De vorba cu... Alex Dima

„Sper sa ajung si eu ziua in care sa pot spune din toata inima: Romania, te iubesc!“
 

<p>

Viata l-a purtat spre televiziune pe acest absolvent de teologie, care ne aduce pe micul ecran un patos aparte si o perspectiva uneori diferita de ce vedem zilnic la stiri. Cateodata aspru, alteori recules, acest reporter arde pentru fiecare subiect pe care ti-l infatiseaza.

READER’S DIGEST: Alex, tu de ce iubesti Romania?
ALEX DIMA: Mi-ar placea sa am un patriotism puternic, care sa nu tina seama de nimic. Insa, cu toate ca eu spun cel mai des „Romania, te iubesc!“, nu pot spune si ca iubesc Romania cu totul. Iubesc muntii si delta, iubesc padurile (pentru care nu am dormit cu noptile si am muncit saptamani in sir, facand un reportaj prin care am incercat sa trag un semnal de alarma cu privire la defrisari). Iubesc oamenii curati de la tara si oamenii care misca lucrurile, precum fetele de la asociatia Daruieste Viata! Sunt oameni pentru care merita sa te sacrifici cu totul. Dar nu-mi place griul, nu-mi plac manelele. Eu iubesc Romania frumoasa. Pentru asta ma lupt. Ce sa zic? Sper sa ajung si eu ziua in care sa pot spune din toata inima: „Romania, te iubesc!“

RD: Mai iubesc romanii Romania, sau vor toti sa o paraseasca?
AD: Romania e inca plina de romani, iar eu intalnesc o multime de oameni care-si iubesc tara neconditionat si pe care ii invidiez. Nu vor toti sa o paraseasca.

RD: Poate emisiunea la care lucrezi sa schimbe ceva?
AD: Schimbarea de mentalitate este obiectivul nostru. Daca mergi intr-un loc unde cineva face rau, trebuie sa spui ca nu e bine. Noi ne plangem prea mult. Daca nu ne-am mai linge ranile atata si am avea mai mult curaj sa luam atitudine, lucrurile s-ar putea schimba. Cand ai trecut la actiune este deja un pas urias. Iar schimbarea incepe de la mine, de la tine!

RD: Pentru familie mai gasesti timp?
AD: Am o fetita de patru ani si zece luni. Cu ea sta mai mult mama. Cand ii dau concediu mamei – din ce in ce mai rar, din pacate – si stau eu cu ea, ii gatesc. Cred ca cei sapte ani de acasa conteaza enorm. Fiica-mea are deja aproape cinci, sper sa nu fi ratat ceva in anii astia, timpul nu iarta si expira. Conteaza mult ce primesti de acasa: fericirea din copilarie, si problemele, si dramele de atunci conteaza. Pentru ca, intr-un fel sau altul, acasa te vei intoarce mereu.  

RD: Tu cum ti-ai petrecut copilaria?  
AD: Eu am fost crescut de bunica la tara, in satul Dara din comuna Pietroasele, care dateaza de pe vremea dacilor. Bunica ma lua cu ea cand pleca sa munceasca la colectiva. Practic, am fost crescut de tot satul. Le caram apa pe camp intr-un bidon albastru de trei litri, urias pentru mine (aveam patru ani). Ei inaintau, iar eu umblam dupa ei cu o pereche de tenisi pe care ii tineam legati de sireturi peste umar, ca sa nu-i stric prin glod. Mancau pe ziare sau pe o fata de masa intinsa pe camp. Mergeam de la un grup la altul cu apa si strangeam de la fiecare oua fierte, branza cu rosii, cartofi copti… Am prins-o si pe strabunica. Vara isi muta bucataria sub un sopron, pe malul garlei, unde perpelea cate o omleta cu verdeturi pe care ma trimitea sa i le aduc din gradina. Mancam asta cu mamaliga!

RD: Ce reportaje ti-au ramas in mod special la inima?
AD: Toate. Ca sa faci un subiect pentru Romania te iubesc!, muncesti cel putin o luna de zile. Dar, intr-adevar, unele iti raman la suflet mai mult. L-as mentiona aici pe Înalt Preasfintitul Justinian Chira, Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului. Si pe oamenii din satul Libotin, de langa Lapus, tot in Maramures. Acolo am fost oaspete in casa unor gospodine sa le pui in rama. Aveau vorba dulce si mi-a placut mult sa stau langa ele, la cuptor – cuptior, cum zicea strabunica-mea! Voiam sa se opreasca timpul si sa raman acolo, asa de bine m-am simtit! Si e normal, daca te
gandesti ca eu am crescut langa cuptor! Bunica si strabunica aveau cuptor bun si in toate posturile si la toate sarbatorile veneau femeile din sat sa-si coaca la ele colacii. De la primul cuptor de colaci se luau cativa colaci, se frangeau si se turna vin. Peste ei se tamaia. Uneori imi dadeau si mie sa tamaiez. Se aprindeau lumanari. Era un intreg ritual de sfintire. Satul devenea buricul universului. Era o spiritualitate autentica. Oamenii aceia chiar credeau!

RD: Te-ai mai intalnit undeva cu gusturile si mirosurile copilariei?  
AD: O, da! Tot acasa. Cand merg acasa la mine, la doua sate departare de Dara, si mananc in liniste, sub bolta de vita-de-vie. De cate ori le regasesc, acolo sau in alta parte, imi vine sa o sun pe strabunica, dar ea nu mai e. Bine ca macar mai e bunica!

</p>

Vote it up
214
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza