Curajul de a-si spune oful

Afla povestile unor oameni care au luptat pentru principiile lor, dar au si platit scump pentru indrazneala de a face asta
 
<p>
Cand Brigitte Heinisch s-a angajat ca infirmiera intr-un azil de batrani din Berlin, in 2002, a fost ingrozita de ce a vazut acolo. Azilul condus de Vivantes, cel mai mare furnizor de astfel de servicii din Berlin, avea atat de putin personal incat, potrivit femeii, pacientii erau adesea legati de pat. Si puteau chiar sa ajunga sa zaca in urina si in fecale.
Heinisch sustine ca uneori trebuia sa se ocupe chiar si de cate 45 de pacienti. Si ca asistentelor li se sugera de catre administratorii azilului sa completeze incorect actele medicale si sa mentioneze tratamente care nu le fusesera de fapt administrate batranilor.

Heinisch a hotarat ca trebuie sa reactioneze. S-a plans sefilor si a scris petitii pe care le-au semnat si colegii ei. Cum nu se schimba nimic, a continuat sa protesteze. Intr-un final, la inceputul lui 2005, a fost concediata pe motiv ca a facut publice informatii de ordine interioara intr-un asemenea grad incat continuarea colaborarii cu ea devenise imposibila. A urmat o lunga lupta judiciara, in care plangerea lui Heinisch impotriva companiei Vivantes a fost respinsa de Procuratura din Berlin, la fel si plangerea pentru concediere abuziva. Heinisch nu voia cu niciun chip sa se lase batuta. A scris o carte despre experientele ei (Satt und Sauber? — Bine hraniti si curati?) si a inceput sa lupte pentru o ingrijire mai buna in azilele de batrani.

Pana la urma, in vara lui 2011, deciziile Curtii germane de Justitie au fost schimbate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Heinisch a primit despagubiri de 10.000 de euro si 5.000 de euro cheltuieli de judecata. Erau sume mici, dar conta faptul ca i se facuse dreptate.
Cazul lui Heinisch arata cat de dureros si de lung poate fi protestul pentru dreptate. Atat pentru cel care da in vileag ilegalitatile, cat si pentru cei acuzati. Foarte des, in joc sunt sume mari de bani. Daca reputatiile se pot castiga si se pot pierde, vietile sunt distruse.
 
Sa faci publice neregulile dintr-un domeniu este ceva firesc in Occident, in lumea afacerilor si in politica. Demersul a primit, recent, chiar un imbold impresionant din partea lui Julian Assange, fondatorul WikiLeaks. Cu toate astea, Assange nu este un facator de dreptate in sensul strict: adica un angajat care isi face publice nemultumirile privitoare la superiorii lui.
Acest tip de dezvaluiri este cunoscut in lumea intreaga: cazul lucratorului din industria alimentara care observa practici care ar putea pune in pericol sanatatea omului sau cel al angajatului din consiliul local care observa ca exista un beneficiar secret in spatele fiecarui contract. Ori cel al angajatului unei banci care se confrunta cu tranzactii interne.
Punctul unde se sfarseste simplul denunt al abuzurilor si incepe lupta de a transforma lumea intr-un loc mai bun este ceea ce face ca acest demers sa fie atat de controversat. Cel care face dezvaluiri este, in acelasi timp, si erou, si ticalos, in functie de unghiul din care privesti.
Este sigur insa ca, astazi, cauza celui care da totul in vileag este bine reprezentata pe agenda politica europeana. Legislatia care are in vedere intarirea protectiei „paraciosilor“ este dezbatuta in Uniunea Europeana. Apar pe continent din ce in ce mai multe organizatii ale celor care isi cauta, astfel, dreptatea. Pana si conferintele din lumea stiintifica acorda un spatiu special problemelor pe care le ridica astfel de demersuri.

Foarte cunoscut in lumea deconspirarilor este Guido Strack, un neamt care a dezvaluit lucruri, pe cand era oficial al Uniunii Europene. El sustine acum cauza celor care fac asta prin organizatia sa, Netzwerk. Germanul  crede ca nemultumitii care vor sa schimbe sistemul nu primesc suficient sprijin din partea legii. Seful este intotdeauna protejat, iar angajatul, niciodata. „Cei care denunta ilegalitatile pot juca un rol esential in detectarea fraudei, a managementului defectuos si a coruptiei“, spune Strack. „Demersurile lor salveaza vieti, protejeaza drepturile omului si contribuie la respectarea legilor. Pentru a proteja binele public, cei care fac dezvaluiri se pun adesea in pericol pe ei insisi.“
„Pot fi persecutati sau chiar concediati de la locul de munca. Angajatul ii poate da in judecata pentru incalcarea confidentialitatii informatiilor sau pentru calomnie.Sunt pasibili sa primeasca pedepse judiciare. In cazuri extreme, se expun si unor pericole fizice“, spune neamtul.
Dreptul de a face dezvaluiri este „strans legat de libertatea de expresie, libertatea de constiinta si principiile de transparenta si raspundere“, crede Strack.
„Se stie foarte bine ca o mai buna protectie impotriva persecutiilor din partea angajatorului a celor care dezvaluie nereguli de la locul de munca va incuraja transparenta si va spori locurile de munca cu responsabilitate.“

Desigur, dezvaluirea unei persoane inseamna, totodata, demascarea alteia. Privind Europa din pozitia ei cheie de director in cadrul grupului britanic de lobby Public Concern At Work, Cathy James percepe si anumite mecanisme istorice care contribuie la formarea unei imagini neclare in jurul celor care fac dezvaluiri. 
„In anumite parti ale Germaniei, persista mentalitati din trecutul comunist al Estului, cand a da informatii despre oameni avea cu totul alte conotatii“, spune James. „Este o mostenire a erei Stasi (n.r.: politia politica din RDG), ceea ce inseamna ca aceia care ar vrea sa mearga la autoritati si sa aduca acuzatii celor pentru care lucreaza se gandesc de doua ori inainte sa o faca, chiar daca au dreptate.“
Atitudinile variaza de la o tara la alta, crede James. „Fenomenul este aproape necunoscut in Italia“, spune ea, si gradul in care coruptia, atat cea marunta, cat si cea uriasa, isi face de cap in tara care a fost guvernata atata vreme de Silvio Berlusconi, explica de ce protestul nu este o practica obisnuita.

Acelasi lucru s-ar putea spune si despre Rusia, dar Rusia este teritoriul pe care opereaza Alexey Navalny. Un nemultumit redutabil, cu siguranta cel mai curajos dintre curajosi, Navalny este un avocat care-si risca viata zilnic, incercand sa demaste coruptia intr-o tara pe care mai multi lideri din Vest o vad ca pe un stat mafiot.
„Toti spun ca exista coruptie peste tot, dar mie mi se pare ciudat sa recunosc asta si sa nu fac nimic pentru ca oamenii vinovati de coruptie sa plateasca“, spune avocatul Alexey Navalny. Supranumit Erin Brockovich al Rusiei si ales Omul anului in 2009 de catre cotidianul de afaceri Vedomosti, Navalny este simbolul protestatarului razboinic. Exact aluatul din care sunt facute thrillerele de conspiratie de la Hollywood.

In acelasi timp, in Franta, forta cinematografica a dezvaluirii de informatii in folosul comunitatii a inceput sa fie pusa in valoare odata cu povestea lui Aurélie Boullet. Femeia, care era pana nu demult un umil functionar public, a facut senzatie in toata tara, in 2010, cu un blog in care povestea cat de putin lucrau, de fapt, functionarii din consiliile locale din Aquitaine.
Ulterior, blogul s-a transformat intr-o carte, Absolument Dé-bor-dée! (Pur si simplu depasita!), care putea fi citita ca o denuntare a intregului mod de viata francez.
Neincrederea si revolta impotriva incalcarii legii par a fi motivele care au stat la baza actiunilor lui Boullet. „Era, fara indoiala, o pierdere de vreme“, spune ea. „Sunt foarte multi angajati si munca insuficienta. Asa ca multi nu au nimic de facut. Pierd vremea pe Facebook, stau la povesti, merg la sedinte fara sfarsit si isi petrec ziua plangandu-se ca au prea multe pe cap.“ Boullet a pornit in marea aventura si a dat lovitura. A fost concediata, apoi reangajata, cartea ei a avut mare succes si detine drepturile de autor asupra filmului.
Pentru ea, totul a inceput ca o mica distractie si se va termina probabil tot asa. Dar, asa cum ar spune Brigitte Heinisch, a te angaja in cruciada dezvaluirilor nu e intotdeauna distractiv.

Iata si alte povesti, pe scurt:

Margrit Zopfi – Elvetia
Intr-un scandal care a divizat societatea, Margrit Zopfi si colega ei, Esther Wyler, au platit un pret mare pentru ca au facut public malpraxisul. Asistentii sociali pe care cele doua femei ii supravegheau la Departamentul de protectie sociala din Zürich isi incarcau metodic propriile buzunare. In momentul in care Zopfi si Wyler s-au plans de asta superiorilor lor, in 2007, au fost puse la punct.  Din aceasta cauza, cele doua au oferit informatiile pe care le aveau saptamanalului Weltwoche si, dintr-odata, cheltuielile nejustificate au devenit stire nationala. Zopfi si Wyler au fost denuntate de colegi, arestate si concediate.
Au rezultat doua procese. In urma celui dintai, femeile au fost declarate nevinovate si au primit fiecare 7.500 de franci elvetieni. Dar autoritatile au facut recurs, ele fiind acuzate ca au dezvaluit secrete oficiale. Au fost obligate la plata unor daune si a costurilor de judecata. Cert e ca, la ora actuala, cheltuielile din Departamentul de protectie sociala sunt mult mai atent supravegheate. Dar niciunul dintre sefi nu le multumeste lor.

Spider Truman – Italia
Coruptia este in general privita ca fiind endemica vietii publice italiene si cei mai plini de zel protestatari ar sti cu greu de unde sa inceapa lupta aici. Dar asta nu l-a descurajat pe „Spider Truman“, care foloseste o pagina Facebook ca sa faca publice privilegiile si  micile beneficii suplimentare ale politicienilor.
Pretinzandu-se un fost angajat temporar si nemultumit la Parlament, Truman a dezvaluit ca parlamentarii primesc reduceri fabuloase pentru masini noi, isi scriu unii altora scrisori de amenintare ca sa primeasca un bodyguard sau isi fac asigurari false pentru proprietati furate si aduna puncte din zboruri gratuite la compania Alitalia.
Truman este un fenomen al retelelor sociale de comunicare, metodele sale de protest fiind asemanatoare cu cele folosite in timpul „Primaverii arabe“. Si, la fel ca in cazul „Primaverii arabe“, nici in cazul lui Truman nimeni nu stie unde vor duce actiunile lui.

Kim Holt – Marea Britanie
Moartea, in 2007, in nordul Londrei, a unui bebelus de un an si jumatate, numit Peter Connelly, s-a transformat intr-un val de indignare nationala. Asta dupa descoperirea faptului ca bebelusul fusese abuzat in mod sistematic de catre mama lui si de catre concubinul acesteia timp de opt luni, perioada in care fusese supravegheat si de serviciile de asistenta sociala. 
Doctorita Kim Holt este pediatru la spitalul al carui personal ar fi trebuit sa-l supravegheze pe Peter. Cu luni de zile inainte de moartea micutului, ea a inaintat o plangere oficiala in legatura cu lipsa cronica a personalului medical si cu haosul din sistemul de programari.
Din aceasta cauza, doctorita a fost pusa pe liber, pretinzandu-se ca ar fi fost extrem de stresata. Se intampla cu cinci luni inainte de moartea bebelusului si, de atunci incoace, este implicata intr-o disputa judiciara cu angajatorul, renumitul spital Great Ormond Street. S-a intors acum la munca, iar numarul angajarilor a crescut.

Florence Hartman - Franta
Morala acestui caz este: „Un jurnalist ramane pentru totdeauna un jurnalist“. La inceputul anilor ‘90, Florence Hartmann a scris despre razboiul din fosta Iugoslavie pentru cotidianul Le Monde. Apoi, in 2000, s-a angajat la Tribunalul Penal International, care ii pedepseste pe cei care au comis crime in timpul razboiului. In 2003, a avut acces la un regulament secret care permitea guvernului Serbiei sa tina ascunse documente privind implicarea lui in masacrarea musulmanilor din Bosnia, la Srebrenica, in 1995. Hartmann si-a dat demisia de la Tribunalul Penal International in 2006 si, in anul urmator, a scris o carte despre aceste documente. Curtea a acuzat-o in 2009 pentru violarea codului de confidentialitate. A trebuit sa plateasca 7.000 de euro. Hartmann a pierdut recursul in iulie 2011.

Frank Grevil – Danemarca
Motivatia razboiului din Irak a fost mult timp un subiect fierbinte de dezbatere. Iar consecintele invaziei au dus in Danemarca la incarcerarea pentru patru luni a unui maior din armata daneza. Greseala lui Frank Grevil a fost sa dea unui ziar o informatie clasificata care arata, contrar a ceea ce declarase in Parlament prim-ministrul danez de atunci, Anders Fogh Rasmussen, ca nu exista nicio dovada clara a faptului ca Saddam ar fi detinut arme de distrugere in masa. Grevil, care isi ascultase constiinta, a castigat ulterior Premiul Sam Adams, cea mai inalta distinctie pentru demascarea faptelor de coruptie. Insa asta nu i-a adus foloase materiale. Rasmussen si-a dat demisia in aprilie 2009, dar a scapat nesifonat, fiind numit secretar general al NATO in acelasi an.

</p>
Vote it up
204
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza