Despre oameni și amintiri

O reuniune surprinzătoare după zeci de ani  
 

În urmă cu câteva luni, am dat pe Facebook de o persoană pe care nu o mai văzusem de la absolvirea liceului, în 1967. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, ultima dată când am interacţionat unul cu celălalt eram în clasa a opta. El îmi cerea atunci să îi transmit uneia dintre prietenele mele că o place. Apoi nu ştiu ce s-a întâmplat de nu am mai vorbit.

Clasa a opta devine clasa a noua, cercul de prieteni se schimbă, unii copii cresc mai repede, alţii cresc mai lent şi, într-un final, toţi se avântă în lumea largă, pentru a-şi trăi viaţa cum ştiu mai bine.

Nu mi-a venit să cred când am aflat că băiatul de atunci dintr-a opta a ajuns să locuiască în acelaşi orăşel cu mine. Suntem la peste 3.000 de kilometri depărtare de locul unde am crescut amândoi. Aşa că i-am trimis un mesaj. Într-un final, ne-am întâlnit la o cafenea. El şi-a luat o brioşă, eu o chiflă. Ne-am aşezat la o masă de la fereastră şi mi-a zis: „Trebuie să recunosc că habar nu aveam că eşti celebră până ieri, când i-am spus unei prietene că o să-mi beau cafeaua cu tine, iar ea a exclamat: «Cu Jane Smiley!»“

Am râs copios şi i-am zis: „Aş vrea să te citez la faza asta, pot?“ Faima în valuri – scriitorii sunt specializaţi în aşa ceva.

În scurt timp a fost clar că eu mi-l aminteam mai bine decât îşi aducea el aminte de mine. Era genul mai sălbatic în copilărie pe când eu, aşa cum a spus şi el, eram tăcută şi studioasă. „Eram tot timpul la echitaţie. Pe atunci mă gândeam doar la cai“, am adăugat.

„Habar n-am avut că îţi plăcea să călăreşti“, a reacţionat el imediat.

Şi uite aşa, o simplă reuniune la o cafea m-a învăţat o primă lecţie: o mare parte din viaţa ta le rămâne necunoscută oamenilor pe care îi vezi în fiecare zi, an de an. Eram mai tăcută, nimeni nu vorbea despre mine pe la colţuri. El era expansiv, genul care atrăgea atenţia. Numele lui era pe buzele tuturor elevilor.

Unii dintre colegi nu mai erau în viaţă. La acest capitol, am făcut schimb de nume şi informaţii. Cei de care ştiam noi muriseră tineri, la douăzeci şi ceva de ani. Am avut şi un caz de sinucidere în generaţia noastră. Nu ştiusem. Mi-a povestit că se întâmplase acum 45 de ani.

Am ajuns şi la subiectul profesori. El nu avea amintiri plăcute despre niciunul. Profesorul meu preferat îl acuzase pe el că a copiat. Aşa că directorul liceului de la acea vreme, drept răzbunare pentru o farsă inocentă pe care colegul meu o făcuse atunci, le-a scris tuturor universităţilor la care acesta aplicase, fost o rampă de lansare, primul pas spre o carieră în litere. Pentru el, a fost uşă închisă, după altă uşă închisă.

Dintr-o dată, partenerul meu de cafea s-a uitat fix în ochii mei şi şi-a cerut scuze pentru orice vorbe sau fapte de-ale lui din acea vreme, care m-ar fi putut răni în vreun fel. Am rămas surprinsă. Am scormonit după vreo amintire urâtă cu el, dar nimic. I-am zis că nu îmi aduc aminte. Şi atunci mi-am dat seama de a doua lecţie pe care o învăţam: viziunea noastră asupra trecutului este telescopică, îngustă şi limitată, mai întunecată pentru unii dintre noi şi mai luminoasă pentru alţii.

Ne-am trecut în revistă aventurile, educaţia, copiii, mariajele, crizele de vârstă mijlocie şi anxietăţile de care habar nu aveam cum scăpasem. Atunci când doi oameni vorbesc, în spatele comunicării imediate se derulează o cascadă de imagini, gânduri, emoţii şi amintiri. Nu observasem asta până atunci. Dar acum, că aveam în faţă chipul atât de familiar al băiatului dintr-a opta pe care nu îl mai văzusem de 47 de ani, eram pe deplin conştientă de abundenţa lucrurilor care se desfăşurau în acea conversaţie, la o simplă cafea.

Nici nu ştiam de ce să mă mir mai mult: de toate locurile în care fusese şi pe care eu nu le văzusem în viaţa mea sau de multitudinea de locuri în care fusesem amândoi, în acelaşi timp? Parcă îmi şi imaginez cum dispare la un colţ de stradă şi, o secundă mai târziu, eu păşesc pe aceeaşi stradă. Sau cum vedem aceleaşi lucruri în acelaşi timp, dar niciodată nu observăm prezenţa celuilalt.

Amândoi avem un părinte în viaţă, în vârstă de 90 şi ceva de ani. Aşa că nu suntem tocmai bătrâni, deşi acceptăm amândoi că am depăşit punctul culminant. Tocmai am publicat primul roman dintr-o trilogie ce reconsideră şi se plimbă de la generaţia bunicilor la generaţia părinţilor, apoi la generaţia noastră şi a copiilor noştri. Iar partenerul meu de cafea va începe în curând un proiect în construcţii care îi va da o slujbă pentru mult timp de acum încolo. Suntem amândoi eligibili pentru pensionare, vârsta a treia, nepoţi şi pliante care ne îndeamnă să ne alegem din timp detaliile pentru ultimul drum.

După o oră de povestit, am revenit în prezent. Era timpul să cerem nota. Îi spun ce plăcere mi-a făcut să vorbim şi adaug „Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim.“ Răspunsul standard este: „Da, şi mie mi-ar plăcea“. După care, cel mai probabil, nu te vei mai întâlni niciodată cu acea persoană. Dar el a spus: „Mai vedem“.

Cuvintele lui m-au luat prin surprindere. Învăţam o altă lecţie: introspecţia duce la onestitate faţă de tine şi faţă de ceilalţi din jurul tău. Băiatul impulsiv se transformase într-un bărbat care îşi analizează sentimentele şi istoria personală, care şi-a căutat lentilele potrivite, prin care să vadă cât mai clar greşelile trecutului şi realitatea viitorului.

În ceea ce mă priveşte, lentilele prin care văd lumea sunt cărţile pe care le scriu. Şi eu am făcut acelaşi lucru, dar în felul meu. În mod normal, relaţiile durează ani de zile, iar prietenii şi membrii familiei alături de care îmbătrânim rămân, în mare parte, aceiaşi. Poate fiindcă atunci când se schimbă, nu ne place. Băiatul dintr-a opta era parte din copilăria mea. Bărbatul din faţa mea era un străin. Dar replica lui sinceră m-a făcut să întrezăresc parcursul unei vieţi de om. Şi, pentru o clipă, l-am iubit.

Vote it up
117
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza