Cuvinte de dragoste

Tintuit intr-un scaun cu rotile, un tanar din Constanta a reusit sa-si cladeasca familia prin intermediul lumii virtuale
 
<p>
Lucian se postase in fata computerului si incepuse sa lucreze. Fereastra de messenger se deschise, semn ca avea un mesaj nou. Un simplu „buna!“, de la o fata pe care o chema Silvia. Nu o cunostea. Il apelase pentru ca era singurul online. O emotie ciudata ii stranse stomacul in mod inexplicabil. Mai schimbara cateva cuvinte, dupa care Silvia il anunta ca trebuia sa plece.

Era o zi ca oricare alta, in care Lucian, care avea 33 de ani, lasa in urma viata reala pentru a patrunde in cea virtuala, un spatiu in care se misca liber, fara probleme, o zona in care era un adevarat performer. Zeci de idei de programe, de aplicatii si site-uri noi se construiau in mintea lui, ca apoi sa incerce sa le faca utilizabile. De cativa ani, „cutia“ din fata lui ii deschisese perspectiva unei vieti ce devenise „normalul“. Munca, prieteni, cunostinte noi, totul devenea real.  

A doua zi, Silvia ii trimise un nou salut. Dar Lucian era in discutii cu niste clienti, asa ca o ruga sa il scuze. Dupa doua zile, o cauta el. Il intrigasera scurtele lor dialoguri si emotia aceea ciudata. A urmat un vartej de schimburi de cuvinte. Dupa cateva zile, cei doi devenisera aproape dependenti de mesajele unuia catre celalalt. „Nu vorbeam despre ceva anume, mai mult ne dadeam tarcoale, ne ascultam reciproc sau, cum spune Silvia, nu faceam altceva decat sa realizam vecinatatea fiintelor noastre.“

Cum dialogurile lor virtuale erau lipsite de acele inflexiuni si tonalitati specifice vocii, Lucian adauga emoticonul „smile“ la finalul fiecarei propozitii pentru a da viata si caldura cuvintelor lui catre Silvia. Iar pentru ea acesta devenise un simbol al apropierii dintre ei. Si, pentru ca nu stia cum arata Lucian, in imaginatia ei i-a imprumutat acel chip stilizat. „Cand ma gandeam la el, in mintea mea stralucea zambetul acela senin, usor imbujorat, pe care-l simteam izvorand chiar din sufletul lui.“

S-au mirat si s-au bucurat de coincidenta faptului ca erau nascuti la numai o zi diferenta, iar Lucian a rebotezat-o Copacel, dupa ce a studiat care e semnificatia numelui Silvia intr-un dictionar specializat si a gasit ca inseamna „apartinand padurii“.

Peste numai o saptamana de discutii pe mess si scrisori trimise pe mail, amandoi au simtit ca lucrurile devin serioase. Fiecare se indragostise de mintea celuilalt. Lucian stia ca nu mai avea cum sa amane momentul in care sa-i spuna Silviei cum este el de fapt.

Parintii lui Lucian au inceput sa-si dea seama ca ceva este in neregula cu fiul lor inca din primii ani de viata. Baiatul se nascuse in 7 iulie 1971, iar dupa ce a invatat sa faca primii pasi, s-a observat ca are un mers usor leganat, lucru ce s-a acutizat in timp. Dupa o serie de investigatii medicale, diagnosticul a fost cel de atrofie musculara spinala. „Este vorba de o lipsa de comunicare a unei parti din neuronii muschilor motori cu restul sistemului nervos, si astfel o parte a musculaturii nu poate fi comandata de creier. Rezultatul este o pierdere treptata a fortei fizice“, spune Lucian care, incepand cu varsta de sapte ani, a inceput sa foloseasca scaunul cu rotile. Asta nu l-a transformat insa intr-un copil mai putin vesel si activ: era portar in partidele de fotbal si participa ca si ceilalti la luptele cu cornete. Si-a indreptat insa atentia si catre jocuri mai putin solicitante, cum ar fi sahul, stand ore in sir in fata tablei cu bunul lui prieten Ovidiu. 

Dar, la varsta de 16 ani, avea sa se intample ceva ce i-a marcat toata evolutia ulterioara. Atunci a avut ocazia sa lucreze pe primul calculator, un HC-85, o versiune foarte primitiva a computerelor din ziua de azi. Din acel moment, Lucian a devenit un programator pasionat. Mai tarziu a fost printre primii utilizatori particulari de servicii online din Romania, schimbandu-si calculatoarele pe masura ce apareau versiuni noi.

Aceasta pasiune l-a ajutat mult. Faptul ca nu putea participa la distractiile specifice adolescentilor din generatia lui, ca excursii la munte, iesiri in oras sau petreceri, nu a insemnat o tragedie pentru Lucian. Dar nu a neglijat nici scoala. In 1989, cand era in ultimul an de liceu, nu credea ca-si va putea continua studiile, pentru ca nu exista nicio facultate in apropiere. Dar, imediat dupa Revolutie, la Constanta, orasul in care locuia, s-a infiintat Universitatea de stat Ovidius. Lucian a dat examen si a intrat.

Totusi, tanarul participa doar la unele cursuri, din cauza posibilitatilor limitate de deplasare. „Am avut noroc cu o colega, Mihaela, care mi-a luat toate notitele la indigo. Am fost impresionat de altruismul ei. Eu scriam din ce in ce mai greu“, povesteste Lucian, care a absolvit cu succes Facultatea de matematica-informatica.

Dar cea mai mare parte a vietii lui continua sa se desfasoare in fata computerului, unde isi petrecea ore in sir. Cu timpul, si-a pierdut de tot puterea in maini si nu a mai putut folosi tastatura. A cautat noi solutii si a gasit alternativa ideala pentru el: trackball-ul – un dispozitiv similar cu un mouse, dar cu bila in sus, necesitand minimum de miscare, si tastatura virtuala – program care simuleaza tastatura.

Pana in 2001, a folosit  calculatorul numai pentru chestiuni legate de munca: aplicatii de gestiune si contabilitate, redactarea de articole de specialitate si realizarea de site-uri in diverse domenii. Internetul aproape ca nu mai avea niciun fel de surprize pentru el. Incercase aproape tot, mai putin conversatiile pe chat, din teama „ca nu va putea sa scrie destul de repede ca sa tina pasul“ intr-o conversatie cu altcineva. Asta pana intr-o zi, in care a nimerit pe un site personal care avea ca motto: „Nu stii ce inseamna internet pana nu ai fost pe chat“. Afirmatia l-a intrigat, asa ca a incercat. „Unii ma intrebau de ce raspund asa greu, dar in general era in regula. Asa am inceput sa cunosc diferiti oameni, sa leg prietenii“, povesteste Lucian.

Viata lui a inceput sa capete culoare. Nu conta ca era tintuit intr-un scaun cu rotile, din cauza unei afectiuni care pentru ceilalti oameni insemna un handicap major. Mintea lui functiona perfect, iar inteligenta, caldura si umorul lui Lucian erau cele care-i atrageau pe cei care stateau la discutii cu el pe messenger. Si ce dovada mai buna putea primi decat o petrecere organizata in toata regula – cu masa, muzica, dans si tort cu lumanari – de un grup de prieteni online, de ziua lui de nastere? „Eu am fost «prezent» prin webcam si chiar a fost memorabil“, isi aminteste Lucian.
Lega conversatii placute si cu tinere de varsta lui, dar „sentimentele erau impartasite pana la un anumit nivel, fara concretizare intr-o relatie“. Le cataloga la capitolul experienta si maturizare. Nu stia pentru ce anume il pregateste viata, pentru ca nici nu-si punea problema ca putea fi cu adevarat acceptat, „cu toate problemele lui“. Si totusi, anumite intamplari veneau sa-i demonstreze ca orice e posibil, dar ca undeva deciziile oamenilor pot sa „handicapeze“ suflete. „Cunoscusem o fata, tot prin internet, care era indragostita de un tanar cu paralizie. Ar fi vrut sa se casatoreasca cu el, dar el refuza, considerand ca o iubeste prea mult si nu vrea sa-i distruga viata. Paradoxal, ea era distrusa din cauza asta!“ Aceasta poveste, careia nu i-a dat prea mare importanta atunci cand a citit-o, l-a pregatit pe Lucian pentru momentul in care in viata lui a intrat Silvia.

Simteau ca se indragostisera unul de altul, dupa o saptamana neintrerupta de mesaje si declaratii. Lucian nu stia cum o sa reactioneze ea cand ii va spune cum este el de fapt. Dar nu amana momentul: ii scrise Silviei despre afectiunea care nu-l mai lasa sa se miste si ii trimise fotografii cu el. Dar Silvia a tratat problema ca pe o chestiune fara importanta si nu a facut niciun fel de „remarci miloase“. Au continuat sa-si scrie, iar dupa trei luni au decis ca e timpul sa se intalneasca. Ar fi facut-o mai devreme, dar ea locuia la Ploiesti, el la Constanta, si nu le era deloc usor.
Silvia si-a aranjat o saptamana de concediu la mare si a plecat spre Lucian. Cateva ore au stat doar si s-au privit si au ascultat muzica. Cuvintele deja scrise saptamani de-a randul nu mai aveau nevoie de tonul vocii lor. Le cunosteau pe de rost.

Se aflau undeva la granita dintre lumea virtuala, unde se cunoscusera si se indragostisera, si viata reala. Iar trecerea a fost brusca si brutala cand, a doua zi de dimineata, o ambulanta a venit sa-l duca pe Lucian la spital. Din cauza unei raceli puternice, care-i cuprinsese un plaman, abia mai putea respira. O doctorita l-a ajutat sa-si revina, dar a ramas la pat sub tratament timp de o saptamana. Iar Silvia nu s-a mai miscat de langa el, pana a trebuit sa se intoarca acasa. Si asa dragostea din virtual s-a transferat si in lumea reala, cu si mai multa forta.

Silvia a inceput sa faca tot mai des naveta Ploiesti-Bucuresti, pentru a putea sta cat mai mult impreuna. Momentele lor: replici savuroase, poante si hohote de ras.
Femeia asta minunata s-a indragostit de mine. Deci ce am sa fac acum? Ma casatoresc cu ea sau, in numele iubirii ce o simt pentru ea, n-o sa o las sa-si distruga viata ingrijindu-ma pe mine? Mai citise povestea asta undeva, candva. Si pentru ca o intelesese atunci, lucrurile erau acum clare pentru Lucian. „Intr-o relatie este complet gresit sa decida unul pentru amandoi. I-am spus deschis Silviei tot ce a vrut sa stie despre mine, i-am explicat dificultatile prezente si care ar putea sa apara. Daca dupa toate acestea inca a vrut sa fie cu mine, daca a simtit ca ma iubeste atat de mult, cum as fi putut sa decapitez o dragoste?“

Pe 31 iulie 2004, cei doi se casatoreau. „Sentimentul pe care Lucian mi l-a dat, acela ca ma misc liber prin el, a fost decisiv… Nu mi-am dorit sa ma marit cu el, eram casatoriti deja prin legamantul de iubire, iar iubirea inseamna amestecul cu cel iubit intr-o forma comuna. Pentru mine, casatoria n-a reprezentat o piatra de hotar, ci mai mult o formalitate de a putea locui impreuna, ca sa nu ne mai ducem dorul de la 300 de kilometri distanta“, spune Silvia.

Dupa ce au devenit parteneri de viata, Lucian si Silvia nu au abandonat lumea virtuala, pe taramul careia s-au si cunoscut. Au devenit si parteneri in munca, dezvoltand impreuna site-uri cu o mare audienta (citatepedia.ro sau ro-en.ro). Iar in viata reala au realizat cel mai de pret „proiect“: fetita lor Codruta, care peste o luna implineste doi ani.

Viata lor nu este una usoara, dar e una frumoasa, in care emotia pe care Lucian a simtit-o cand Silvia l-a apelat prima data isi face si acum loc. Dar in loc de un „Buna!“ scris pe ecran, acum  se privesc in fiecare dimineata si isi spun, prin viu grai: „Te iubesc!“.

</p>
Vote it up
236
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza