-amiaza. Seara, prietenii si familia s-au strans acasa la Susanne si la Hans, privind obsesiv ecranul televizorului si citind stirile pe internet. Cautau orice le-ar fi putut aduce vreo veste despre cei sapte disparuti.
Faptul ca nu stia ce se intampla o facea pe femeia de 41 de ani sa cada prada isteriei. Daca ar fi putut ajunge ea insasi acolo unde fusesera vazute fetele ei ultima data, le-ar fi gasit oare? Se hotari sa plece in Thailanda sa le caute, impreuna cu Hans, care avea pe atunci 35 de ani.

In timp ce avionul decola de pe pista din Stockholm spre aeroportul din Bangkok, la mai bine de 8.000 de kilometri distanta, Susanne nici macar nu isi putea imagina ca viata ei nu avea sa mai fie niciodata la fel. Si nici faptul ca, desi se ducea in Thailanda sa isi caute fetele, urma sa descopere acolo o noua viata, la care nu se asteptase defel.

La aterizare, Susanne si Hans au fost intampinati de un haos in toata regula. Fara sa vorbeasca aceeasi limba – si fara un alfabet comun –, angajatii spitalelor thailandeze se straduiau sa ii identifice pe cei pe care ii tratau. Circulau zvonuri nebunesti. Unii spuneau ca supravietuitorii straini fusesera transportati cu avionul in alte tari.

In centrul orasului Phuket, unde autoritatile thailandeze lucrau umar la umar cu cei de la organizatiile umanitare, Susanne si Hans au inceput sa aiba din nou o urma de speranta. Se vehiculau numele celor care fusesera salvati, iar cei care isi cautau si ei persoanele dragi disparute vorbeau despre victime internate in spitale, dezorientate, dar in viata.
In ciuda suferintelor prin care trecusera ei insisi, thailandezii au fost cei care au linistit-o cel mai mult pe Susanne. Un barbat a stat alaturi de ea pana noaptea tarziu, ajutand-o sa traduca in thailandeza descrierea facuta de Susanne propriei familii.

Pe 5 ianuarie, un reprezentant al fortelor aeriene thailandeze, care continuasera sa caute supravietuitori multa vreme dupa ce organizatiile nonguvernamentale incetasera sa o mai faca, si-a facut aparitia in centrul orasului. Rudele disperate asteptau cu nerabdare. „Nu vom mai gasi pe nimeni“, a spus barbatul. Nici macar cei de la fortele aeriene nu se mai incumetau sa caute supravietuitori.

Susanne inca nu isi pierduse de tot speranta. A cerut sa se duca la Khao Lak, chiar daca autoritatile suedeze nu o incurajau sa faca acest pas. „Trebuie sa vad unde au fost“, a argumentat ea.
Acolo a fost intampinata insa de un dezastru cu adevarat coplesitor. Bungalourile de la malul marii fusesera maturate. Molozul era singurul semn care arata ca existasera vreodata. Haine, bagaje si televizoare atarnau in varfurile palmierilor. Peisajul era de un gri dezolant, totul fiind acoperit de namol. Susanne si-a dat seama ca doar printr-un miracol cineva ar fi putut supravietui acolo.

Lumea ei fusese zguduita din temelii. A doua zi, in timpul zborului catre casa, si-ar fi dorit sa inchida ochii pentru totdeauna. „Vreau pur si simplu sa mor“, i-a spus ea lui Hans.

In urmatoarele doua luni, Hans privea neputincios cum Susanne este cuprinsa de o depresie profunda. Doar foarte rar se dadea jos din pat. Mama si matusa ei se mutasera la ei, ca sa o ajute la treburile gospodaresti.
La un moment dat insa, intinsa in pat, Susanne a citit un articol pe care matusa ei i-l recomandase, despre o familie de thailandezi si suedezi care ajutau victimele tsunamiului, prin donatii colectate de la supravietuitorii suedezi.

Susanne s-a ridicat sa faca un dus si, in timp ce apa fierbinte curgea peste trupul epuizat, i-a venit deodata o idee: ar fi putut lucra ca voluntar la adapostul acela din Thailanda si astfel sa fie mai aproape de Josefin si Eleonor. Pentru prima data de la disparitia fetelor, simtea provocarea de a face ceva, ca exista sanse sa isi gaseasca un scop pe care sa-l urmareasca. Susanne l-a sunat pe Hans: „Stii articolul ala despre noul adapost din Phuket, pentru copii si familii?“, a spus ea, nestiind sigur care va fi raspunsul lui. „Cred ca ar trebui sa mergem sa lucram ca voluntari acolo.“
„Da, sunt de acord“, a raspuns Hans, fara sa stea niciun moment pe ganduri. „Hai s-o facem!“ Si Hans, la randul sau, era macinat de durere, fiindca pe fetele cu care impartise locuinta in ultimii cinci ani le considera propriile fiice. Josefin si Eleonor le umplusera cu adevarat vietile, atat lui, cat si lui Susanne.

Au corespondat o vreme pe e-mail cu cei care ridicasera acel adapost. I-au incurajat sa vina acolo. Susanne a reusit sa isi ia trei luni de concediu medical de la agentia de publicitate la care lucra si unde ocupa postul de account executive. Hans si-a intrerupt studiile de la Universitatea din Stockholm si, la scurta vreme, si-au inchiriat apartamentul. Atunci cand Susanne le-a spus parintilor ce intentii are, anxietatea din privirea tatalui ei s-a transformat brusc in intelegere si usurare. „Du-te!“, i-a spus el. „Vei gasi tu o cale.“
   
Cand Susanne si Hans au pasit pentru prima data in Barnhem (n.r.: denumirea in suedeza a adapostului pentru copii), la inceputul lui martie 2005, au fost intampinati de acelasi haos. Cele cateva cladiri modeste din beton alb,  din nord-estul insulei Phuket, la mai putin de zece kilometri distanta de una dintre plajele devastate de tsunami, erau inca in constructie. Imediat ce un nou acoperis era pus, familiile navaleau acolo,  indiferent ca respectiva cladire era finalizata sau nu.

Susanne si Hans s-au alaturat grupului complet dezorganizat, ca si cum ar fi fost pe pilot automat. Munceau zi de zi, ocupandu-se pe rand de cate o sarcina. In conditiile in care o mare parte din Phuket ajunsese practic un gunoi, asigurarea nevoilor elementare – mancare, apa potabila si adapost – reprezenta o adevarata provocare.

In mijlocul tuturor acestor probleme, trupurile neinsufletite ale familiei fostului sot al Susannei au fost identificate pe rand. Doar baietelul, de 13 ani, supravietuise. Era cuprinsa de disperare, ramanand tintuita in pat si cate patru ore la rand. Nu si-a pierdut insa complet speranta decat abia sase luni mai tarziu, cand Josefin si Eleonor au fost identificate. Susanne a insistat sa vada ramasitele. Nu mai ramasese mare lucru. Dar le-a putut recunoaste dupa forma corpului sau dupa conturul oaselor, asa cum numai o mama o putea face. 

Permanentele solicitari cu care se confrunta la adapost ii mai distrageau atentia Susannei, insa se lupta in continuare cu suferinta. Cand oare nu o sa ma mai simt asa?, se intreba. Era impresionata de femeile thailandeze cu care lucra si care, asemenea ei, isi pierdusera copiii. Nu se agatau de pierderile suferite. Pentru ele, moartea era o parte fireasca a vietii. Nu voi trece niciodata peste asta, dar pot fi, totusi, fericita, si-a dat seama Susanne.
In urmatoarele trei luni, Hans a observat o schimbare la Susanne. A vazut ca se trezeste mai plina de energie, si nu apatica, nerabdatoare sa ajunga la Barnhem, sa dea o mana de ajutor. Cu cat Susanne oferea mai mult, cu atat se gandea mai putin la problemele ei – ajunsese Hans sa isi dea seama. Copiii ii ofereau sansa de a mai scapa putin de tristete.

Intr-o zi, intrand in biroul de la Barnhem, Hans a auzit-o pe Susanne stand de vorba cu un alt voluntar. „Trebuia sa stam aici doar trei luni, dar cred ca vom ramane pana la sfarsitul anului. Adica inca sase luni, daca si Hans este de acord.“ Era pentru prima data de la tragedie cand Hans o auzea pe Susanne vorbind despre viitor.

In iulie 2005, cand cei care infiintasera adapostul de la Narnhem i-au rugat sa ramana permanent ca angajati si sa preia conducerea, Hans a fost din nou de acord, fara nicio urma de ezitare. Astfel ca le-au trimis mesaje patronilor lui Susanne, profesorilor lui Hans si propriilor familii, instiintandu-i ca nu se mai intorc. Si-au mutat tot ceea ce le apartinea intr-un depozit. Aveau nevoie sa inceapa o viata noua.

Lunile treceau una cate una, iar Susanne si Hans se stabilisera deja acolo. Familiile incepusera sa plece din Barnhem, pe masura ce se reconstruiau casele cu ajutorul organizatiilor non-guvernamentale. Cu toate acestea, desi acesti oameni reveneau la propriile vieti, Susanne si Hans, ca, de altfel, multi occidentali, cautau un sens dincolo de dezastrul lasat in urma de tsunami. Nevoile emotionale ale voluntarilor treceau dincolo de nevoile elementare ale victimelor tsunamiului. Susanne si Hans si-au dat seama ca, in conditiile in care existau atat de multe grupuri de ajutor pentru victimele valului ucigas, ei insisi isi puteau indrepta atentia catre nenumaratele familii de thailandezi care traisera in saracie cu mult inainte de dezastru. Acum, Barnhem se transformase intr-un centru dedicat copiilor si familiilor nevoiase, nu doar victimelor cutremurului.

In urmatorii sase ani, in care isi construise o noua viata si invatase sa vorbeasca thailandeza, Susanne si-a luat foarte in serios rolul de conducator al noii ei familii, formate aproape in permanenta din 47 de copii, zece membri ai personalului thailandez si cativa voluntari suedezi. In fiecare dimineata, cand copiii erau la scoala, lucra in biroul modest din adapost, contacta si tinea legatura cu donatorii, discuta cu echipa despre cei mici si gestiona banii.

Insa imediat ce microbuzul alb de la Barnhem isi facea aparitia si copiii se raspandeau in curtea plina de iarba, Susanne isi indrepta in intregime atentia asupra lor. Cei mai mici se duceau repede in camerele pe care le imparteau cu ceilalti, doar cat sa-si lase rucsacul, dupa care alergau imediat in camera de joaca, unde radeau si se jucau cu masinute, carti de colorat sau animale de plus.

Susanne pretuia foarte mult aceste momente de joaca si lipsa de griji.
Praew*, unul dintre primii copii care ajunsesera la Barnhem dintre cei care nu avusesera de suferit in urma tsunamiului, era, intr-o prima faza, foarte timida si retrasa. Susanne isi petrecea foarte multe ore alaturi de copii, stand de vorba cu ei si ajutandu-i la teme. Praew crescuse in nordul Thailandei, una dintre cele mai sarace regiuni din tara. Tatal ei disparuse, iar despre mama nu se mai stia nimic. Susanne spera ca prezenta ei si a lui Hans, care inspira incredere, dar si linistea de la Barnhem, sa o ajute pe Praew sa isi dea seama ca poate avea si alt viitor in afara de unul marcat de saracie si instabilitate.

Susanne urmarea incantata cum Praew se exterioriza din ce in ce mai mult si avea rezultate din ce in ce mai bune la scoala. Insa nu se putea impiedica sa nu isi faca griji in continuare pentru fetita. Avea oare sa se indragosteasca de un baiat si sa ramana insarcinata? Sau se putea intampla ca o ruda oarecare sa vina sa o ia de la scoala si sa o trimita la munca?

Cu ceva vreme in urma, Susanne statuse de vorba cu Praew, care avea deja 15 ani, intreband-o daca vrea sa mearga la universitate. Desi fata a raspuns cu oarecare ezitare, Susanne a observat imediat o usoara schimbare. Dupa incheierea conversatiei, Susanne a auzit-o spunandu-i increzatoare unui alt voluntar ca, dupa terminarea liceului, are de gand sa urmeze o facultate.

O dupa-amiaza sufocanta din iulie 2011… Un tanar intins pe podeaua biroului de la Barnhem hraneste un copilas, dandu-i cu lingurita orez. Fame*, in varsta de 18 ani, care ajunsese acolo cand avea doar 12, era primul dintre copiii de la adapost care se mutase in propriul apartament si incepuse facultatea, cu sprijinul unei familii de suedezi. Se intorcea insa la orfelinat in fiecare saptamana, ca sa-i ajute pe micutii ramasi acolo. „E si familia mea“, spunea el tot timpul.
Ochii albastri si patrunzatori ai lui Susanne il scrutau cu atentie pe baiat, in timp ce ii vorbea repede in thailandeza. Ii spunea pe un ton destul de sever ca trebuie neaparat sa stea de vorba despre faptul ca isi cheltuieste banii de buzunar mult prea repede. Insa expresia de duiosie de pe fata ei o trada.

Mai tarziu, stand relaxata intr-un balansoar, ii privea pe cei mici intorcandu-se de la scoala, salutandu-i cu un entuziast „Sawadee ka!“.

Viata pe care Susanne si Hans o aveau aici – treziti in fiecare dimineata de cantatul cocosilor, in casuta lor simpla, in stil thailandez – era complet diferita de cea petrecuta in apartamentul spatios din centrul Stockholmului, dar si de ritmul trepidant din lumea publicitatii din care Susanne facuse parte. Aceasta viata noua era cu totul alta fata de perioada in care lumea lor se invartea in jurul celor doua fete pline de viata: Josefin si Eleonor.
„Fericirea este un lucru pe care inainte il aveam gratuit“, spune Susanne incetisor, privirea trecandu-i dincolo de curtea de la Barnhem. „Acum trebuie sa ma straduiesc sa o am. Si tot acum trebuie sa incep sa traiesc pentru trei.“

</p>
Vote it up
238
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza