De dragul unui câine

Cățelușa a stat nemișcată, pe stânca îngustă, mai mult de opt ore, suspendată deasupra prăpastiei.
 

Casa din Orășelul american West Linn era liniștită în acea dimi-neață de Crăciun, din 2014. Petrecerea luase sfârșit, iar Dave Schelske își lăsase copiii, pe gemenii Tristan și Lawson, la mama lor. Fotograful profesionist de 46 de ani, pasionat de natură, dorea să-și îndrepte atenția și obiectivul aparatului spre frumusețile din regiunea Oregon, alături de Sandy, un metis de Labrador Retriever cu Rhode-sian Ridgeback, în vârstă de trei ani.

După ce a împachetat lesa retractabilă pe care i-o cumpărase lui Sandy de Crăciun, echipamentul foto şi alte lucruri necesare, Dave a deschis uşa camionetei pentru ca Sandy cea plină de energie să poată sări în cabină. S-au îndreptat spre canionul Columbia River Gorge, la mai puţin de un kilometru şi jumătate spre nord.

Lui Dave îi plăcea să spună că nu ei o aleseseră pe Sandy de la adăpostul pentru animale, ci căţeluşa îi alesese pe ei. Îşi amintea cum el şi băieţii stăteau umăr lângă umăr în sala de aşteptare când, căţeluşa aurie, care avea pe atunci şapte luni, era condusă afară. Aceasta le-a sărit imediat în braţe şi acolo a rămas. Au ştiut imediat că va fi câinele lor.

Dave a tras pe dreapta într-o parcare destinată celor care se îndreptau spre Eagle Creek Trail, un traseu montan renumit pentru cascada aflată la trei kilometri de capătul drumului.

Dar trecuse destul de multă vreme de la ultima sa vizită, iar el uitase de panta abruptă care mărginea poteca îngustă. Săpat în munte, drumul ur-ma, spre stânga, un perete de stâncă. La dreapta, nu era absolut nimic – doar un versant abrupt, aproape vertical, care se prelungeşte într-o terasă ce duce spre Eagle Creek. Iar defileul devenea tot mai adânc pe măsură ce urcau.

Dave s-a gândit că ar fi bine să aleagă un alt drum data viitoare când o va lua pe Sandy pe munte. Dar metisul de Labrador era obişnuit cu drumeţii dificile şi cu terenul stâncos. Noua lesă a lui Sandy se putea extinde până la şase metri. Dave s-a hotă- rât însă să ţină căţeluşa cât mai aproape de el, pentru a le oferi spa- ţiu de trecere celorlalţi drumeţi.

În jurul prânzului, Dave şi Sandy urcau pe o potecă foarte îngustă, pe alocuri nu mai lată de un metru. Cabluri groase de metal fuseseră ancorate în stâncă pe post de balustrade. În jos se căsca o prăpastie de peste 60 de metri.

Plouase toată dimineaţa. Pentru un fotograf, ceaţa care învăluia copacii şi balustrada din cabluri fixate în stâncă creau o compoziţie uluitoare. Dave a legat lesa lui Sandy de un trunchi de copac, şi-a scos aparatul foto din rucsac şi a început să facă poze.

Când s-a declarat mulţumit, s-a în­dreptat spre Sandy, care aştepta răbdătoare. Dintr-o dată, speriată de ceva, căţeaua s-a smucit şi a luat-o la fugă, iar toţi cei şase metri de lesă retractabilă s-au desfăşurat în spatele ei. Ultima bucată s-a desfăcut din jurul tulpinii în timp ce Dave se repezea după câinele său. A strigat-o, sperând că se va opri. Ceea ce, pentru o clipă, a şi făcut. Apoi – clanc, clanc, clanc – capătul de plastic al lesei se lovea de drumul de piatră, speriind-o şi mai mult pe Sandy.

Jos de tot, un pârâu curgea învolburat printre pietre. Unde putea fi?

„Sandy, stai!“, a strigat el, dar că- ţe­luşa s-a repezit după colţ, unde el nu mai putea vedea.

Când a auzit un scheunat, Dave s-a gândit că zgarda lui Sandy s-a prins în ceva, trăgând-o înapoi. Avea s-o liniştească imediat ce o va găsi. Dar, câteva clipe mai târziu, când a ocolit acelaşi colţ, tot ce a văzut a fost o lesă ruptă, care atârna de un copac aflat la marginea prăpastiei.

Poteca pe care descoperise bucăţile din lesă îmbrăţişa un versant abrupt, pe care s-ar fi putut căţăra doar ca-prele sau alpiniştii. După vreo şase metri, se termina într-un canion îngust, iar marginea acestuia era aproape perfect verticală. Nu existau semne sau urme de gheare care să indice că ar fi alunecat pe pantă. Jos de tot, un pârâu curgea învolburat prin­tre pietre. Unde putea fi?

Intrând în panică, Dave a revenit pe potecă, întrebând o femeie care urca spre vârf: „Aţi văzut cumva un câine Labrador galben trecând pe aici?“. Femeia a răspuns că nu. Ca şi toţi ceilalţi pe care i-a întâlnit pe drum. Alţi oameni i-au sugerat să sune la numărul de urgenţă, dar nu avea semnal.

În timp ce minutele se transformau în ore, panica lui creştea. Dacă Sandy căzuse în apropierea locului unde găsise lesa, nu ar fi supravieţuit.

S-a întors în locul de unde dispăruse. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat dacă lesa ei ar fi fost mai scurtă şi mai rezistentă. Ce le va spune băieţilor?

Dave a început să o strige din nou. ştia că nu avea să răspundă, dar nu se putea abţine.

Două femei de vârstă mijlocie, care urcau pe potecă, l-au auzit şi l-au întrebat ce s-a întâmplat. Le-a povestit, apoi a început să urce pe drumul prin­cipal, căutând o cale să coboare. Dave s-a folosit de tufişuri pentru a-şi croi drum spre o potecă laterală improvizată. Avea să fie dificil şi periculos să coboare, dar era un alpinist experimentat. şi era singura lui şansă de a găsi corpul lui Sandy.

Cele două femei au continuat să meargă pe drumul principal până au găsit o cale de acces spre râu şi au început şi ele să o caute. Dave le-a întâlnit curând şi a încercat să le facă să se răzgândească, temându-se că s-ar putea răni. „Dacă vreţi să ajutaţi, poate că ar fi bine să mergeţi acolo unde am găsit lesa“, le-a spus el. S-a gândit că aşa ar avea un punct de referinţă. Una dintre ele s-a întors din drum, iar cealaltă a rămas alături de Dave să o caute pe Sandy.

Spera că, printr-o minune, câinele avea să-l aștepte lângă camionetă. dar speranța începea să se stingă.

În acea după-amiază de Crăciun, paramedicul pompier Rene Pizzo era la cinema cu soţul ei, când i-a vibrat telefonul. Mesajul de la echipa de intervenţie pentru salvarea animalelor, din cadrul Asociaţiei pentru protecţia animalelor din oraşul Oregon spunea că un câine căzuse de pe o stâncă şi o îndemna să-şi verifice e-mailul pentru mai multe informații. Rene era cel mai vechi membru activ al echipei de voluntari ai OHSTAR, toţi antrenaţi să salveze câini în condiţii dificile.

Grăbindu-se spre casă, s-a schimbat în haine călduroase, şi-a luat echipamentul – casca, harnaşamentul, mănuşile, ochelarii de protecţie şi lanterna – şi s-a îndreptat spre traseul cu pricina. Alţi câţiva colegi de-a ei s-au întâlnit la sediul organizaţiei din Portland pentru a lua echipament de salvare suplimentar.

Conform informaţiilor, câinele căzuse de pe traseul Eagle Creek. Tot în 2014, alţi doi câini căzuseră de pe acelaşi traseu. Vederea câinilor nu este la fel de bună ca cea a oamenilor. În plus, nu percep foarte bine adâncimea. Astfel, ur­cuşul pe o asemenea potecă era mai periculos pentru animale decât pentru stă­pânii lor.

Cu puȚin înainte de ora cinci după-amiaza, John Thoeni şi iubita lui, medicul veterinar Emily Amsler, luau cina de Crăciun. Lumânările erau aprinse, vinul în pahar, dar încă nu-l gustaseră. Telefoanele le-au sunat simultan. Masa trebuia să aştepte. OHSTAR avea nevoie de ei la Eagle Creek.

În total, opt voluntari şi-au anulat petrecerile din acea seară ca să salveze un câine pentru care poate că nu mai exista nicio speranţă.

La Eagle Creek, Dave şi însoţitoarea sa au coborât timp de o oră prin vegetaţia densă spre râu, cău- tând semne lăsate de Sandy. Asfin- ţitul se apropia, iar aerul era tot mai rece. Fără lanterne, aveau să rămână blocaţi în defileu toată noaptea, dacă nu se întorceau imediat. Cu inima grea, s-au întors din drum. Dave spera că, printr-o minune, câinele avea să-l aştepte lângă camionetă.

Apoi a auzit-o pe femeia din spatele lui spunând ceva ciudat:

– Hei, fetiţo!

Ce?!

I-a urmărit privirea, dar n-a văzut nimic în afară de tufişuri, bolovani şi versantul stâncos.

Aproape că îi era teamă să întrebe:

– Trăieşte?

Femeia a dat din cap.

– Se uită drept la mine.

Dave a urcat pe nişte buşteni şi a văzut-o în sfârşit, la vreo 20 de metri deasupra lui, dând din coadă. Era în picioare. Ăsta era un semn bun. A fost cuprins de uşurare şi de bucurie.

– Vino aici, fetiţo. Haide, Sandy!

Ea a scâncit, dar nu s-a mişcat. De ce nu venea la el?

Când a urcat mai aproape de ea, Dave a văzut în ce situaţie dificilă se afla. Cocoţată pe o margine îngustă de stâncă aflată în apropiere de fundul canionului, Sandy avea în spate un adevărat zid de piatră. Deşi în faţă şi în lateral era spaţiu liber, era prea periculos să încerce să sară – şansele de a ateriza în siguranţă erau minime.

Dave n-a putut găsi o cale prin care să străbată cei cinci-şase metri care îl despărţeau de ea. Avea nevoie de echipament suplimentar din camionetă. În timp ce coborau, el şi partenera lui de căutare au făcut un plan. Dacă legau o frânghie de trunchiul unui copac din apropiere şi femeia ar fi ţinut frânghia în timp ce el se căţăra, ar fi putut s-o prindă pe Sandy şi să o coboare în siguranţă.

Între timp, o familie pe care Dave o întâlnise mai devreme pe drum sunase la numărul de urgenţă 911.

Imediat ce s-a întors la defileu, încărcat cu echipament, Dave şi-a dat seama că planul său era sortit eşecului. Femeia care îl ajuta era epuizată. Tremurând, ea i-a spus că, din cauza frigului, îi înţepeniseră încheieturile. Abia de-şi mai putea simţi degetele. Trebuia să se întoarcă din drum.

Se făcuse deja ora cinci după-amiaza. Cerul cenuşiu avea să devină curând negru. Dave se simţea înfrânt. Apoi, femeia care rămăsese de pază în locul unde se rupsese lesa a strigat spre canion. Primul voluntar din echi­pajul de salvare sosise.

Tot ce mai putea face Dave era să aştepte şi încerce să calmeze căţeluşa înspăimântată. „O să fie bine, fetiţo. Sunt chiar aici.“

John încerca să calmeze câinele speriat: „Cuminte, Sandy, cuminte. Ne vedem într-un minut...“

Pe la ora ȘAPTE, ultimii membri ai echipei OHSTAR ajunseseră la Eagle Creek şi începuseră să urce pe potecă. Luna, care le-ar fi putut lumina calea, era acoperită de nori. Din fericire, femeia care îl ajutase pe Dave şi care o văzuse prima pe Sandy s-a întâlnit cu salvatorii pe drum şi i-a îndrumat.

Sandy era blocată la aproximativ 50 de metri sub poteca stâncoasă, echivalentul unei clădiri cu 15 etaje. Bucata de stâncă pe care stătea nu era plată, ci colţuroasă. Nu putea să se aşeze sau să se întoarcă fără riscul de a cădea în prăpastie. Câinele stătea acolo ca o statuie de câteva ore. Îngheţase acolo.

În timp ce voluntarii descărcau carabine, hamuri, frânghii, lumini şi alte echipamente, Dave a luminat bordura de piatră cu lanterna, pentru ca John Thoeni, care urma să coboare în rapel în canion, să ştie unde să aterizeze.

Totul se desfăşura cu cea mai mare grijă: dacă ar fi coborât pe direcţia unde se afla câinele, bucăţile de piatră sau pământ care cădeau ar fi putut s-o rănească sau să o sperie pe Sandy, făcând-o să plonjeze în abis. Odată ajuns lângă ea, un sistem cu scripete dublu urma să fie folosit pentru a-i ridica pe amândoi pe teren sigur. Rene Pizzo era şeful echipei, iar Amy Amsler avea un rol dublu, de veterinar şi de fotograf.

Bruce Wyse, un obişnuit al muntelui, avea sarcina să găsească arborii care corespundeau parametrilor ceruţi pentru ancorarea frânghiilor şi a scripeţilor, dar puţin erau adecvaţi. Fie rădăcinile erau prea aproape de suprafaţă, fie trunchiurile nu se aflau la distanţa potrivită. Au mai trecut două ore până când totul a fost aranjat şi operaţiunea de salvare a putut începe.

Dave nu putea vedea nimic din toate acestea din locul pe care-l ocupase lângă râu. El se străduia să o liniştească pe Sandy, asigurând-o că era tot acolo şi îndreptând lanterna spre ea. Consumase deja mai multe seturi de baterii. Frigul îi trecea prin haine, intrându-i în oase, dar cel puţin el putea ţopăi pentru a se mai încălzi. Sandy însă nici nu se putea mişca.

La nouă și jumătate, John a început să coboare, costumat în echipamentul de protecţie şi având la el un rucsac plin. Trecuseră mai bine de opt ore de când căzuse Sandy.

Din punctul de vedere al câinelui, el ar fi putut la fel de bine să coboare şi dintr-un OZN. Căţeaua era prinsă în capcană şi înfricoşată. Păstrând o voce calmă şi egală, John vorbea cu ea şi o liniştea în timp ce cobora: „Cuminte, Sandy, cuminte... Ne vedem într-un minut...“.

Echipa sperase să-l poată poziţiona chiar în stânga ei, dar versantul muntelui se curba brusc şi John s-a trezit atârnând la aproape un metru de marginea stâncoasă, incapabil să se prindă de marginea ei.

Trebuia să coboare încă trei metri pentru ca, mai apoi, să poată urca iar până la Sandy.

Agățându-se cu mâinile şi cu picioarele de fiecare crevasă care-i permitea, John s-a căţărat pe peretele stâncos, care devenise alunecos din cauza ploii, până a ajuns la acelaşi nivel cu câinele. Cu o mână pe bordura de stâncă, pentru a se men- ţine în echilibru, a căutat în rucsac o recompensă pentru Sandy. Aproape la fel de imobilă ca pietrele din jur, Sandy abia l-a băgat în seamă.

John i-a ataşat, cu grijă, o lesă de zgardă. Apoi o botniţă, pentru orice eventualitate. În cele din urmă, a prins-o în harnaşamentul special de salvare, la fel ca acela pe care-l purta el, şi a legat-o la sistemul de scripeţi. Erau gata de plecare.

A anunţat prin radio echipa aflată deasupra să înceapă să tragă de frânghii. Adăpostind căţeaua la piept, pentru a o feri de ramuri şi stânci în timp ce urcau, John a început să urce împreună cu Sandy. Au ajuns în vârf la ora 10.23 seara.

John își terminase treaba. Era rândul lui Amy să aibă grijă de Sandy.

În mod uimitor, avea puţine răni vi­zibile: o gheară îndoită invers şi per­nuţele de la lăbuţe zgâriate. Dar abia se mai putea mişca şi nu scâncea deloc. Sandy era în stare de şoc.

Salvatorii au început să strângă echipamentul, felicitându-se reciproc. Oferiseră probabil cel mai frumos cadou de Crăciun posibil.

Voluntarii erau gata de plecare, când Sandy şi-a revenit în sfârşit. Au văzut imediat şi de ce: Dave apăruse la marginea drumului – urcase pe întuneric, ghidându-se doar după firava rază de lumină a lan­ternei. Sandy s-a repezit la stăpânul ei, care, uşurat, a luat-o în braţe. Era recunos­cător că nu fusese nimeni rănit.

Dave s-a uitat la câinele său, apoi la oamenii care îşi abandonaseră familiile de Crăciun, pentru a o salva pe ea. „Aş vrea să vă îmbrăţişez pe toţi“, le-a spus.

 

Vote it up
223
Ai votat deja!Voteaza