Cum am invatat limba Americii

America, unde am emigrat in 1988, mi-a dat cea mai buna lectie de viata: forteaza-ti limitele si ai succes garantat!
 
<p>In 1988, cand am fugit din tara, nu banuiam cat de mult imi voi depasi limitele. Eram tanar si nonconformist.
Dupa trei ani in Serbia si Austria, am ajuns in tara visurilor mele: America.
Primul lucru pe care trebuia sa il invat era limba. Stiam ceva de la scoala si cunosteam cateva cuvinte folosite la computere. Insa in 1991, cand am ajuns in Silicon Valley, cea mai mare concentrare de firme de inalta tehnologie din lume, mi-am dat seama repede ca engleza pe care o stiam ma ajuta sa ma inteleg doar cu calculatoarele.
Cand incercam sa discut cu un om in carne si oase, pricepeam o treime din ce zicea si puteam sa exprim si  mai putin. Conversatia nu functiona si asta era impedimentul principal in a-mi gasi o slujba. Degeaba le ziceam angajatorilor ca un programator vorbeste mai mult cu computerul decat cu alte persoane; strambau din nas si dadeau slujba altcuiva. Optimismul meu se clatina. Dezamagit de atatea refuzuri, m-am pus pe treaba serios.

Am inceput sa citesc, dar cititul nu ma ajuta sa conversez, iar asta imi trebuia la interviurile pentru slujbe. Asa ca mi-am creat un sistem original: am luat niste cartonase de la librarie si am desenat pe fiecare un calendar al saptamanii. Pentru fiecare zi am desenat cinci patratele. Sistemul era simplu: un patratel insemna o ora de engleza. Vorbesc o ora, bifez un patratel. Fiind un tanar holtei, m-am gandit sa ma duc intr-un bar. Asta fac oamenii la bar, discuta, nu? Cand, din cauza zgomotului, nu m-am putut intelege cu americanii, mi-a venit o idee: ce-ar fi sa agat o tipa si sa mergem la mine sau la ea, unde sa putem vorbi in liniste? Gandindu-ma mai bine, mi-am zis ca, probabil, cel mai nimerit era la ea, nu in camaruta mea inchiriata cu saptamana, intr-o zona saraca din sudul orasului San Francisco.

Asa ca am pus ochii pe o fata superba, cam de varsta mea. Ce-i drept, lumina in bar nu era prea buna si nu mi-am putut da seama daca era chiar superba, dar ma privea provocator, asa ca mi-am zis ca macar are gust…
Odata ajunsi la ea acasa, mi-am dat seama ca nu era chiar superba si nici de varsta mea nu era, insa la ea era liniste si am crezut ca pot scoate o ora de conversatie din aceasta aventura. Dar nu era dispusa sa converseze, asa ca drumul spre patul ei a fost sprinten. Din pacate… sau din fericire, patratelul din calendarul meu a ramas nebifat.
A doua zi m-am decis sa incerc altceva. M-am dus prin magazine. Mai ales dimineata, nu erau prea multi clienti, astfel ca vanzatorii, si mai ales vanzatoarele, ma tratau cu atentie. Intrebam cum se numeste un lucru, care e diferenta dintre bluza si camasa si asa mai departe. Nu le lua mult sa isi dea seama ca nu voi cumpara nimic.
Insa, la sfarsit de saptamana, magazinele se umpleau de clienti, asa ca a trebuit sa-mi caut noi cai de perfectionare a limbii. Si am gasit targurile industriale. Era chiar o alegere buna, pentru ca la aceste targuri oamenii sunt dispusi sa discute cu tine toate amanuntele, sa-ti explice fiecare detaliu al produsului, chiar si filosofia companiei. Imi largeam vocabularul si aflam cum functioneaza corporatiile.
Dar targurile s-au inchis si a trebuit sa-mi caut iar ceva nou. Cautarile mele insistente au dat roade: am gasit mina de aur! Liniste perfecta, o multime de persoane dispuse sa iti vorbeasca la infinit despre problemele lor: tribunalul. Din patratelele mele, se rezolvau cu usurinta patru. Inca o ora prin magazine si imi faceam norma. In acea ora am reusit sa gasesc insa locul perfect - acolo unde oamenii vorbesc cu tine oricat doresti, nu se plictisesc niciodata, te trateaza ca pe un rege, iti spun toate povestile usor sau greu de imaginat, te servesc cu bauturi, ce mai, un adevarat paradis, locul unde imi puteam bifa cinci patratele dintr-un foc: magazinul de masini.
In America exista o zicala: cele mai josnice creaturi traiesc pe fundul oceanului, iar mai jos de atat gasesti doar vanzatorii de masini.
Mi-am gasit nasul cu un vanzator mai iscusit decat colegii lui de breasla. Dupa ce mi-am facut cele cinci ore programate, am incercat sa plec, multumindu-i sincer. Dar acesta nu avea sa se dea batut asa usor. Eu ii spusesem ca eram dealer de computere si ii aratasem statele de plata de la ultimul contract din Austria. Desi nu aveam nici un ban pentru avans si nici slujba, nu s-a intimidat. Mi-a spus sa ma uit peste contractul de vanzare si, daca nu imi place ce vad, pot pleca oricand, fara suparare. Masina pe care o negociasem era o Toyota Tercel, micuta pentru standardele americane, insa nou-nouta si foarte frumoasa. In eforturile mele de a lungi discutia, reusisem, prin negociere, sa cobor pretul la 6.800 de dolari. Obisnuit ca in Romania, unde Dacia iti venea dupa vreo cinci ani de la depunerea banilor, l-am intrebat pe vanzator cat va dura pana cand voi primi masina mea. Mi-a spus ca o pot lua chiar pe cea pe care am testat-o pe sosea. Am facut asta de trei ori, fiindca de fiecare data am avut intrebari suplimentare!
Am semnat actele. Momentul in care am plecat de la magazin cu acea masina superba a devenit unul memorabil. Aproape la fel de memorabil ca atunci cand gloantele mi-au trecut prin par, dupa ce am trecut granita la sarbi. Eram in al noualea cer.
Euforia mi-a dat aripi. A doua zi am primit o oferta de munca de la Aetna, una dintre cele mai mari firme de asigurari din Statele Unite. Am raspuns la intrebarile tehnice cu un entuziasm care i-a impresionat pe viitorii mei angajatori. Ca sa fiu sincer, si eu am fost impresionat de mine. Era efectul reusitei de la magazinul de masini.
Dupa absolvirea Universitatii din San Francisco si a Universitatii Stanford, am lucrat pentru marile companii Sony si Oracle, la cea din urma primind chiar un post de conducere.
La 40 de ani, am parasit compania Oracle si am inceput o cariera in teatru, film si literatura. In timp-record am scris si pus in scena o piesa care a fost primita uimitor de bine de critici si de publicul din San Francisco, New York, Los Angeles, Frankfurt si Bucuresti. Tema? Fuga din tara, travaliile de expatriat si stradaniile de a trai mai bine. In prezent, produc un film de lungmetraj bazat pe un scenariu propriu si scriu pentru diverse publicatii.
V-am istorisit cateva fragmente semnificative dintr-o viata mai tumultuoasa decat as fi preferat, dar o viata cu multe succese.

CV

Transilvaneanul Silvian Centiu are la activ o cariera de succes in managementul tehnologiei in companii de top de peste ocean, precum Oracle, Sony si Aetna. Dar pasiunea sa o reprezinta teatrul si conferintele publice, prin care abordeaza cele mai diverse subiecte, de la creativitate si motivatie si pana la abilitati de comunicare, diversitate, globalizare, probleme multi-culturale si multe altele. Dupa ce a performat pe scene de pe mai multe continente, in 2005, dupa opt ani la Oracle, Silvian a renuntat la postul sau de director si s-a dedicat unei cariere artistice, implicandu-se si in evenimente educative si caritabile.</p>

Vote it up
209
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza