Cum sa-ti stapanesti panica

Cativa aventurieri ne explica de ce unii oameni isi pastreaza calmul si altii isi pierd cumpatul in situatii extreme
 
<p>Un avion Twin Otter, echipat cu schiuri de aterizare, a zburat peste imensul platou al Antarcticii, facand un drum spre Midpoint Charlie, un depozit de combustibil aflat la 600 de kilometri de statia de cercetare McMurdo. Acest drum l-a adus pe capitanul Sean Loutitt, din Calgary, Canada, deasupra celui mai rece si mai inspaimantator peisaj de pe Pamant. Loutitt a acordat o mare atentie informatiilor oferite de GPS si de sistemul de navigatie inertiala, pentru ca nu exista nimic in zona - orase, rauri sau lacuri - care sa poata constitui un punct de reper pentru pilot. Loutitt avea patru ani de experienta in efectuarea de zboruri peste Antarctica si nu isi facea griji prea mari pentru aceasta misiune din noiembrie 2001.
Nu si-a facut griji pana cand a auzit un zgomot puternic. Surprins, s-a uitat in jur si si-a dat seama imediat ca unul dintre cablurile care sustineau un schi de aterizare plesnise. "Schiul incepuse sa se invarteasca in jurul axului si avionul vibra atat de tare incat nu mai puteam nici macar sa vad bordul", spune Loutitt. A avut doar vreo doua minute la dispozitie sa faca ceva inainte ca avionul sa se prabuseasca.
S-a gandit: Asta este! Nu este incendiu in cabina si nici o problema cu luminile de avertizare de pe bord. Nu are legatura nici cu ceea ce se poate repara printr-o metoda cunoscuta (situatii pentru care pilotii trebuie sa memoreze procedurile in timpul antrenamentelor). Avand experienta in zboruri pe distante mari, Loutitt fusese nevoit sa improvizeze de mai multe ori decat un pilot oarecare. Capitanul si copilotul au analizat optiunile in vreo 30 de secunde si au decis sa coboare si sa incerce o aterizare.
Pare simplu, dar riscurile erau foarte mari: "Imediat ce reduci viteza in aer, cu acel schi invartindu-se haotic, nu poti sti daca vei avea forta necesara sa continui zborul". Cu alte cuvinte, era scenariul unei prabusiri.

Loutitt explica: "Nu ai voie sa intri in panica. Incerci sa faci ceva logic". Ceea ce a si facut. "Pe masura ce incetineam, pregatind aeronava de aterizare, miscarea schiului s-a redus la aproximativ o rotatie la fiecare trei-patru secunde. Cand ne-am apropiat de pamant, copilotul imi spunea, uitandu-se pe geam, cand era schiul in pozitia potrivita." In momentul in care schiul a fost in pozitia potrivita, au aterizat in siguranta.
Daca un om oarecare ar fi fost in acel avion? Poate ar fi lesinat, ar fi tipat sau ar fi fost paralizat de groaza. Indiferent de reactia finala, in caz de situatie critica, aproape orice creier parcurge etape similare. In primul rand, informatiile vizuale impreuna cu cele senzoriale ajung in talamus, care le directioneaza apoi informatia acolo unde este nevoie.
"Aproape cinci la suta din informatie merge la nucleul amigdaloid, care este cea mai primitiva parte a creierului", explica dr. Diane McIntosh, profesor de psihiatrie la Universitatea British Columbia, Canada, specializat in tratarea sindromului de stres post-traumatic (PTSD). "Daca te lasi dominat doar de nucleul amigdaloid, nu mai gandesti. Singura reactie este fuga! O fiinta cu un creier mai putin dezvoltat, precum reptila, trebuie sa se bazeze doar pe nucleul amigdaloid."

Din fericire pentru oameni, 95% din informatie este destinata altor sectoare ale creierului, adica hipocampului si cortexului cerebral, unde se obtin alternativele la panica necontrolata. Hipocampul stocheaza "inregistrarile" facute de-a lungul vietii, spune McIntosh, ceea ce include tot ceea ce am invatat, toate abilitatile dobandite si experienta. Acesta, impreuna cu cortexul cerebral, partea care se ocupa apoi de intocmirea unui plan, au jucat un rol esential in cazul capitanului Loutitt. Acesta fusese instruit sa rezolve diverse probleme care apar in timpul zborurilor, dar nu si pe cea a unui cablu plesnit la schiul de aterizare.
Reactia "fight or flight" ("lupta sau fugi") nu este, desigur, doar la nivelul creierului, ci se transmite in tot corpul: sistemul nervos simpatic este activat si apare un val de catecolamine, care accelereaza pulsul, mareste tensiunea si lasa zaharurile sa "alimenteze" musculatura. Un astfel de proces poate face ca o mama sa ridice o masina de pe copilul ei ranit, dar starea aceasta nu poate fi mentinuta mult timp. Foarte curand este stimulata sinteza de hidrocortizon, ceea ce duce la reechilibrarea organismului.
Ce se intampla cand situatiile critice dureaza saptamani sau luni? O astfel de situatie a aparut in martie 2003, in Toronto, odata cu primele cazuri de SARS (sindrom respirator acut sever). Saptamani la rand nu s-a stiut despre ce afectiune era vorba, iar oamenii de stiinta se temeau ca sindromul mortal era chiar in aerul pe care il respirau. Toata lumea a fost cuprinsa de panica, inclusiv medicii.
Cand primii pacienti au aparut la North York General Hospital, dr. Barbara Mederski, specialist in boli infectioase, supraveghea singura trei bolnavi de SARS in stare critica, dupa ce petrecuse vreo 36 de ore in camera de urgenta. "Din trei schimburi de doctori, unul singur s-a oprit sa-i vada", spune ea. Pe langa Mederski au mai fost doar "cateva asistente curajoase" care au avut grija in mod constant de pacienti.
Mederski a fost nevoita sa stea langa pacienti pentru ca starea lor era grava si riscau sa faca stop cardio-pulmonar. Camerele de carantina ale spitalului nu asigurau protectie pentru nici un fel de o boala care se ia prin aer, ca SARS. Cand un pacient avea o criza de tuse, se gandea cu groaza la soarta ei si a pacientului respectiv. Se intreba cat de mult se putea apropia si in ce masura se punea pe sine in pericol.

De-a lungul celor sase luni de epidemie, acesta a fost unul dintre cele trei momente in care i-a fost frica de o imbolnavire serioasa. Tocmai imbratisase un bolnav de SARS care, simtind sfarsitul aproape, avea nevoie de mangaiere si ceruse sa-i fie facute ritualurile pregatitoare pentru moarte. Alta data a avut chiar ea o criza de tuse si s-a temut ca se infectase cu SARS. A alergat spre parcare - singurul loc departe de oameni unde isi putea scoate masca, s-a asezat pe o bordura si a stat acolo singura, in intuneric, tusind. Analizele de sange, o radiografie si lipsa febrei caracteristice i-au dat de inteles a doua zi ca nu suferea de SARS.
Mederski explica: "Eram surprinsa, dar in primele saptamani am fost foarte calma. Asta pentru ca aveam ani de pregatire si de experienta, pentru ca m-am bazat pe niste reguli de baza cu privire la bolile contagioase, cum ar fi mijloacele si modurile de raspandire, chiar daca este vorba de un microorganism nou. Cunostintele de baza pe care le aveam mi-au permis sa fiu relativ linistita in ceea ce priveste riscurile reale asumate si sa nu intru in panica".
De ce Mederski, care a tratat atatia pacienti cu SARS, a reactionat diferit fata de majoritatea colegilor sai? In timpul acestei stari de stres prelungite, doar in cele trei momente in care a crezut ca s-a imbolnavit a intrat in panica, spune dr. McIntosh. Mederski a reusit sa-si invinga frica ce venea din nucleul amigdaloid datorita increderii pe care o avea in cunostintele medicale dobandite.
Colegii sai au simtit zilnic ca ar putea sa se imbolnaveasca si sa moara din cauza epidemiei, asa ca reactia de panica a fost continua si le-a fost mult mai greu sa se bazeze pe logica.
O depresie sau o stare de anxietate prelungita pot afecta mai tarziu capacitatea unei persoane de a face fata unor noi situatii stresante. Hipocampul isi reduce dimensiunea si nucleul amigdaloid devine dominant, spune McIntosh. Acelasi lucru li se intampla si persoanelor cu vechi traume nevindecate - de exemplu, persoanelor abuzate in copilarie; chiar si un soc aparent inofensiv, ca cel provocat de un rateu la motorul masinii, poate crea convingerea ca pocnitura este a unei bombe.

O alta explicatie posibila pentru altruismul lui Mederski - bazata insa pe o teorie asupra careia psihiatrii nu s-au pus deocamdata de acord - este reactia la stres printr-un comportament tipic feminin, numit de prof. Shelley Taylor, de la Universitatea din California, "protejeaza si ajuta".
Femeile au si ele reactia "lupta sau pleaca", dar Taylor considera ca dupa aceasta prima etapa tind sa sustina, sa protejeze si sa reduca stresul celorlalti, impuls generat de ocitocina, impreuna cu hormonii sexuali feminini, si asociat si cu o stare euforica. Este mai probabil ca femeile sa fie cele care, intr-o situatie critica, sa se poarte ca un prieten cu celelalte persoane implicate pentru a le ajuta. Este clar faptul ca pentru a depasi starea de panica trebuie sa fii pregatit psihic, sa iei o serie de decizii logice si sa iti pui planul in aplicare. Asa a facut si Levon Sevunts, reporter la Montreal Gazette.
Pe 11 noiembrie 2001, in nord-estul Afganistanului, Sevunts si alti cinci jurnalisti se agatasera de un vehicul de lupta blindat. Dupa ce generalul Aliantei Nord-Atlantice le-a spus ca talibanii se retrasesera, jurnalistii i-au cerut permisiunea de a insoti trupele armate. Acesta a fost de acord, dar nu era loc si pentru ei in vehicul.

 Desi jurnalistii erau intr-un loc periculos, Sevunts, care avea experienta ca soldat in razboiul de la inceputul anilor ’90 dintre fostele republici sovietice Armenia si Azerbaijdan, nu vedea in asta un motiv de ingrijorare, pentru ca stia ca cel mai mare pericol in desert il reprezentau terenurile minate. Asa ca, sus, pe masina, unde se catarase el, era locul cel mai sigur, fiind mult metal care sa il protejeze de o eventuala explozie.
Si-a gasit loc langa turela si s-a tinut de tun.
Deodata, a vazut dungi luminoase in apropiere. Trasoare. A auzit sunetul sacadat al unei AK-47s. A urmat un suierat amenintator si i-a venit in minte ca erau grenade propulsate de rachete. A vazut o racheta venind spre ei. "Totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda", povesteste el.
De-a lungul unui an de serviciu militar obligatoriu in Fortele Aeriene Sovietice, plus doi ani de voluntariat in armata Armeniei, Sevunts a trecut prin nenumarate simulari ale unor scenarii de lupta si a participat direct la lupte. Pentru el, sunetul gloantelor era la fel de familiar ca cel al ploii. Doar ca nu la fel de linistitor, probabil. "Am evaluat repede situatia si am decis sa nu sar de pe masina blindata", spune Sevunts. Daca ar fi facut-o, stia ca exista fie pericolul de a calca pe o mina, fie de a nu mai prinde vehiculul din urma, asa ca, in rafala aceea de gloante, el s-a tinut strans de tun.
O grenada propulsata de racheta a lovit spatele vehiculului. Vazandu-i pe soldatii NATO sarind pe pamant, reporterul german de langa Sevunts, Volker Handloik, a facut acelasi lucru. Vehiculul a virat brusc la stanga si a avansat cu viteza. Intr-o clipa, reporterii radio francezi, Johanne Sutton si Pierre Billaud, au fost si ei pe pamant.
Sevunts a scapat de inca doua ambuscade in acea noapte. A aflat mai tarziu ca Handloik, Sutton si Billaud murisera si corpurile lor fusesera gasite de soldatii NATO pe acel drum.
"Am avut norocul de a nu fi ucis de sutele de gloante care treceau. Daca eram in spate, alaturi de colegii mei francezi, nimic nu m-ar fi salvat. Cand s-a mai tras asupra ta si alta data, iti poti pastra calmul", spune Sevunts.
Cu alte cuvinte, prin pregatire si strategie putem sa depasim "reactia de reptila".

Sapte metode de pregatire pentru situatii critice

1. Invata sa acorzi primul ajutor. Aceste cunostinte te vor determina sa faci ceva util in loc sa te lasi coplesit de spaima.
2. Exerseaza-ti mintea. In urma depresiilor prelungite sau a anxietatii, hipocampul, care apeleaza la experienta de viata pentru a controla frica, se reduce. Incearca sa-ti revii prin combinatia potrivita de exercitiu, psihoterapie si, daca este cazul, de medicamente.
3. Pregateste-te pentru ce-i mai rau. Nu te ingrijora, ci pregateste-ti cat mai bine un plan de salvare. Daca ai de strabatut drumuri singuratice iarna, gandeste-te la posibile adaposturi si la eventuale aspecte tehnice. Daca mergi cu cortul, imagineaza-ti ce reactie ai avea in fata unui urs.
4. Practica este „mama invataturii“. Soldatii sunt instruiti continuu pentru a reactiona corect in situatii de criza. Si noi putem face exercitii pentru a reactiona bine la un dezastru. Putem simula incendii impreuna cu familia sau, daca suntem langa un lac, putem simula salvarea unei persoane care se ineaca.
5. Opreste-te si gandeste-te. Echipajele de cautare si salvare stiu ca primul impuls nu este intotdeauna cel mai bun. Trebuie sa stam la o distanta sigura (100 m) de foc, ursi, maniaci sau orice alte pericole si sa evaluam situatia pentru a decide ce trebuie facut.
6. Evalueaza riscul si castigul. Aceasta este cheia pentru etapa de planificare. De exemplu, este cel mai bun lucru sa ma arunc imediat in apa rece a oceanului pentru a salva pe cineva sau risc sa ma inec si eu? Nu i-as putea arunca un colac de salvare in timp ce astept ajutor? Numarul de oameni a caror viata este pusa in pericol pentru salvarea altora nu trebuie sa fie niciodata mai mare decat al celor care ar putea fi salvati.
7. Stabileste-ti prioritatile. Profesionistii separa lucrurile astfel: rosu pentru cei raniti foarte grav, galben pentru cazurile medii, verde pentru cei neafectati. Daca este timp suficient, „rosul“ este primul evacuat de garda de coasta de pe nava in flacari. Daca nava este pe punctul de a exploda, ei salveaza „verdele” si se indeparteaza repede. O astfel de logica trebuie aplicata si in eventualitatea unui dezastru.</p>

Vote it up
399
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza