De vorbă cu Radu Beligan

În continuare pe scenă, la vârsta de 96 de ani
 

Luna aceasta împlineşte 96 de ani, dar nu există persoană cu spirit mai tânăr şi căreia să i se potrivească mai bine apelativul «Maestre». Şi, poate, nu este deloc surprinzător pentru cel care figurează în Cartea Recordurilor ca cel mai longeviv actor din lume în activitate pe scena unui teatru să joace un nou rol într-o piesă ce a avut premiera abia acum o lună: Leul deşertului.

Nu ne-ar ajunge paginile să înşirăm realizările lui în teatru, aşa că vă invit să vă bucuraţi de cuvintele lui. Ale lui Radu Beligan.

Reader’s Digest: În luna decembrie împliniți 96 de ani. Care este secretul vitalității dumneavoastră la o vârsta atât de înaintată?

Radu Beligan: Secretul longevității mele îl deține numai bunul Dumnezeu. Probabil că, și la vârsta aceasta, încă mai fac trebuință misterioaselor Sale planuri. Pe de altă parte, recunosc că, atât cât mi-a stat în putință, am dat și eu o mână de ajutor bunăvoinței divine. O viață cumpătată, lipsită de excese, dar, mai ales, o viață trăită în iubire față de semeni - astfel aș putea eu sintetiza «secretul» tinereții îndelungate.

Ați definit teatrul ca „arta de a povesti opozițiile”. Ce ați vrut să spuneți?

Teatrul este, înainte de toate, o oglindă lucidă care redă, cu fidelitate, contradicțiile și zbuciumul care animă și care stau la baza existenței umane. Nu putem vorbi de teatru acolo unde nu există conflict.

Care a fost rolul dumneavoastră preferat din întreaga carieră și de ce?

A alege un rol preferat dintre multe altele e o misiune ingrată. E ca și cum mi-ați cere să vă spun pe care dintre copiii mei îi iubesc mai mult. Fiecare rol pe care l-am făcut, a fost rolul preferat, la timpul lui.

La ce vârstă v-ați hotărât să deveniți actor?

La 7 ani.

Care a fost ultimul rol nou pe care l-ați învațat și când?

Interviul dumneavoastră m-a găsit în prag de premieră. Piesa se cheamă Leul deșertului și eu am plăcerea să interpretez rolul unui cvasi-mafiot rus, alături de minunata Maia Morgenstern.

Care v-a fost cel mai bun prieten din lumea teatrului romanesc și ce a reprezentat el pentru dumneavoastră?

Printre figurile legendare care mi-au însoţit existenţa şi la a căror existenţă am fost martor, se află, pe un  soclu aparte, Alexandru Giugaru. Soarta, sau mai bine zis, Victor Ion Popa mi l-a adus în cale, chiar în primul meu an de teatru. La „Muncă şi voie bună” sala nu era încă amenajată, aşa încât activitatea noului teatru a început cu un lung turneu de trei luni, într-un tren special. În seara plecării V. I. Popa ne-a chemat, pe Giugaru şi pe mine, şi s-a adresat maestrului: „Domnule Giugaru, am să te rog să-l iei pe băiatul ăsta pe lângă Dumneata, să mănânce ca lumea. Mi-e teamă că o să-şi cheltuiască toţi banii pe cărţi şi o să dea în oftică!”

„Lăsaţi-l în seama mea!” a încuviinţat Gargantua. A doua zi dimineaţă, o bătaie în uşa cuşetei mele. „Costelivule, te-ai sculat?” Eram în Piatra Neamţ. Am pornit-o pe aleea străjuită de castani care urcă de la gară spre centru. Se făcuse ceasul zece. Giugaru, cunoscut în toată ţara după turneele făcute cu Tănase, îi ştia pe toţi grataragii evrei ai Moldovei. Astfel am poposit într-un local unde, pe o masă lungă, căptuşită cu tablă zincată, erau înşirate, după forme şi culori, cele mai apetisante fripturi pe care le văzusem vreodată. Cu un deget şi un mormăit, maestrul a indicat patronului ce trebuie să pună pe talger şi acesta a plecat încărcat, sub privirile mele speriate.

M-am luptat eroic cu bunătăţile acelea, dar n-am izbutit să dovedesc mare lucru. Abia mai respiram.

Maestrul a isprăvit tacticos platoul – se făcuse ora unsprezece – apoi, scoţând un oftat adânc de satisfacţie, mi s-a adresat: „Ce zici? La prânz rămânem aici, sau mergem în altă parte?”

Aşa a început prietenia şi colaborarea mea cu Alexandru Giugaru, care prinsese slăbiciune pentru „costelivul” adoptat atât de spontan. Multă vreme „nenea Sandi” a fost „familia mea”.

Ce credeți despre faptul că figurați în Cartea Recordurilor ca cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru?

Înscrierea mea în Cartea Recordurilor fost o surpriză plăcută pe care mi-au făcut-o niște tineri inimoși. De mult nu mă mai încântă premiile și diplomele. După o anumită vârstă și de la un anumit statut încolo, devin un soi de carte de vizită a la Trahanache: „comitete și comiții”.

Cum ați defini fericirea?

Ca pe acel lucru pe care îl pierdem în fiecare clipă în care uităm să trăim.

Cum ați descoperit Facebook-ul și ce părere aveți despre site-urile de socializare?

Am avut o scurtă poveste de dragoste cu facebok-ul, în urmă cu câțiva ani, de dragul nepoatelor mele din Australia. Dar, după ce am constatat că, efectiv, nu am timp să mă ocup de el, am renunțat la cont. Îmi dau seama că pentru colegii mei mai tineri, rețelele de socializare sunt o binecuvântare care, ca orice binecuvântare, ascunde un pericol.

Ce planuri aveți acum?

La vârsta mea nu mai faci planuri. Te bucuri de fiecare zi în care mai poți să te simți util oamenilor și lui Dumnezeu. 

Vote it up
238
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza