Destine impletite

Citeste aici povestea adevarata a unei cititoare Reader’s Digest, pe care viata a dus-o intr-o situatie de-a dreptul uluitoare 
<p>Intr-o dimineata tarzie de toamna, mergeam pe strada sorbind cate putin din cafeaua pe care tocmai mi-o cumparasem. O multime de ganduri, planuri, programari, idei mi se invarteau prin minte: Dreptul constitutional este… Dreptul administrativ este… da… Trebuie sa fac piata, sa imi cumpar o esarfa, sa ma intalnesc cu Ioana, sa mananc. Da, trebuie neaparat sa mananc. Ar trebui sa-mi cumpar cartea aceea de care am auzit, dar poate mai tarziu… Si tot asa. Gandurile imi zburau aiurea, desi incercam cat de cat sa-mi fac ordine in ele. Pierdusem notiunea timpului si a locului unde ma gaseam cand, deodata, un scrasnet de roti, un strigat de uimire, o femeie care a cazut ca secerata la picioarele mele lovita de o masina m-au trezit din reverie. Asa am iesit din lumea planurilor cotidiene linistitoare si am aterizat in cosmarul realitatii.

Masina nu a oprit, soferul nefacand niciun gest ca i-ar pasa de soarta femeii cazute la picioarele mele. Nu am apucat sa imi raspund la toate intrebarile care mi-au navalit atunci in creier: Cum? De ce? Cine? Doar mi-am scos mobilul din geanta si am sunat la Salvare. Mai multe nu-mi amintesc, ci doar ca m-am trezit la spital.

La un moment dat, un tanar asistent s-a apropiat de mine si m-a prins usor de mana. Vorbele lui m-au invaluit si m-au facut sa tremur. Tanara femeie va ramane paralizata de la mijloc in jos. Nu va mai putea merge niciodata. Nu va mai putea avea copii. Poate nu va mai zambi niciodata, pentru ca nu va mai avea de ce.

Indrumata, am ajuns in fata salonului unde era pacienta. Stateam cu mainile in buzunar si ma uitam pe gemuletul usii. Abia acum ii priveam fata si trasaturile. Si, in ciuda nenumaratelor zgarieturi, mi-am dat seama ca o cunosc. Am simtit ca inima mi se opreste! Nu ne stiam personal. Doar din vedere. Destinele ni se intersectasera, si nu era vorba de o poveste fericita. Amandoua iubiseram, la un moment dat, acelasi barbat. Ne-am cauzat suferinta reciproc fara sa vrem, doar prin simplul fapt ca stiam una de existenta celeilalte. El ne iubea pe amandoua, si stiam asta. N-am spus niciodata nimic niciuna. Si ce era de spus? Cum era de asteptat, el a jucat ambele „carti“ prost si ne-a pierdut pe amandoua. E greu sa traiesti in umbra altei femei. As vrea sa cred ca e greu sa iti dai seama care sta in umbra si care sta la soare, dar nu e asa. Dar umbra se muta.

O priveam si ma gandeam cat de greu imi va fi sa plec. M-am asezat la capataiul ei, am invelit-o, i-am mangaiat parul si, intr-un fel, imi doream sa nu se mai trezeasca, sa nu fie nevoita sa traiasca perpetuu cosmarul vietii ce i-a fost dat din acea zi.
Cu grija sa nu trezesc si amintiri uitate, pana la urma am plecat. Si ma gandeam: Sunt oameni care se cred dusmani, iar, la un moment dat, viata le demonstreaza ca sunt, de fapt, de aceeasi parte a baricadei. Inimile se castiga oricum, e ceva mai presus de noi. Ganduri care le-au inlocuit pe cele banale, din capul unei fete ce se grabea pe strada cu o cafea in mana. </p>

Vote it up
313
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza