Cum faci față inundațiilor

Schimbările climatice expun Europa la inundaţii dezastruoase. Olandezii ne învaţă cum să înfruntăm această ameninţare.
 

FRANK PLUYM ŞI SOŢIA LUI, Monique, locuiesc în Nijmegen, un oraş olandez aflat în apropierea graniţei cu Germania. Este o dimineaţă de toamnă târzie, iar Frank stă în mijlocul a ceea ce într-o zi va fi sufrageria imensă a locuinţei sale, la ultimul etaj al unei clădiri cu trei niveluri. Iese afară din încăpere, păşeşte direct pe schelele de construcţie care înconjoară clădirea şi priveşte mulţumit în zare. Un dig se înalţă chiar în faţa casei. Dincolo de el, curg apele râului.

Pe chipul bărbatului de 55 de ani se citeşte o mare bucurie. „Pot să mă uit la portul Nijmegen, cu vasele lui care vin şi pleacă, cât e ziua de lungă. E priveliştea mea preferată“.

Întrebat ce părere are despre faptul că se va muta curând într-o casă nouă, colţurile mustăţii cenuşii a lui Frank se ridică uşor, într-un zâmbet satisfăcut. „Nu am nimic împotrivă“.

Pare un răspuns banal, dar cuvintele lui Frank ascund o situaţie diferită faţă de ceea ce ar părea la o primă vedere. Frank, Monique şi cei patru copii ai lor, cu vârste între 16 şi 23 de ani, nu au ales să îşi schimbe locuinţa.

Până nu demult, familia ducea o viaţă liniştită în Lent, un sat de pe malul de nord al râului Waal.

Dar astăzi, casa în care şi-au crescut copiii, strada pe care au locuit şi garajul unde şi-au început afacerea cu maşini nu mai există. Totul a fost demolat, pentru a face loc unui nou canal, lat de 200 de metri, care împarte râul Waal în două braţe, chiar în dreptul oraşului Nijmegen.

Canalul din Lent este doar unul dintre cele 34 de proiecte din cadrul programului Curgerea Controlată a Apelor (Room for the River), de 2,2 miliarde de euro, menit să reducă la minimum daunele produse de inundaţii.

Pe o suprafaţă considerabilă din teritoriul Olandei, se întinde o deltă faimoasă pentru faptul că are cea mai joasă altitudine din lume. Rinul şi afluenţii săi, Waal şi Ijssel, şi râul Maas (sau Meuse) traversează aceste pământuri joase, în curgerea lor către mare. Râurile deltei au fost controlate secole de-a rândul, prin diguri şi baraje, care încercau să îngusteze cursul apelor. Dar, precum nişte corsete prea mici strânse în jurul unor talii prea mari, de multe ori se revărsau din albiile neîncăpătoare.

Cu timpul, încercările şi eşecurile i-au învăţat pe locuitorii Ţărilor de Jos să accepte inundaţiile ca pe un fenomen natural. Dar astăzi, olandezii încearcă să minimalizeze impactul, prin lărgirea albiilor care să încetinească curgerea apei şi să creeze văi inundabile, în care se poate scurge apa în exces. Datorită programului Curgerea Controlată a Apelor, până la finalul anului 2015 va fi posibil ca prin albiile Rinului şi ale afluenţilor săi să curgă un milion de metri cubi pe minut, fără să fie puse în pericol vieţile locuitorilor de pe malurile apelor.

Printre măsurile de siguranţă se numără şi Noile Dune Hondsbossche, un proiect uriaş de fortificare a liniei de coastă din nord, una dintre zonele cele mai vulnerabile în calea apelor. Planul este să se pompeze din fundul mării 35 de milioane de metri cubi de nisip, pentru a sculpta ceea ce va deveni cea mai mare dună din Europa. Lungă de opt kilometri, noua dună este concepută să ofere, pentru următorii 50 de ani, protecţie împotriva revărsărilor de ape de la Marea Nordului.

OLANDEZII TRĂIESC PE UN teritoriu care măsoară 3.500 de polderi: porţiuni de pământ salvat de sub ape, drenat şi înconjurat de diguri. Noţiunea de pământ uscat, aşa cum îl ştiu ceilalţi europeni, nu există. Pentru că o mare parte din Olanda este sub nivelul mării, pământul musteşte de apă, care are tendinţa să urce la suprafaţă. Orice petic de teren aparent uscat este traversat de canale şi şanţuri de scurgere, care drenează apa ce încearcă mereu să se ridice la nivelul mării.

Arhitectul olandez Koen Olthuis, care construieşte pe apă de 12 ani, a proiectat case, hoteluri şi chiar o moschee, pentru clienţi din Olanda, Maldive, Florida şi Dubai.

„Există trei motive mari şi late pentru care se construieşte pe apă. Primul este spaţiul – sau lipsa lui. Noi, arhitecţii, suntem întotdeauna în căutare de terenuri pe care să construim. Aşa că de ce să nu ne folosim şi de întinderea apelor? Pe locul doi vine siguranţa. Dacă un oraş stă sub ameninţarea continuă a inundaţiilor, atunci cel mai sigur loc nu este deasupra apei? Şi, nu în cele din urmă, un motiv important pentru care construim pe apă este flexibilitatea.

În general, casele sunt proiectate să reziste 70 de ani, dar, după numai 20 de ani, o casă poate ajunge să nu se mai potrivească stilului de viaţă al proprietarilor. Prin urmare, casele ajung să fie demolate şi uite-aşa se irosesc 50 de ani din durata vieţii lor. La casele construite pe apă, diferenţa este că pot fi uşor mutate într-un alt loc, unde vor fi utile altor proprietari“, spune Koen Olthuis.

Viziunea lui inovatoare se trage de la faptul că este olandez. „Olanda funcţionează ca o maşinărie bine pusă la punct. Zilnic se pompează apă de sub oraşele, satele şi terenurile noastre agricole. Şi se face asta şapte zile pe săptămână, 24 de ore din 24. Dacă ne-am opri din drenat, apa ar acoperi tot teritoriul Olandei în două sau trei săptămâni.“

Olandezii au petrecut secole întregi învăţând cum să convieţuiască alături de o natură care încearcă tot timpul să îi şteargă de pe faţa pământului.

Frank şi Monique Pluym sunt exemplul perfect. „Prima dată când am citit despre planurile de extindere a râului, am fost şocată. În acel moment, ne era imposibil să ne dăm seama cum ne vor afecta toate astea şi ce ne rezervă viitorul, dar ne-am gândit: «O să se întâmple oricum, aşa că haide să profităm din plin de situaţie»“, povesteşte Monique.

După ce au fost cei mai silitori elevi din lume şi, în timp, au ajuns să stăpânească arta îmblânzirii apelor, lumea îi priveşte astăzi pe olandezi ca pe nişte profesori. Aşadar, care este riscul la care suntem expuşi? Şi ce lecţii putem învăţa din experienţa olandezilor în faţa furiei apelor?

Brenden Jongman, cercetător la Universitatea Liberă din Amsterdam, studiază riscurile şi costurile inundaţiilor şi consiliază agenţiile internaţionale. În aprilie 2014, Brenden a contribuit la un raport în domeniu, care concluzionează că, în ţările Uniunii Europene, costurile inundaţiilor ar putea creşte de la suma curentă de 4,5 miliarde de euro pe an, la 23 de miliarde de euro până în 2050.

Aşa cum explică specialistul, „în mare parte din ţările UE, inundaţiile maritime de coastă nu reprezintă un pericol major, cum se întâmplă în Olanda. În schimb, se confruntă cu un risc crescut de viituri de-a lungul râurilor şi fluviilor de pe continent. Iar lucrurile vor sta mult mai rău dacă nivelul mărilor este crescut şi apele nu au unde să se retragă“.

„Inundaţiile din iunie 2013, când Dunărea şi Elba s-au revărsat în acelaşi timp, au costat 12 miliarde de euro. În Italia, fluviul Pad provoacă periodic viituri, iar ţări ca Albania, Croaţia, Spania şi Portugalia sunt afectate frecvent de inundaţii“, explică cercetătorul.

PRIN URMARE, CE POATE FI FĂCUT PENTRU A PREVENI PERICOLUL INUNDAŢIILOR? „În primul rând, trebuie să discutăm despre strategii, colaborări şi soluţii, în loc să strigăm pur şi simplu «ajutor!»“, ne sfătuieşte Henk Ovink, specialist al guvernului olandez în controlul inundaţiilor.

De exemplu, olandezii au pus la punct un plan de prevenire a inundaţiilor pe 100 de ani. Planul implică atât proiecte de anvergură, precum Curgerea Controlată a Apelor, cât şi iniţiative urbanistice la scară mică, cum sunt depozitarea apei în surplus în subsolurile clădirilor de birouri, parcări subterane şi complexe acvatice – zone de recreere prevăzute cu terenuri de baschet sub apă. Toate acestea pot funcţiona ca nişte rezervoare miniaturale pentru apa drenată din canalele şi subsolul oraşelor“.

Ca aceste măsuri să fie eficiente, trebuie, în primul rând, ca guvernele să stea de vorbă cu oamenii care locuiesc în zonele cu risc de inundaţii şi cu cei care vor fi afectaţi direct de măsurile de prevenire a inundaţiilor.

Stan Fleerakkers, un fermier de 44 de ani din polderul Overdiepse, din sud-vestul Olandei, ştie ce înseamnă ca autorităţile să nu se consulte cu oamenii de rând. Cu câţiva ani în urmă, Stan şi o parte din vecinii lui s-au dus la o întâlnire de rutină cu oficiali ai conducerii locale. La întâlnire, fermierilor li s-a arătat o hartă, pe care polderul Overdiepse era haşurat în albastru. Poziţionat exact între cele două braţe ale râului Maas, polderul unde locuiau Stan Fleerakkers şi ceilalţi fermieri urma să intre în programul Curgerii Controlate a Apelor. Digul care le proteja terenurile avea să fie coborât, de la 6 metri la 2,5 metri înălţime. Când debitul apelor avea să depăşească înălţimea micşorată a digului, râul avea să le inunde pământurile.

„Mi-a fost clar de la prima vedere că planul era gândit pe hârtie, într-un birou. Ascultam glasul unui străin, care ne explica că «atunci când râul se va umfla, vom permite ca apele să se scurgă în polder. Asta înseamnă că fermele de aici vor fi inundate. Ce putem face este să evacuăm oamenii, cu animalele lor, şi să le reparăm casele la întoarcere»“, spune Stan.

Şaptesprezece ferme urmau să fie afectate de această măsură. Deloc surprinzător, proprietarii lor au fost şocaţi la auzul veştii. Dar, la fel ca în cazul familiei Pluyms, s-au decis să nu se împotrivească proiectului. Ci, dimpotrivă, să întoarcă situaţia în favoarea lor.

Doi dintre cei şaptesprezece fermieri au venit cu ideea de a copia unul dintre primele sisteme de apărare împotriva inundaţiilor folosite în Olanda: terpurile – porţiuni înălţate de pământ aplatizat, pe care fermierii îşi construiau casele şi grajdurile acum 1000 de ani. Aşa cum aceste movile de pământ au reuşit să apere de inundaţii gospodăriile şi vitele strămoşilor, la fel de bine polderul Overdiepse putea fi protejat de viiturile râului Maas.

Oficialii guvernului erau, în sfârşit, dispuşi să se consulte cu localnicii şi să le asculte sugestiile. Drept urmare, guvernul a aprobat planul fermierilor şi a fost de acord să asigure costurile pentru construcţia a opt terpuri, fiecare cu o înălţime de şase metri şi o întindere de două hectare.

Jumătate din familiile polderului au părăsit zona. Stan Fleerakkers se numără însă printre cei care au decis să rămână. Aşa că, în acest moment, vechea fermă a familiei Fleerakkers este îngropată sub unul dintre cele opt terpuri, în timp ce familia trăieşte în vârful unei alte movile de pământ uscat, din apropiere.

Noul lor cămin este o impresionantă casă modernă în plan deschis, iar cele 120 de vaci de lapte ale familiei locuiesc acum într-un grajd de ultimă generaţie, unde sunt mulse de doi roboţi computerizaţi. Stan spune amuzat că „vacile dau acum mai mult lapte şi au o stare de sănătate mult mai bună!“.

Un final fericit, la care Stan, împreună cu soţia sa, Yvonne, şi cu cei trei copiii ai lor au ajuns după ani întregi de negocieri şi renegocieri financiare complexe. Chiar şi aşa, cu toate măsurile de precauţie luate, familia Fleerakkers a fost nevoită să îşi tripleze împrumutul la bancă, pentru a putea finanţa noile clădiri şi noul echipament de la fermă.

„Stan e o persoană foarte pozitivă. Eu una am avut nopţi întregi de nesomn. Întotdeauna apăreau noi complicaţii. Dar am mers mai departe, iar acum sunt foarte fericită“, mărturiseşte Yvonne.

Întrebaţi ce sfat le-ar da oamenilor din alte ţări, care ar putea să se confrunte cu acelaşi tip de provocări, din moment ce pericolul inundaţiilor creşte şi în restul lumii, Yvonne repetă ceea ce a devenit un fel de motto al olandezilor: „E important să rămâi flexibil în gândire“.

La rândul său, arhitectul Koen Olthus spune: „Dacă te afli în faţa ameninţării apelor, cel mai sigur loc este să fii pe apă. Aşa că învaţă să convieţuieşti alături de apă. Viitorul nu este verde. Viitorul este albastru!“

Vote it up
309
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza