Departe de casa

Nu-mi iese din minte o batranica pe care am intalnit-o pe vremea cand lucram intr-un azil din Los Angeles, cu aproape 20 de ani in urma.
 

<p>In 1991 m-am decis sa plec din tara. Alexandra, fetita mea, avea pe atunci numai un an si noua luni. De fapt, chiar ea a fost motivul pentru care m-am decis sa plec. S-a nascut cu niste malformatii din cauza unei anomalii genetice si, din aceasta cauza, avea nevoie de o operatie la mana dreapta, doua dintre degete fiind lipite. Verisoara mea se stabilise in Los Angeles cu familia si m-a chemat sa vedem daca reusim sa rezolvam problema Alexandrei acolo.

La patru-cinci luni dupa ce am ajuns acolo, am reusit sa ma angajez ca infirmiera la un spital din Pasadena, eu fiind de meserie asistenta medicala.

Eram multumita ca imi gasisem ceva de lucru, numai ca spitalul era mult prea departe de unde locuiam. Trebuia sa plec la ora 4.00 dimineata ca sa fiu acolo la 7.00 si ajungeam acasa la ora 19.00. Plus ca trebuia sa schimb pana acolo trei mijloace de transport. Asa ca am continuat cautarile pentru un nou loc de munca. Am ajuns la un moment dat intr-un azil pentru batrani, finantat de stat. Conditiile de acolo nu se deosebeau cu mult de cele din spitalele romanesti de acum.

In ziua cand mi s-au repartizat saloanele cu bolnavi, am avut un sentiment premonitoriu, de parca as fi tulburat niste ape neatinse de mult. Desi o infirmiera nu trebuia sa faca asta, eu totusi am inceput sa citesc numele bolnavilor si diagnosticul pe care il aveau. Deformatie profesionala, de asistenta! La un moment dat, mi-au cazut ochii pe un nume: Maria Coman. Am mai citit o data si inima a inceput sa-mi bata mai repede. Urma sa ma intalnesc cu o romanca de-a mea. Am intrebat-o pe sora-sefa ce este cu ea. Mi-a spus ca era "o ciudata si o nespalata care se incapataneaza sa nu manance".

Mi-am luat inima in dinti si m-am indreptat spre salon. Dupa cum era protocolul, am spus in engleza: 

-Buna dimineata! Ma numesc Maria si voi fi ajutorul dumneavoastra astazi. Cum v-ati odihnit?
Era un salon cu trei paturi, in care mirosea urat, iar Maria statea in patul de langa WC. Celelalte doua paciente mi-au raspuns, dar Maria nu a scos niciun cuvant. Atunci i-am spus in romaneste:
- Buna dimineata, Maria!
In acel moment, de sub o caciula imensa trasa pe ochi, de sub o plapuma trasa pana in gat, s-au auzit doua cuvinte mormaite:
- Vorbesti romaneste?
- Da!, i-am raspuns, fericita ca poate vom lega un dialog.
Dar nu, asta a fost tot ce am reusit sa scot de la ea. Citisem ca batrana avea cancer si anus contra naturii.
Am lasat sa mai treaca ceva timp si, dupa ce am terminat ce mai aveam de facut la ceilalti bolnavi,
m-am intors la Maria. Cu masa de pranz. Dar m-a refuzat.
- Tanti Maria, am auzit ca nu vrei sa mananci. Poate nu-ti place mancarea. Ia spune-mi, de ce ti-ar fi pofta?
S-a uitat la mine cu ochii mari si negri si mi-a spus:
- Doamne, as manca niste ficatei cu usturoi! Imi lasa gura apa numai cand ma gandesc.

A doua zi m-am prezentat la Maria cu ceea ce-si dorise. Cand am intrat in salon, parca ma astepta. S-a ridicat in capul oaselor si m-a rugat sa o ajut. Erau pasi importanti pentru amandoua - pentru ea, ca incepea sa manance, iar pentru mine, profesional. Se adunasera colegii in usa salonului, impreuna cu sora-sefa, si priveau multumiti. Incet-incet, eu si Maria ne-am apropiat una de cealalta. M-a lasat sa-i fac baie si sa-i schimb asternuturile. Nu voia ca nimeni altcineva sa se apropie de ea. Imi povestea ca, deseori, o visa pe mama ei, cum lucra la stratul de lalele din fata casei din Sibiu. Pentru ca ea de acolo venise impreuna cu sotul ei. Apoi am aflat ca avea un fiu si o nora, dar care o vizitau foarte rar.
- Sunt foarte ocupati cu munca lor si cu nepotii mei, spunea batrana.

Dar ea a cui era? M-am revoltat. Pe vremea aceea mai scriam la ziarul Universul, unde era Aristide Buhoiu. Asa ca am dat si povestea Mariei la ziar. Si ce sa vezi? Intr-o seara ma suna suparata nora batranei si incepe sa ma ia la rost. De ce ma bagam eu in treaba altora? Am lasat-o sa termine si am inchis.
La cateva zile dupa aceea, batrana Maria primea o vizita importanta: fiul si nora ei. Si de atunci au venit in fiecare saptamana.
Eram multumita. Nu conta ca se luasera de mine, ci faptul ca am reusit sa inseninez cat de cat ultima perioada din viata Mariei. N-a mai trait decat cateva luni dupa aceea.

Am fost si eu ajutata la randul meu. Datorita unor oameni deosebiti, fiica mea, Alexandra, a fost operata la mana dreapta, pe care apoi a reusit sa o foloseasca fara probleme.

Am stat in Los Angeles sapte ani si, in acest timp, am trait multe: birocratie, umilinte, rabdare, intelegere, apus de soare la malul oceanului, lacrimi si rugaciuni - toate intr-un amalgam de timp. Calatoria mea a fost pentru mine ca o comoara gasita la malul oceanului zgomotos.

Maria Zarinschi locuieste si lucreaza la Centrul de Socioterapie pentru tineri cu dizabilitati din comuna Pantelimon, judetul Ilfov</p>

Vote it up
198
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza