Dans pentru viata

Povestea uluitoare a Andei Lascu, o fetita care a invins o boala cumplita in ritm de rock’n’roll si samba 
<p>Un tipat ascutit sparse linistea care invaluia salonul de spital. Claudia Lascu isi indrepta imediat privirea catre patul unde se afla Anda, fiica ei de sase ani. Medicii se uitara si ei mirati la fetita. Nimeni nu intelegea ce se intampla. Micuta incepuse sa planga in hohote, ca si cum cineva ar fi atins-o, provocandu-i durerile acelea groaznice de articulatii. Dar langa ea nu era nimeni.
– Nu! Vreau sa merg in continuare la dansuri! Nu renunt! Si vreau si la scoala!
Astea erau cuvintele pe care le repeta intruna, printre sughituri si lacrimi, fetita de pe patul de spital, care nu cantarea mai mult de 16 kilograme.
Profesorul Nicolae Iagaru zambi cand vazu protestele copilului, care aproape ca nu se mai putea misca. Dr. Gabriela Oproiu, care se ocupa in mod direct de cazul Andei Lascu, se apropie de ea, o mangaie pe cap si ii spuse:
– Anda, draga, vei merge, daca tu asta vrei!
Claudia se aseza si ea pe pat, incercand sa-si calmeze copilul:
– Gata! Nu mai plange! O sa facem de toate! Mergem si la antrenamentele de dans, si la scoala!

In acea dimineata de joi, din vara anului 2003, venisera primele analize ale Andei, care se internase cu doua zile in urma, impreuna cu mama ei, la Institutul Alfred Rusescu, din Bucuresti. Diagnosticul: poliartrita reumatoida. O boala nemiloasa, care-i cuprinsese toate articulatiile. Degetele de la maini erau stranse, coatele si genunchii inflamati si blocati, maxilarele inclestate. Anda nu mai putea nici sa mearga, nici sa se aseze, nici sa manance, iar durerile o chinuiau cumplit. Doar la coloana scapasera neatinse cateva vertebre. Norocul, ii spusese mamei doctorita Oproiu, fusese ca boala nu-i atacase inca ochii, pentru ca atunci fetita ar fi orbit, si nici inima, pentru ca in cazul asta ar fi murit.
– Mai avem in spital cazuri de poliartrita la copii, dar nu chiar in stadiul asta! Vom vedea ce putem face! Tratamentul va fi insa de lunga durata!, ii mai spusese doctorita Claudiei.
Dupa ce i-au explicat totul despre aceasta boala, medicii au atentionat-o pe mama ca Anda nu va mai putea face dans sportiv. In plus, ar trebui retrasa si de la scoala. Acela a fost momentul in care suferinta sufleteasca creata de posibilitatea de a nu mai dansa niciodata a depasit-o pe cea a durerilor provocate de boala, iar din pieptul Andei a pornit tipatul care i-a speriat pe toti cei din salon. Fetita refuza sa accepte situatia. Nu o interesa cat de bolnava e, ce dureri avea, ea voia sa danseze. Si sa mearga la scoala, ca orice copil normal. Si si-a impus cu tarie punctul de vedere si dorintele in fata adultilor prezenti, fie ei medici sau parinti.

Cu cativa ani in urma, pe cand avea trei ani si jumatate, Anda a fost inscrisa la o gradinita din Ploiesti, orasul in care locuia impreuna cu parintii. Era o fetita vioaie, isteata, plina de neastampar, frumoasa, cu parul lung si negru. S-a remarcat imediat, in special la orele de gimnastica, care erau tinute de o profesoara de la clubul sportiv Petrolul. Anda facea spagatul, podul si alte exercitii complicate fara niciun fel de dificultate. „Are o mobilitate extraordinara. Rar am vazut asa ceva la un copil de varsta ei“, ii spusese profesoara mamei fetitei. Claudia Lascu isi cunostea fata, stia cum se fataia prin casa toata ziua, mai ales cand auzea muzica, asa ca o inscrisese si la cursurile de dans sportiv, care se tineau la Palatul Copiilor. Profesorul de dans era extrem de incantat. Anda promitea performanta. Atat el, cat si profesoara de gimnastica insistau ca fetita sa inceapa cursuri intensive. Claudia trebuia sa aleaga din cele doua sporturi cel care i se potrivea cel mai bine fiicei ei. Pana la urma, s-a hotarat sa o dea mai departe la dans sportiv si a inscris-o la Casa Armatei, din Ploiesti, unde urmau sa se desfasoare antrenamente mult mai serioase. Atunci, Anda a intrat intr-o lume careia simtea ca-i apartine cu totul. Si, din acel moment, nu si-a mai putut imagina viata fara dans.

– Mami, mi-a dat profesoara de gimnastica de la gradinita biletul asta pentru tine.
Claudia, o femeie frumoasa, de 34 ani, cu parul lung, negru si ondulat si ochii caprui, lua hartia din mana fiicei ei, care mergea acum in ultimul an la gradinita. Profesoara scria ca observase ca Anda are unele probleme la un genunchi si ca isi pierduse din mobilitate. „In ultima vreme, ea, care era prima la toate serbarile, sta tot mai retrasa. Sigur e ceva in neregula“, scrisese profesoara. Claudia simti un gol in stomac. Observase si ea ca Anda nu mai era asa vioaie, ca nu mai voia sa iasa la joaca si ca uneori acuza dureri la genunchi sau incheieturi.
Fusese cu fetita la doi medici, dar acestia i-au spus ca sunt „dureri de crestere“ si ca trebuie sa lase sa mai treaca timp. Totusi, Anda slabea vazand cu ochii, iar la un moment dat in palma dreapta ii aparuse o galma care parca ii tragea de degete in jos. Apoi, se intampla la fel si la palma stanga.
– Mergeti cu ea la mare. O sa-i faca bine, i-a spus un alt doctor Claudiei. Asa ca ea si sotul ei, Alexandru, au hotarat sa-si duca fetita pe litoral, imediat ce incepea vacanta de vara.
„Prima zi a fost cum a fost, dar in noaptea urmatoare s-a trezit din somn plangand de durere. Nu stiam ce are. Ma intrebam daca nu fusese cumva apa din mare prea rece pentru ea. La ora cinci si jumatate dimineata, am plecat cu Anda la urgente, la Spitalul Judetean Constanta“, isi aminteste Claudia. Acolo, o doctorita inalta, blonda, de vreo 50 de ani, i-a prescris cateva calmante si un unguent antiinflamator. Le-a spus sa-si termine vacanta, dar cand vor ajunge inpoi acasa sa ceara analize medicale complement.
Cand ieseau la plaja, parintii Andei sapau o groapa in nisip, o lasau sa se incalzeasca de la soare, apoi o ingropau pe fetita in nisipul cald si o tineau acolo circa 20 de minute, asa cum ii sfatuise doctorita. Cumparau namol si ii faceau impachetari. Noaptea, veghindu-i somnul, se intrebau oare ce avea sa mai urmeze. 

– Unde ati fost pana acum cu copilul asta?, o intreba dr. Mihaela Ivan pe Claudia.
Dupa patru ore de asteptare pe holurile Spitalului Judetean din Ploiesti, Claudia reusise sa intre cu Anda in cabinetul medicului. Erau o multime de oameni, adulti si copii, care stateau la usa ei.
Dupa ce plecasera de la mare, alergasera iar pe la diversi medici. Anda se simtea din ce in ce mai rau. Aproape ca nu se mai putea misca, nu mai putea manca, iar noaptea se trezea plangand. Simtea durere la fiecare atingere, asa ca parintii ei ajunsesera sa o intoarca in pat cu ajutorul unei paturi. La unul din spitalele teritoriale, Anda fusese tratata cu injectii cu moldamin, iar la Spitalul Grigore Alexandrescu, din Bucuresti, un medic spusese ca ar trebui operata. Claudia fusese si la medicul de familie pentru a obtine trimitere si a-i face analizele medicale complement. In cele din urma, a fost indrumata spre doctorita Ivan. Aceasta o consulta acum pe fetita prea micuta de inaltime pentru varsta ei si careia i se potrivea foarte bine sintagma „slaba moarta“. „I-am povestit tot. Ce ne spusesera medicii la care mai fusesem, ce dureri avea, absolut tot“, isi aminteste Claudia.
– Daca mai intarziai inca doua saptamani, nu mai aveai copil, a fost verdictul doctoritei Ivan. I-a dat Claudiei o scrisoare de recomandare catre dr. Gabriela Oproiu, de la Institutul Alfred Rusescu din Bucuresti. I-a spus sa duca fata la ea a doua zi.

Dimineata, la ora cinci si jumatate, Claudia si Alexandru si-au urcat fetita in masina si au plecat spre Bucuresti. Mama si fiica n-au mai parasit spitalul timp de o luna si jumatate. Cand a fost internata, Anda incepuse clasa I de numai doua saptamani. Dar invatatoarea nu a fost de acord sa fie retrasa de la scoala. „O sa fac eu meditatii cu eacand va intoarceti acasa si o sa-si dea evaluarile la scoala. Nu trebuie ca, pe langa boala pe care o are, sa fie si descurajata“, le-a spus invatatoarea celor doi parinti disperati.
– Nu esti mama mea! Nu esti mama mea daca lasi sa ma doara asa tare!, tipa fetita de sapte ani, cu pupilele dilatate de durere si cu lacrimi in ochi catre mama ei. Claudia fusese invatata de catre fizioterapeuta din spital cum trebuia sa-i maseze articulatiile in fiecare zi. Dar, uneori, simtea ca nu mai poate cand vedea chinul copilului. Se ducea in baie si incepea sa planga, intrebandu-se: „Doamne, am inima de caine? Ce fac eu cu copilul meu?“ Dar stia ca este singura solutie si o lua de la capat.

Primul soc l-a avut in spital, cand a fost trimisa cu Anda la sala de fizioterapie. Acolo, fetita a fost urcata pe masa de masaj. Terapeuta s-a uitat la ea: avea gleznele, genunchii si coatele foarte umflate. Cum a atins-o, Anda a inceput sa urle, iar mama ei, sa planga. Terapeuta a luat-o deoparte si i-a spus: „Toata treaba va merge pe durere. Numai asa putem sa recuperam cat se mai poate din mobilitate. Daca nu sunteti de acord, luati-o de aici si nu va mai intoarceti. Dar ganditi-va ca, in timp, nu se va mai putea misca deloc si o sa o aveti intr-un scaun cu rotile. Sau chiar intinsa intr-un pat pentru ca nu stiu daca o sa o mai puteti pune nici in scaunul cu rotile“.
Din acel moment, Claudia a realizat ca asta era singura sansa pentru fiica ei. In timpul cat nu erau internate in spital, aveau un program foarte strict. In fiecare dimineata, de la ora 5.45, Anda incepea gimnastica obligatorie pentru a-si dezmorti articulatiile blocate. Apoi trebuia sa-si ia tratamentul, care includea si 17 linguri de ulei de aloe-vera cu un gust si un miros groaznice, dupa care mergea la scoala. Imediat ce se terminau orele, Claudia isi ducea fata la Centrul de recuperare, unde urma o noua runda de exercitii, timp de 50 de minute. In jur de 12.30 ajungeau acasa, cand venea o buna specialista, Nuti Petcu, care ii facea reflexoterapie si masaj pana la ora 18.00. „O lasa mai incet, ca sa poata rezista. In timpul asta, faceam si lectiile“, povesteste Claudia. Apoi, Anda pleca la antrenamentele de dans sportiv. Nu renuntase nicio clipa la visul ei de a dansa, exact asa cum le spusese medicilor in spital. Impresionata de tenacitatea fetitei, doctorita Oproiu a fost de partea ei: „Daca dansul o impulsioneaza si o face sa lupte cu boala, duceti-o in continuare la antrenamente“, i-a spus ea Claudiei. Desi nimeni n-ar fi crezut, aceasta decizie avea sa schimbe intregul destin al fetitei care parea condamnata la o viata in nemiscare.

La opt ani, Anda participa la unul din primele concursuri nationale. Atunci a acuzat dureri, iar antrenorul a vrut sa o scoata de pe ring. Dar Anda si-a bandajat genunchiul si a dansat mai departe. Nici nu a vrut sa auda de retragere din concurs. Si a castigat locul patru. Dansa pe calcaie, strangea din dinti, dar nu pleca niciodata de la antrenamente.
„Dansul face parte din mine. Chiar daca aveam sau am dureri, pot merge mai departe. Cel mai mult imi place jive-ul, un fel de rock’n’roll si samba“, marturiseste Anda, care acum are 14 ani.
Cand era in clasa a III-a, cei doi parinti au luat decizia de a-si da fiica la un club din Bucuresti. „Partenerul ei de dans plecase la acel club, iar antrenorul de la Ploiesti ne-a explicat ca lui ii este teama sa mai lucreze cu Anda. Atunci ne-am decis sa o mutam. Si a fost cea mai buna decizie. Am dat de o antrenoare extraordinara, Ioana Radu, care a avut incredere in ea. Si astfel a facut performanta“, povesteste Claudia.

In numai doua saptamani dupa ce a ajuns la clubul din Bucuresti, Anda si partenerul ei au invatat zece dansuri noi si au plecat la un concurs in Bulgaria, unde au obtinut locul I. Apoi au urmat alte si alte concursuri in tara, dar si in Croatia, Slovenia, Macedonia.
Progresele se vedeau nu numai in dans, ci si in starea de sanatate a fetitei, care deja implinise zece ani. Incepuse sa creasca in inaltime si sa ia in greutate. Parintii ei faceau eforturi supraomenesti sa-i mentina ritmul. Incercau sa-si stabileasca astfel turele la serviciu, ca macar unul din ei sa fie in timpul zilei acasa pentru ca Anda sa-si urmeze programul. In afara trezirilor cu noaptea in cap pentru gimnastica de dimineata si toate celelalte activitati – scoala, masaje, tratamente – se adaugasera si drumurile aproape zilnice de 120 de kilometri dus-intors, pentru antrenamentele de dans de la Bucuresti. Anda adormea de fiecare data in masina, la intoarcerea acasa. De multe ori era urcata in brate de tatal ei si bagata in pat. Claudia ceruse aprobare la intreprinderea unde lucra sa fie trecuta pe tura de noapte pentru a fi acasa in timpul zilei. Cei doi parinti au facut rate la banci pentru ca fetei sa nu-i lipseasca nimic. „I-am construit un spalier in casa, am pus parchet, i-am luat o bicicleta medicinala… Totul pentru a-si face gimnastica si a nu i se deforma mersul“, povesteste Claudia. „A intrat deja la profesionisti, dar, daca nu ai bani sa investesti in continuare, nu poti obtine performanta. Acum are nevoie de un partener de dans mai bun, dar asta inseamna sa suportam noi o suma mai mare din taxe. Si nu avem. Singura solutie ar fi un sponsor. Sunt foarte mandra de ea, de tot ce a facut, mai ales in situatia ei. Si are mult potential in continuare“, spune Claudia cu lacrimi in ochi. Pana acum, Anda a participat la mai mult de 40 de competitii de dans sportiv si a urcat de multe ori pe podium.

In acelasi salon de spital, opt ani mai tarziu, Anda nu mai seamna deloc cu fetita aceea slaba, care nu se putea ridica din pat. Acum e o adolescenta inalta, bine facuta si cu multa pofta de viata. Tratamentul, programul strict de la care nu s-a abatut nicio clipa, dar mai ales dansul, la care nu a vrut sa renunte, au ajutat-o sa supravietuiasca. Ba, mai mult chiar, sa realizeze in viata lucruri pe care putini ajung sa le faca.
Cand o vede, profesorul Nicolae Iagaru cheama grupul de studenti aflati in practica la spital. „Sa va prezint cazul domnisoarei Anda. Ea ne-a demonstrat ca, acolo unde medicina nu a putut sa faca foarte multe, vointa pe care a avut-o, dorinta de a dansa si Dumnezeu au ajutat-o sa lupte cu boala.“
Anda este acum in clasa a VIII-a si se pregateste pentru examenele din vara. „Voi da la liceul pedagogic. Visul meu e sa ma fac educatoare si antrenoare de dans, ca sa ajut si eu alti copii, asa cum antrenoarea mea, Ioana, m-a ajutat pe mine“… Sta un timp, se uita in sus si adauga: „Nu pot sa-mi imaginez viata fara dans. As dansa zile intregi fara sa ma opresc!“</p>

Vote it up
423
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza