Destine impletite

Un tata indoliat. O victima a Holocaustului. Un copil impotmolit in saracie. Vietile a trei oameni ajung sa se intrepatrunda miraculos
 
<p>
Kenya. Octombrie 1969. La vederea haosului si bogatiei de culori din Nairobi, Sven Magnusson a ramas inmarmurit. Barbati si femei se grabeau in toate directiile, unii in vesminte tribale, altii in haine occidentale. Nelinistea plutea in aer. 

Valuri de oameni veniti din provincie invadasera capitala noii natiuni independente africane, in cautarea unui loc de munca. Aflata abia in al cincilea an de independenta, Kenya inca se recupera dupa efectele dezastruoase ale revolutiei Mau Mau impotriva regimului britanic.

Sven, in varsta de 40 de ani, un venerabil profesor din Suedia, si-a stramutat familia, aducand-o peste mari si tari, pentru a participa la reconstructia Kenyei. Ca director al unui centru de formare pentru profesori din localitatea suedeza Västeräs, el fusese profund emotionat de oamenii si, mai ales, de copiii care au fost dezradacinati in acest lung conflict. Educatia, a crezut el, este cheia viitorului Kenyei.

Cand i s-a oferit un post in Kenya, la Science Teachers College din Nairobi, Sven a  decis sa profite de ocazia de a-i ajuta pe cei afectati de razboi. Prin urmare el, sotia lui, Karin, si cei trei copii, Annika, de 15 ani, Ola, de 12, si Klas, de 10, au plecat in Kenya. 

Sven a fost miscat de saracia extrema si de lipsurile din satele din vecinatatea capitalei Nairobi. „Ti se rupea sufletul, mai ales de copii. Ii vedeam stand in fata unor colibe de pamant, pierzand vremea in nestire, fara a avea vreo preocupare anume“, spune el. Era convins ca, in timp, el si alti profesori care aveau sa vina din Suedia le-ar putea imbunatati nivelul de trai acestor micuti, concentrandu-se pe educatia de la varste fragede. Si-a dat seama ca poate face ceva benefic. Acesta a fost momentul cand dorinta lui de a fi de ajutor a insemnat ceva.

Primele luni petrecute de el si familia lui in Kenya au trecut repede. A fost o perioada a optimismului si a exuberantei. „Aveam o asemenea stare de euforie, ca am decis sa ne petrecem vacanta de Craciun pe plajele salbatice de langa Mombassa. Copiii au pus in bagaje costume de baie in loc schiuri“, isi aminteste Sven. Si-a incarcat familia in masina si a condus spre tarmul impanzit de palmieri si acoperit cu nisip alb al Oceanului Indian.

Dar, la intoarcerea din vacanta la mare, o tragedie ingrozitoare avea sa se abata asupra familiei. Masina lor a lovit, dintr-odata, un banc de nisip miscator si s-a rasturnat. Fiul de 12 ani, Ola, a murit in acest accident. Devastat, Sven se intreaba daca va putea sa mearga mai departe dupa pierderea iubitului sau fiu.

A decis ca cel mai bun mod de a se vindeca, atat el, cat si familia lui, este sa ramana in tara unde isi pierduse fiul, sa termine contractul de doi ani pe care il avea si sa se dedice educatiei copiilor kenyeni.

Cand vestea despre moartea tanarului Ola a ajuns in Suedia, colegii lui Sven de la Västeräs au raspuns cu un val de simpatie si si-au oferit ajutorul. A parut a fi momentul cel mai potrivit pentru strangerea unor fonduri destinate sustinerii muncii lui Sven si cinstirii memoriei fiului sau. In scurt timp, din tragedia de la Mombassa s-a nascut o fundatie pentru educatia copiilor din Kenya: Ola Memorial Fund.

Odata cu inflorirea unei noi epoci, cu banii stransi prin Ola Fund, s-a deschis o gradinita sateasca, la 45 de kilometri de Nairobi. Au numit-o Ndithiati, ceea ce inseamna Loc de popas, pentru ca odinioara aici opreau calaretii sa se odihneasca si sa dea de mancare cailor. De acum exista speranta ca acesta ar putea fi locul de unde copiii sa faca primii pasi spre scoala publica.

In urmatorii doi ani, entuziasmul spontan al donatiilor private s-a materializat intr-o organizatie formala, care a legat individual sponsorii suedezi cu elevi kenyeni. Unul dintre primii donatori a fost Hilde Back, o profesoara de la colegiul lui Sven. O femeie mica, dar hotarata, cu o inteligenta vie, Hilde era o supravietuitoare a Holocaustului. „Aveam zece ani cand Hitler a venit la putere“, isi aminteste ea. Cum amenintarile la adresa familiilor de evrei incepusera sa creasca, parintii ei au decis sa se ocupe de siguranta copiilor lor. Cei doi frati mai mici ai Hildei au fost trimisi in Suedia in 1939, cu un program numit Kindertransport. Hilde, in varsta 17 ani, care avea pregatire in ingrijirea copiilor, a plecat in 1940.

In iulie 1942, Hilde a aflat ca parintii ei au fost ridicati, impreuna cu alti evrei, si trimisi intr-un lagar de munca. Mai tarziu in acel an, mama ei i-a scris ca tatal sau a murit. Apoi, a primit o ultima scrisoare de la mama sa, compusa la 8 ianuarie 1943. Nu mult dupa aceea, a aflat ca mama ei fusese deportata la Auschwitz. Hilde nu a mai auzit niciodata nimic despre ea.
Dupa moartea parintilor ei, Hilde Back a decis sa devina invatatoare: „Am vrut sa le ofer copiilor tot ce e mai bun, sa le arat cum sa fie oameni“.
Cu grija ei pentru educatie si drepturile omului, era firesc sa sustina fundatia. Dar a mai trecut un an pana cand Hilde a decis sa sponsorizeze educatia unui tanar kenyan.

Un baietel in Kenya

Caprele il trezira pe baietel. Erau cinci la numar si se inghesuiau intr-un colt, in coliba de pamant in care dormeau si copiii. Naravase si flamande, caprele obisnuiau sa stranute, sa urineze si sa behaie ca sa fie hranite. Baiatul rostogoli din pat un sac plin cu frunze. Apoi, privi in sus, la lumina palida care se strecura prin gaurile din acoperisul de trestie. Si lui ii era foame. La micul dejun manca tot terci de porumb rece. Dar ascunsese o banana intr-o crapatura din perete. Vroia s-o manance mai tarziu, dupa ce se va intoarce de la piata, unde mama lui, Regina, vindea legume din gradina lor.

In varsta de sase ani, Chris Mburu era cel mai mic dintre cei sapte copii ai familiei, un baiat agitat si curios, cu niste ochi mari, caprui, care cuprindeau totul dintr-o privire. Nu avea astampar si, chiar daca ii placea mult sa rada, era constient de saracia in care traia familia lui.
Bordeiul darapanat al familiei se ghemuia pe un teren de aproape 1.000 de metri patrati, luat in arenda, in satul Mitahato. Acesta abia le ajungea cat sa tina acolo o gradina, niste pasari si cateva capre. Cat au fost mici, toti copiii au muncit alaturi de mama lor, Regina, la cultivat si recoltat boabe de cafea. Erau cam 15 kilometri de mers pe jos pana acolo si tot atatia la intors. O zi intreaga de lucru aducea familiei cam doi silingi. Dar, in ciuda tuturor eforturilor parintilor, s-au cufundat adanc in saracie, iar tatal sau a plecat la Mombasa in speranta ca va gasi ceva de lucru.

Intr-una din zile, cand Chris si mama lui carau legume la piata, Regina a auzit o femeie vorbind despre o gradinita grozava, numita Ndithiati. Fondata de europeni, scopul acesteia era sa scoata elevii din saracia lucie.

Regina a mers direct la gradinita, ca sa se intalneasca acolo cu cei din conducere si sa-si propuna fiul de sase ani drept candidat la inscriere. Chris a fost admis. Asadar, timp de un an, Chris a participat la cursurile de la Ndithiati. „Acolo aveam si orez, si terci, si zahar“, isi aminteste el, zambind larg. Scoala nu i-a furnizat doar hrana pentru trup, ci si pentru minte. A descoperit ca-i place sa invete. Dar, cand anul s-a incheiat, se parea ca si sansele lui de a primi o educatie s-au sfarsit. Familia lui nu avea bani destui pentru a plati mica taxa care se cerea pentru continuarea studiilor.

Ca si pentru alte mii de copii din Kenya, saracia si ignoranta pareau sa-i pecetluiasca astfel soarta. Ca orice copil de sapte ani, ar fi dat si ultima zdreanta de pe el ca sa aiba sansa sa invete, sa viseze si, poate, sa devina cineva intr-o buna zi. Chris nici nu avea cum sa banuiasca ce avea sa urmeze. De la mai mult de 7.000 de kilometri departare, in Västeräs, Suedia, invatatoarea Hilde Back a trecut peste barierele temporale si spatiale, pentru a-i schimba destinul.

Darul Hildei

Hilde Back a deschis un plic cu o multime de timbre colorate si stampilate pe coltul din dreapta sus. Venea din satul Mitahato, din Kenya, si continea o scrisoare de prezentare a unui baiat, a carui educatie o sponsoriza. Numele lui era Christopher Ndungu Mburu. Aflase despre el ca a fost un elev stralucit la gradinita Ndithiati. Apoi, in 1973, urmase scoala primara cu ajutor financiar din partea ei (aproape noua euro pe luna) si s-a descurcat extrem de bine. Au schimbat apoi mai multe scrisori. Dar §i fotografii. Intr-una din ele, el aparea imbracat curat, intr-un tricou alb si in pantaloni scurti, stand in fata unui bordei. Avea un zambet de milioane. Hilde avea sa raspunda constant la scrisori. Baiatul, la fel. Corespondenta a continuat astfel ani de zile.

Odata, de Craciun, Hilde i-a trimis lui Chris o pereche de pantofi noi. Incaltarile i-au parut baiatului un fel de miracol. I-a incaltat si a dat o tura cu ei, topaind de bucurie. Crescut cu preceptele bisericii catolice locale, Chris s-a gandit ca aceasta femeie din departare nu-i nici mai mult, nici mai putin decat un inger venit sa-l salveze. „Foarte putini copii din scoala mea purtau pantofi, iar aceia faceau parte din familii bogate. Am fost asa de incantat cand am mers incaltat cu ei la scoala!“, povesteste el acum.

In clasa, glumele lui bune si pantofii noi au atras atentia. Un profesor l-a certat dezaprobator: „Esti cam mandru. Porti pantofi cand altii nu au. Cum isi poate permite familia ta pantofi cand casa ta are atatea gauri in pereti, ca te pot vedea de-afara cum dormi?“

Intr-o societate organizata ierarhic, profesorii sunt un fel de lorzi. Baiatul s-a simtit umilit de cuvintele profesorului. A vrut sa-si scoata pantofii si sa-i ascunda. Mama lui l-a convins sa nu faca asta. Pantofii erau ai lui.

E nevoie de mult curaj pentru orice elev, si cu atat mai mult pentru unul sarac, sa-si infrunte profesorul. Frica de exmatriculare era imensa. Totusi, Chris s-a intors la scoala purtand in continuare pantofii lui noi, pe care i-a incaltat si in fiecare duminica.

Pantofii noi i-au dat o motivatie puternica pentru a iesi din multime si a-si demonstra calitatile. Bursa scolara oferita de Hilde Back i-a oferit oportunitatea ca el sa-si dezvolte inteligenta nativa si sa-si canalizeze energia creativa in scopuri nobile. Toate acestea nu erau decat preambulul pentru marile provocari ce aveau sa-i apara in viata.

Curajul de a merge inainte

Chris a trecut cu brio examenele pentru scoala gimnaziala. Si, in 1980, la varsta de 14 ani, a fost trimis la Nairobi, la seminarul catolic Queen of Apostles. Hilde Back a continuat sa-i trimita bani pentru cazare si masa.

In 1979, dupa un deceniu de sponsorizare, Hilde si Chris au pierdut legatura. Chris a fost prins in vartejul evenimentelor tumultuoase din Kenya. Primul guvern independent si democrat se destramase. Strigatul impotriva opresiunii guvernamentale a pornit de la kenyenii educati, care erau tinta predilecta a presedintelui Daniel arap Moi.

Chris era in ultimul an de liceu, cand amenintarea politica a lovit chiar la el acasa. Un var mai mare, pe care il admira foarte mult, profesor la Kenya Science Teachers College si activist in slujba schimbarilor democratice, a fost  trimis la inchisoare pentru trei ani.
Nedreptatea arestarii l-a socat pe Chris. Dar acum avea o directie in a-si folosi energia si o cauza pe care sa o sustina: drepturile omului.

Chris a intrat la Universitatea din Nairobi si a absolvit in 1990, cu o licenta despre legea drepturilor omului. Era o vreme in care miscarile tineretului incepusera sa clatine regimurile totalitariste pretutindeni in lume. In Kenya acelor ani, era periculos sa fii tanar, educat si sustinator al schimbarilor politice. Chris reprezenta toate astea la un loc. S-a angajat la The Nairobi Law Monthly, un lunar care publica articolele unor avocati si activisti. Curand, publicatia a devenit cunoscuta in toata lumea, pentru ca-i infiera pe Moi si partidul sau. In 1991, The World Association of Newspapers (Asociatia Mondiala a Ziaristilor) a decernat publicatiei mult ravnitul premiu Gold Pen Of Freedom. Premiul s-ar fi acordat editorului in Atena, bucurandu-se de intreaga atentie internationala.

Dar, oficialii kenyeni au luat imediat masuri. Editorul lunarului a fost arestat pentru razvratire, iar pasaportul i-a fost confiscat. Fara editor. Fara ceremonii. Fara premii. Asa s-au gandit oficialii regimului lui Moi.

Chris s-a hotarat sa rezolve singur problema. A urcat in secret la bordul unui avion spre Atena si a acceptat premiul in numele editorului sau.

Cand a zburat inapoi spre Kenya, oficialii erau pregatiti. I-au confiscat pasaportul si, oriunde mergea, era escortat de politie. Era, probabil, doar o chestiune de timp pana cand ar fi fost si el aruncat intr-o inchisoare kenyana, la fel ca varul si colegul lui.

Aparitia singulara a lui Chris la Atena i-a adus insa faima internationala tanarului de 25 de ani. Amnesty International si alte organizatii care protejeaza drepturile omului i-au luat apararea. Pasaportul i-a fost returnat. Apoi, i-a fost acordata o bursa Fulbright pentru studierea dreptului la Harvard Law School (Scoala de Drept Harvard). Dintr-odata, lumea se deschidea in fata unui baiat de la tara, din Kenya.

Fata in fata cu dusmanul

In 1993, Chris a absolvit cursurile de la Harvard Law, cu un master in drepturile omului. El a lucrat pentru numeroase organizatii pentru apararea drepturilor omului si a fost angajat de Natiunile Unite ca sustinator al pacii.

In anii ‘90, Chris a calatorit prin toata lumea a treia, sustinand eforturile agentiilor de ajutorare a refugiatilor. A fost in Golful Guantanamo, unde a lucrat, din partea Natiunilor Unite, cu refugiatii haitieni. Acolo a intalnit-o pe Leslie Cummins, din Canada, o aparatoare ferventa a drepturilor omului. S-au casatorit in 2003 si au trei copii. Timp de noua ani, ei au avut insa o relatie intrerupta de desele plecari ale lui Chris pentru diverse posturi, in tarile africane sfasiate de razboi.

In Sierra Leone, la sfarsitul anilor ‘90, in miezul razboiului civil, Chris a vazut capete atarnate in pari, drept exemplu pentru plebe. Trupuri inerte, vinetii si umflate pluteau in apele golfului, vizibile pe toata coasta. Aceste atrocitati erau adesea opera unor soldati copii, baieti de la tara, care nu fusesera la fel de norocosi ca si el.

Odata cu intrarea in noul mileniu, dupa ce fusese fiind martor la atatea maceluri, energia si avantul lui Chris s-au mai domolit. In toamna lui 2001, s-a reintors in Kenya sa-si ia in primire postul de cercetator in regiunea Marilor Lacuri Africane si a revenit in Mitahato, satul copilariei sale.
Trecand prin multimea de copii desculti, care isi insoteau mamele la culesul boabelor de cafea, a fost consternat sa vada cat de putin s-au schimbat lucrurile. Chris a remarcat, pe fetele din jurul lui, acele semne inconfundabile ale saraciei si lipsei de speranta pe care le vazuse peste tot in Africa. Acestea erau conditiile care permiteau transformarea copiilor in ucigasi. Dar cum sa spargi acest cerc vicios al disperarii? Chris a gasit raspunsul care nu lasa loc de indoieli: va face pentru acesti copii ce a facut Fundatia Ola pentru el.

Cu energia pe care o avea mereu, Chris s-a aruncat cu toate fortele in noua provocare. Cu ajutorul ambasadei Suediei din Nairobi, a contactat-o pe Hilde Back, vechea sa binefacatoare, si au reluat corespondenta. Ea si-a dat acordul asupra proiectului lui de a initia un program de burse, numit Hilde Back Education Fund, in onoarea ei. Era vorba despe acordarea de asistenta copiilor saraci, dar inteligenti, din familiile kenyene, care vroiau sa mearga la scoala. 

Visul lui Chris a fost sa creeze o generatie viitoare de conducatori, care sa fie invatati sa aiba un adanc respect pentru viata. Pentru demararea proiectului, a pus la bataie toate economiile sale, precum si donatii de la familie si prieteni. O ceremonie pentru inaugurarea fundatiei a fost programata pentru mai 2003, in Mitahato, iar Chris a insistat ca Hilde sa fie de fata.
El a asteptat-o la aeroportul din Nairobi. Imbracat in alb, cu o palarie safari pe cap si tinand in maini un afis pe care scria cu litere mari negre „Hilde Back“, el tremura de nerabdare s-o intalneasca. Ii va placea Kenya? Il va placea pe el? „Asteptam s-o vad pentru intaia oara pe femeia care mi-a schimbat cursul vietii“, spune el.  Era ca un copil care isi intalnea un parinte plecat multa vreme.

Apoi, a aparut ea. O femeie micuta, cu par cret, saten, pe alocuri grizonant, imbracata intr-o bluza alba, cu un pulover negru si o geaca groasa de iarna, de culoare albastra. Avea intr-o mana o valiza imensa si o geanta de voiaj ii atarna la gat. Chris a alergat in intampinarea ei si a imbratisat-o. I-a luat apoi bagajul si i-a strans mana ei mica si alba in mana lui neagra si puternica.

Pe 16 mai, Chris a adus-o pe Hilda la Mitahato si i-a prezentat-o mamei lui. Coplesit de emotie, le-a privit pe cele doua femei imbratisandu-se. La sfarsitul ceremoniei de inaugurare, Regina a ajutat-o pe Hilde sa se imbrace cu un vesmant traditional Kikuyu, fa-cand-o membru al tribului. Iar la fundatia care ii purta numele a inceput un nou ciclu al generozitatii.

Copil pierdut, copil gasit

La aniversarea de 85 de ani a Hildei, in 2004, Chris a facut o calatorie la Västeräs, in Suedia, ca sa sarbatoreasca impreuna cu binefacatoarea lui, de acum o prietena draga. Apartamentul Hildei se afla la ultimul etaj al unei cladiri moderne, pe un deal. El a sunat la usa si a fost primit inauntru. Apartamentul era curat si ingrijit. In living, cateva tablouri mici, dar remarcabile, pe care tatal ei le colectionase, atarnau pe pereti. Erau amintiri zguduitoare, pe care adolescenta refugiata le carase in secret din Germania.

Oaspetii, prieteni vechi si colegi de-ai Hildei, au inceput sa soseasca. Hilde i-a multumit fiecaruia in parte, cu o exuberanta care nu-i trada deloc varsta.

Apoi soneria s-a auzit din nou. Era Sven Magnusson, vechiul prieten al Hildei si fondatorul gradinitei Ndithiati. La invitatia Hildei, fondatorul, sponsorul si elevul-model se intalneau pentru prima oara. Intre Chris si distinsul om cu par alb s-a creat o legatura instantanee. „Toata lumea din satul meu a auzit de el“, a povestit Chris. „Cand l-am intalnit, mi-am dat seama ca, intr-un fel sau altul, il stiam dintotdeauna.“

Chris a aflat ca Sven si-a tinut promisiunea facuta copiilor din Kenya. Intr-unul din spitalele din sat exista un portret al unui tanar, sub care sunt scrise cuvintele: „In memoria lui Ola, un baiat suedez de 12 ani, care si-a pierdut viata in Kenya. Amintirea lui aduce speranta multor copii din Kenya.“

De altfel, Sven si sotia lui, Karin, adoptasera, mai tarziu, doi copii abandonati din Kenya - un baiat si o fata - care sunt acum mari si au devenit cetateni de vaza ai Suediei.

Au urmat rasete, mancaruri delicioase si felicitari la adresa femeii micute, ale carei mici contributii banesti au schimbat viata unui baiat din Kenya. Oaspetii ei au adus daruri si bani, cu care au umplut o veche geanta a Hildei, pe care ea o avea atarnata de usa. Banii nu erau pentru ea, desigur. Ci pentru o noua generatie de copii din Kenya.

 In 2011, in Kenya, 165 de elevi primeau burse Hilde Back. Anul acesta, alti 200 de copii vor intra in randul lor. Chris Mburu continua sa lucreze pentru apararea drepturilor omului. Acum, este Consilier Senior in Drepturile Omului (Senior Human Rights Advisor) la ONU, in Rwanda.

Mai multe informatii despre Fundatia pentru Educatie Hilde Back, poti gasi la: www.hildebackeducationfund.com/
</p>

Vote it up
303
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza