Cum am cucerit Kilimanjaro

Povestea alpinistului roman Costin Miu, in prima sa experienta ca ghid
 

<p>

In vara acestui an, alpinistul Costin Miu a primit o noua provocare. Aceea de a echipa si a conduce pe unul din cele mai inalte varfuri din lume, Kilimanjaro, in Africa, mai multi tineri, care nu prea aveau nicio legatura cu acest sport, in afara de dorinta si vointa. Cititi povestea plina de farmec, “spusa” chiar de Costin.

N-aveam de gand sa merg pe Kilimanjaro. Cel putin nu in viitorul apropiat, pentru ca nu mi se parea o provocare. Da, era unul din Seven Summit (grup format din cele mai inalte varfuri* de pe cele sapte continente) , dar am zis ca daca tot incep, s-o fac de acasa, din Europa, cu Mont Blanc-ul. Mai ales ca cel mai inalt varf al Alpilor era la o aruncatura de bat si-un plin de benzina de Matterhorn. Si, aveam, am o datorie de platit pe-acolo… Una peste alta, planurile mele alpinistico-exploratoare pentru vara lui 2012 sunau asa: Mont Blanc, cu Bogdan Nenciu si, dupa aia, Matterhorn, cu Domnul…

Peter Schimdts, de la “1001 Adventures” si Razvan Pascu ma intrebasera daca nu ma tenteaza Kilimanjaro, Africa, safari. La acea ora trecusera doar vreo trei luni de cand ma intorsesem din Uganda, de pe Ruwenzori, si inca mai rumegam la impresiile africane de-acolo. Stiam ca ma voi intoarce in Africa. Farmecul continentului negru e extraordinar. Voiam sa o fac la un moment dat, dar nu atat de repede. Si acum, cand scriu, ma cuprinde o caldura placuta cand ma gandesc la senzatiile traite in Africa. E vorba de o bucurie organica, pura.
Asadar, voiam sa revin, dar nu acum, drept pentru care n-am dat curs decat invitatiei lui Peter de a vorbi despre expeditia din Uganda grupului de entuziasti care se stransese deja pentru Kili. Prima impresia a fost ca sunt un grup eterogen, dar cu oameni super. In final, s-a dovedid ca prima impresie fusese gresita: n-a fost un grup super, ci super-super!  Mari, Simona, Mika, Cosmina, Mircea, Ionut, Catalin, va multumesc ca voi ati fost primul meu grup pe care l-am „ghidarit”!
 
Prin urmare, mi-am continuat pregatirea pentru Alpi: tehnica, de zapada si gheata, pentru Mont Blanc, mentala pentru Matterhorn. Intr-o seara, suna Peter. Ne imprietenisem destul de repede, asa ca ne spuneam unul celuilalt „muzungu”. E expresia peiorativa pe care africanii din centrul si estul continentului (Uganda, Tanzania, Kenia) o folosesc pentru a ne persifla intre ei pe noi, albii. In swahili, muzungu inseamna un tip care umbla fara tinta. Un bezmetic. Un nauc.

– Muzungu, stiu ca ai zis ca nu mergi pe Kili Si ca te pregatesti pentru Alpi, dar te-am sunat cu o propunere noua.

– Uimeste-ma, muzungu…

– N-am ghid pentru grupul de august, n-am un team leader care sa stie si munte, si Africa. Salveaza-ma, ca iti fac si eu o super-oferta.

– Ghid? Lasa-ma sa ma gandesc si-ti dau raspunsul in doua zile. E Ok asa?

– E ok, ca nu moare nimeni.

Ghid? Imi place asta! Deja se schimba situatia. Mont Blanc-ul mi se parea mai usor de urcat decat sa conduci un grup de oameni care mergeau pentru prima data impreuna si nu oricum: timp de 6 zile si pe un munte de putin sub 6.000 de metri. Eram ca-n bancul cu Sfantul Petru care dadea oamenilor inteligenta si care, cand s-a terminat ligheanul, l-a intrebat pe Dumnezeu ce sa mai dea oamenilor. „Da-le functii!” Asa si eu, ma tenta functia!

Vazusem, invatasem de la prietenul meu cu cateva luni in urma ce inseamna sa conduci o astfel de expeditie – si, poate mai important, cum s-o pregatesti – cum si ce sa vorbesti cu ghizii locali, cum sa-i tratezi, cum sa iei deciziile importante, cum sa ai grija de oameni. Ocazia de a pune in practica toate astea se ivise mai repede decat sperasem. Am luat-o din zbor, pentru ca instinctul imi urla sa n-o ratez. Asa ca am acceptat.

Oamenii pe care urma sa-i conduc pe cel mai inalt munte al Africii erau orice, numai oameni de munte nu!  Ma rog, mai putin Simona, mezina grupului, care avea ceva experienta prin muntii Romaniei. Am inceput de la echiparea lor: pe rand, Mariana, Cosmina, Mika, Mircea, Ionut si Cata au intrat in posesia unor chestii la fel de familiare lor cum i-ar fi fost lui Robinson Crusoe GPS-ul lui Bear Grylls! Totusi, entuziasmul din ochii lor facea toti banii. Se pregateau pentru aventura vietii lor si traiau intens fiecare moment. N-au lipsit momentele haioase. „Imi vin mai bine pe picior bocancii astia decat primii, dar i-as lua pe-aia, ca erau mai frumosi”; „Nuuuu, nu suport portocaliul, dati-mi alt rucsac”; „Vaaaai, si cum ma descurc eu cu sireturile astea atat de lungi?!?”

Orele astea petrecute cu ei echipandu-i si sfatuindu-i au avut un mare rol in crearea unor legaturi inexistente pana cu doar cateva zile inainte. Invatasem pe Matterhorn si in Uganda ca in intreprinderi de genul asta unitatea si coeziunea grupului sunt extrem de importante, ca atmosfera vesela si prietenia fac mult mai mult decat incrancenarea de a urca un varf pe care, la o adica, il poti urca si singur.
Una peste alta, cand ne-am intalnit in aeroport pentru plecare, eram bucurosi sa ne reintalnim. Formam un grup ok. Incepeam expeditia cu dreptul.

Qatar Airways si Airbus-urile lui ne-au dus frumusel pe traseul Doha – Dar Es Salam – Kilimanjaro Airport, de langa Arusha. Eram undeva in nordul Tanzaniei, aproape de granita cu Kenia. Apropo, Romania e singura tara din UE ai carei cetateni nu trebuie sa plateasca cei 50 de USD pentru a capata viza tanzaniana. Astia nu cred c-au aflat ca prietenul lor, Nicolae Ceausescu nu mai e…

Am ajuns la Arusha dupa vreo 12 ore de zbor si-nca una cu masina pe soselele Tanzaniei. A venit momentul pentru cateva vorbe despre Tanzania, vazuta din perspectiva celui care cu 6 luni in urma vazuse vecina Uganda. Primele senzatii au fost aceleasi: locurile astea au o poezie proprie, un farmec aparte. Luate fiecare in parte, mizeria (in conceptia europeanului) de pe marginea strazii, carnea proaspata plina de muste care atarna sub streasina magazinelor, copiii zdrentarosi care cersesc un ban sau ceva dulce, femeile care iti baga pe gat o bratara pentru 1-2 dolari sau traficul absolut haotic iti faulteaza retina si nervii de european. Dar puse toate la un loc, iti ofera un mix de sentimente unice: de intoarcere in timp, de revenire la origini, de natural, de simplu, de vina, de erotism, de „return to innocence”. Am simtit din nou mirosurile Africii §i mi s-a ridicat parul pe maini si i-am facut cu ochiul reflexiei mele din geamul micului autocar care ne purta spre Arusha. Se vede, totusi, diferenta dintre cele doua tari. Tanzania e mai curata, drumurile sunt mai bune, masinile ceva mai civilizate. Sunt convins ca de progresul asta sunt vinovate doua fenomene: Kilimanjaro si Serengeti. Milioanele de turisti europeni, americani si asiatici si sutele de milioane de euro aduse de acestia i-au facut pe localnici sa fie mai atenti la cum arata, cum se spala, cum au grija de ei.

Ziua 1 Arusha – Maranagu Gate – Mandara Hut


Ziua incepe cu o dezamagire mare. Cea mai mare!  Ruta pe care mergem noi se mai cheama si Coca Cola Route pentru ca – ati intuit bine – la cabanele de pe traseul ei se pot cumpara bauturi racoritoare, diverse snacks si, daaaaa, BERE! De-abia asteptam ca dupa 4-5 ore de mers prin jungla sa dau pe g]t o bere rece: s-o torn in pahar, sa vad cum se scurge spuma pe dinafara, s-o beau muncitoreste curgandu-mi prin barba si sa ma sterg cu mana! Ti-ai gasit! Joseph, seful ghizilor nostri, imi da vestea tragediei: asta e primul an cand nu se mai vinde nimic la hut-uri. Ceeeee???? “Noul director al Parcului National Kilimanjaro a interzis vanzarea in cabanele din parc”, imi spune Joseph. “La cat de mare e coruptia la noi, probabil o sa aduca vreun prieten de-al lui ca sa faca treaba asta din nou”, incheie el usor jenat. Trag o injuratura! Bem apa, asta e! Cosmina si Mika imi impartasesc necazul, motivul lor fiind Martini Bianco. Asta e, fetelor, viata e cruda!  Ne instalam la Mandara Hut si ne razbunam pe soarta cruda: Cosmina, scoate palinca! Credeti-ma, nu exista instrument mai bun de team building decat un kil de palinca. Personalitati multiple sa ai, de dedublare sa suferi si tot te incadrezi in grup! Am stat §i am citit pana tarziu in noapte. La un moment dat am iesit si m-am bucurat: m-a intampinat un cer incredibil de plin de stele, maimute care tipau din copaci, un vanticel cald si pace…

Ziua 2 Mandara Hut – Horombo Hut


La micul dejun, ii invat sa bea ceaiul „Africa style”. Adica doua pliculete de ceai negru si doua lingurite de lapte praf, cum experimentasem in Uganda. Vorba Cosminei dupa intoarcere: “Am mancat lapte praf in 6 zile cand un sugar in 3 luni”.
Ziua de azi e speciala. Urcam de la 2.800 la 3.800 de metri ceea ce face sa trecem pentru prima data peste limita dincolo de care incepe sa se simta lipsa oxigenului. In afara mea, nimeni n-o mai facuse pana acum. Am incercat sa-i linistesc: nu e nicio nenorocire, o sa va doara un pic capul, usoare ameteli, veti obosi mult mai repede, dar toate astea trec dupa o vreme daca incetinesti ritmul de mers si de miscare. Cand explicam eu mai cu foc ce bine o sa ne fie, cu ce ne intalnim pe drum, coborand dinspre Horombo? Cu o targa cu doua roti pe care era coborat de catre porteri un montagnard pe care raul de altitudine il lovise crunt. Alb la fata, de-abia respirand, infofolit ca dracii deSi era destul de cald afara, a avut darul de a face vorbele mele sa zboare pe langa urechile oamenilor mei ca norii pe langa Kilimanjaro. Cateva minute de drum nimeni n-a scos un cuvant. La un moment dat, cineva a indraznit timid „poate si-a sucit vreo glezna, totusi…”  „Daaaaaaa!”, ne-am grabit sa achiesam ideii, cu voci hotarate, deSi fiecare a inteles ca am putea cobori la fel Si ca n-are nici o legatura cu gleznele…
Oricum, ghizii au grija sa mergem “pole-pole”. Acest “pole-pole” e esenta ritmului Africii. In swahili, inseamna “incet-incet”, si sa mor ca nu se dezic de “pole-pole” nici sa-i pici cu ceara. Cred ca, initial, a fost modul lor de a-i enerva pe colonistii albi, grabiti si repeziti, dar intre timp a devenit parte a ADN-ului lor. Una peste alta, ajungem bine la Horombo. Suntem la 3800 de metri, avem norii sub noi iar apusul aduce o priveliste superba, cu patura de nori trecand de la roz la violet si la indigo, dar si vreo 10 grade scazute brusc in momentul cand soarele dispare dupa Kilimanjaro!

E ziua in care vedem acoperisul Africii in toata splendoarea lui. Un con imens, cu varful albit, cu cascade de gheata curgand pe versantii lui imensi. E covarsitor, pentru ca e singur. E cel mai inalt munte din lume care nu face parte dintr-un lant muntos. El rasare din savana si urca pana la aproape 6.000 de metri deasupra oceanului. Povestea apartenentei lui la Tanzania e la fel de interesanta. In secolul XIX, atat Mount Kilimanjaro, cat si vecinul lui de la nord, Mount Kenia, apartineau ambele Coroanei Britanice, prin Coloniile Africii de Est, care la sud se invecinau cu Tanganyika, teritoriu colonial german. In 1886, cele doua state au convenit trasarea unei granite intre teritoriile lor. Era pe vremea cand Wilhelm, nepotul german al reginei Victoria isi sarbatorea ziua de nastere. Ce-a primit el cadou de la tusa din Anglia? Mount Kilimanjaro! Mai tarziu, cele doua teritorii au devenit independente: fostele posesiuni ale coroanei britanice au devenit Kenia, Tanganyika germana a devenit Tanzania, iar granitele au ramas neschimbate. Destinele politice au fost diametral opuse: sub conducerea lui Kenyatta, Kenia a devenit o tara capitalista dezvoltata; Tanzania sub Nyererre a ajuns in pragul comunismului. Diferentele sunt vizibile chiar si acum, Kenia fiind mult mai dezvoltata din toate punctele de vedere.


A doua zi urma sa fie dedicata aclimatizarii, ceea ce presupunea un treking scurt, de vreo 3 ore. Totusi, de cand ajunsesem la hut, ma tot uitam lung la Mawenzi, masivul de peste 5000 de metri care trona la vreo 5 ore de mers de Horombo. Maiestuos, cu ultimele vreo 200 de metri diferenta de nivel stancoase, verticale, tehnice, ma tenta rau. Sincer, mi-era dor de niste catarare dupa zilele de balaureala prin praf. Plus de asta, faceam tot timpul comparatia intre cele doua experiente africane ale mele. Daca Tanzania iesea mult in fata Ugandei, Ruwenzori e mult mai frumos decat Kilimanjaro, iar atacul lui final, cu stanca, rapeluri, catarare pe gheata, urcat pe ghetar si iar catarare pe stanca e mult mai aproape de sufletul meu decat mersul asta nesfarsit. Prim urmare, il abordez pe Joseph:

– Ia zi, ne bagam maine sa urcam Mawenzi?

– Costin, e periculos si n-avem voie sa ne abatem de la traseu.


Stiam ca asta-mi va spune. Ghizii de pe Kilimanjaro n-au nici o legatura cu ce inseamna ghidaria in Europa. Un ghid roman sau european stie tot ce trebuie: alpinism, escalada, schi alpin, schi de tura, salvare si prim-ajutor, geografie si orientare. Cei care merg pe Kilimanjaro sunt „ghizi” pentru ca ei te insotesc pana pe varf si sunt cei care se ocupa de problemele logistice ale expeditiei: cazare, masa si cam atat. Dar am mai invatat ceva de la David, in Uganda: in Africa, orice are un pret.


– Joseph, pentru 50 de dolari mai e asa periculos Mawenzi?

– Hai ca vedem cum facem.

– Vezi, asa mai vii de-acasa… si mai ai ceva de facut: maine e Sfanta Maria, asa ca vorbeste cu bucatarul sa-i inventeze un tort Marianei! Din banane, din orez, vezi tu cum il faceti…
 
Ziua 3 Treking pentru aclimatizare


E 15 august. Dupa o noapte in care temperatura a scazut la limita inghetului soarele incalzeste frumos, ceea ce ii produce Cosminei un chef brusc de plaja. Lui Mircea nu-i trebuie mult sa zica da, asa ca plecam in treking fara familia Nicolescu. Ajunsi la Zebra Rocks, un perete vargat de dungi albe produse de zacamantul de calcar de deasupra, il intreb pe Joseph daca atacam Mawenzi. Zice da cu o jumatate de gura in timp ce cu cealalta jumatate se gandeste la cei 50 de dolari promisi. Ceilalti se intorc catre Horombo insotiti de Alan si John, eu o iau cu ingrijoratul Joseph catre peretii lui Mawenzi. Vorbesc cu el tot drumul si-mi dau seama ca n-a mai urcat niciodata acel munte si ca frica lui era impartita: jumatate pentru el, jumatate pentru mine. De fapt, de ce-ar fi patimit el daca eu as fi patit ceva. Ajungem pana la 4.800 de metri, chiar sub peretele de stanca. Tot drumul imi facuse capul calendar: “Costin, esti sigur? Costin, sa ai grija! Costin, sa fii atent!” Privind de la stincile tentante la figura lui ingrijorata am hotarat sa renunt: pentru mine, era vorba despre dorinta mea de a urca (inca) un varf; pentru el, era in joc viitorul lui si al familiei lui. Daca, Doamne fereste, eu pateam ceva acolo, el isi lua adio de la job. Am zis ca nu merita sa risc destinul unui om pentru ambitia mea Si i-am zis „Ok. Hai sa ne intoarcem!”. Fata lui neagra s-a luminat. ”Good decision, Costin, good decision!”
M-am intors la Horombo multumit de faptul ca facusem o buna aclimatizare in acea zi. Urcasem pana la 4.800, altitudine la care urma sa ajungem si maine, la Kibo Hut, de unde urma sa atacam varful. Ma simteam foarte bine, ceea ce-mi dadea sperante ca si maine voi fi la fel. Seara, la masa, o sleahta de porteri in frunte cu bucatarul si cu Joseph au intrat in sala de mese cu o chestie in care statea infipta o lumanare. Era tortul Marianei, pe care si uitasem ca l-am comandat! Dupa „petrecere”, am inceput recensamantul efectelor zilei §i ale altitudinii: Cosmina era arsa de soare ca naiba, Mika arata ca o japoneza cu ochii umflati din cauza altitudinii, Simona era suparata pe bocancii „prea grei”, pe Ionut il durea capul si cam atat. Maine dimineata plecam catre Kibo, iar la 12 noaptea de acolo catre varf.
 
Ziua 4 Horombo Hut – Kibo Hut


Dimineata debuteaza cu o noua victima: Catalin apare cu un ditamai bandajul pe mana, dupa ce noaptea iesise din cabana si ratase niste trepte. Mai ingrijorator decat mana era faptul ca isi sucise si-o glezna. O sa vedem pe parcursul zilei cat de grav e si cat il deranjeaza la mers. Solutii aveam: electrosocul de 2 milioane de volti al lui Mircea!  Daca glezna lui Catalin facea probleme, aveam ac de cojocul ei. Si de al lui Catalin, totodata. Era de ajuns un „bzzzzzzzzz” si ne astepta cuminte unde-l lasam pana ne intorceam, a doua zi…  Din fericire, drumul pana la Kibo a decurs fara alte probleme decat cele de altitudine. Am ajuns la ultimul refugiu cam pleostiti, dar sanatosi si dornici sa facem varful. Drumul prin desertul alpin de la 4.000 de metri, specific lui Kilimanjaro, ne-a ajutat prin faptul ca am castigat altitudine treptat. Totusi, la Kibo m-am trezit cu o durere de cap groaznica, desi cu o zi inainte urcasem pana la 4.800. In timp ce ceilalti ma intrebau fiecare, „ce crezi, eu am sa urc?” eu incepeam sa am indoieli asupra propriei mele reusite. In Ianuarie, in Uganda, la 5.200 nu avusesem nimic, iar acum parca aveam un bolovan in cap. Era deja 5 dupa-amiaza si singura solutie era sa prindem 2-3 ore de somn, ca sa atacam varful cat mai odihniti. Am comandat cat mai mult ceai fierbinte, am m]ncat ca apoi s[ ne b[g[m la somn fortat. Stiam ca, cu cat se apropie ora de plecare, cu atat emotiile te impiedica sa adormi. Norocul meu a fost ca am gasit in sfarsit dopurile de urechi pe care le cautam de cateva zile. M-am bagat in sacul de dormit si dus am fost vreo trei ore, somn care m-a salvat. M-am trezit si am miscat usor, cu frica, din cap. Bolovanul disparuse si eram pregatit.

Ziua 5 Kibo Hut – Uhuru Peak – Kibo Hut – Horombo Hut


Nici ceilalti nu aratau rau asa ca, la 12 noaptea, am plecat cu totii spre varf. Am refacut cu Joseph ordinea din celelalte zile: el, Cosmina, Mircea, Simona, Mari, Mika, Ionut si Catalin. Eu incheiam plutonul, ca sa-i am pe toti sub ochi. Ii dadusem lui Joseph o statie walkie-talkie, eu pastrind-o pe cealalta. Din cand in cand, ii spuneam s-o verifice pe Cosmina, care in zilele trecute suferise cel mai mult in urma efectelor altitudinii. Dar hotararea Cosminei o ducea mai departe. De la Kibo la Gilman’s Point, locul unde poteca ascendenta intalneste craterul, sunt cam 900 de metri diferenta de nivel, traseu pe care in Bucegi l-as face cam in doua-trei ore de urcat decent. Aici, la 5.000 de metri, dureaza intre 5 si 6 ore. Lipsa oxigenului, frigul patrunzator si miscarea lenta care te impiedica sa generezi caldura pentru a te incalzi fac toata diferenta. In spatele meu, cele trei ajutoare de ghid incep sa cante in ritmul lor sacadat si usor enervant. Simt cum ma cuprinde frigul. Pe mine, care nu-s friguros si sunt imbracat cum scrie la carte! David ma atentionase ca e un frig special, caracteristic lui Kili, care patrunde in oase si, odata intrat acolo, nu mai iese orice-ai face. Trebuie sa cobori. Incerc sa ma concentrez asupra celorlalti incercand sa-mi mut gandul de la frigul meu. Le aduc aminte sa se hidrateze constant si le privesc mersul. De ceva vreme, Ionut nu doar ca-si taraste picioarele, dar o face cam serpuit. Totusi, e un tip puternic, rezista. Il rog pe Joseph sa-i verifice privirea, un alt indiciu care-ti vorbeSte despre efectele lipsei oxigenului. Gura lui Joseph spune „he is OK” dar limbajul lui non-verbal numai asta nu zice. Intre timp, Cosmina cedeaza. Ii vine sa vomite, o doare tare capul, ameteala o impiedica sa continue. Singurul lucru functional la ea e vointa puternica. Ma uit in ochii ei si pare usor pierduta. Ma doare s-o trimit inapoi spre Kibo, stiu ca spiritul ei vrea sa urce. Facem un pact. O mai las sa urce inca 10 minute si acolo ea singura hotaraste daca mai continua sau nu. Am incredere in ea, si-i arat asta. Stiu 100% ca peste 10 minute va fi sincera cu ea si cu mine. Ramane in urma cu Mircea Si cu Alan, ghidul. Ii spun lui Alan la ureche s[ aib[ grij[ de ea. Imi zambeste. Avusesem glumele noastre pe tot traseul de pana acolo. „Don’t worry!” imi raspunde. Plecam mai departe convins ca pe Mircea si Cosmina am sa-i revad doar la intoarcere, la Kibo. Ceilalti continua. Mariana si Simona sunt monumente de vointa. Catalin nu pare a avea probleme, merge ca robotul. Ionut continua sa serpuiasca, dar urca. Mika e muta, ceea ce nu-i sta in caracter, dar urca si ea. Odata trecut[ responsabilitatea pentru Cosmina trecuta, frigul imi revine. Caut sa ma gandesc la orice altceva. Nu inteleg genul asta de frig. Am urcat cu Titus prin Piatra Craiului la -22 de grade si am fost OK, acum nu sunt mai pu\in de -13 si simt ca nu ma voi mai `nc[lzi niciodata. Caut sa-mi vina in cap lucruri si momente placute, calduroase. Gata! Am gasit! Imi amintesc senzatia cand Adriana, iubita mea, ma ia noaptea in brate. Cu imaginea asta in cap urc mecanic, asa cum coboram de pe Matterhorn. E bine, e cald!
Mika cedeaza. Ajung langa ea la timp s-o ajut sa se aseze. Vomita violent de cateva ori. Incerc s-o linistesc. In lumina frontalei mele ii vad fata alba si ochii neclari. Pun mana pe walkie talkie sa-l chem pe Joseph, dar in momentul ala aud din statie vocea tanzanianului „Costin, Ionut nu e bine!”. Aproape instantaneu, aud tusea specifica pre-edemului pulmonar din directia lor. O las pe Mika sa-si revina un pic Si ajung la Ionut a carui tuse continua. Il privesc pe Joseph si amandoi dam din cap aprobator. Ionut trebuie sa coboare. Cum nici Mika nu mai pare capabila sa urce o intreb daca vrea sa coboare. „Cat mai e pana sus?”. „Doua ore pana la Gilmans si inca una jumate pana pe Uhuru Peak”. „Gata, pana aici. Cobor”.

Pregatit sa reiau ascensiunea cu cei trei ramasi, ma uit in jur. O vad pe Cosmina sau am inceput si eu sa delirez? Cosmina urcase eroic, impreuna cu Mircea, pana acolo, cand eu o credeam de mult plecata spre Kibo. De data asta, a zis singura „gata, cobor, nu mai are rost!”. Respect!
Asadar, de pe la 5400 in sus am ramas eu, Mariana, Simona si Catalin. Plus Joseph si John, ghizii. Am ajuns la Gilmans Point putin dupa ora 6, iar la cateva minute a inceputul spectacolul magnific al rasaritului. Nu exista cuvinte demne de a-l descrie. Odata ajunsi pe crater, alta belea: vantul, pe care pana atunci nu-l simtisem, urcand pe versantul adapostit. Situatia devenea gri. Bine, nici pana atunci nu fusese roz, dar -15 grade combinate cu vant de 50-60 km/h dau un real feel de -25 de grade. Primul care-l resimte e Catalin, care pana atunci mersese si se simtise impecabil. Abia mai poate vorbi, clantanitul dintilor il impiedica sa articuleze cuvinte. „Nnnnnuuu… mmmm…aaaaaai… ppooot… mmmm…aaaaa….ntoooorc”. Extenuarea accentueaza senzatia de frig, asa ca iau hotararea sa caut un loc adapostit de vant pe versantul aflat in bataia soarelui, sa facem o pauza, sa beam ceai fierbinte din termosuri, sa mancam niste geluri sau batoane energizante si apoi sa plecam catre varf. Gasesc acel loc si-i chem. Soarele de Ecuator, desi abia rasarit de cateva minute, incalzeste bine. Incep sa-mi desfac fermoarele, strat cu strat, iar ceaiul isi face si el treaba. Ma uit la Catalin. De ce-l bate soarele, de-aia tremura mai tare. E, pur si simplu, extenuat. Imi pare rau pentru el, mai e doar o ora jumate pana pe varf si mai putin de 200 de metri diferenta de nivel, dar trebuie sa fiu de acord cu el: trebuie sa se intoarca, impreuna cu ultimul ajutor de ghid.

Am ramas eu cu Mariana si Simona cu Joseph. Mergem cu pauze dese, pentru ca vantul puternic, vantul patrunzator si oboseala acumulata dupa cele, de-acum, 7 ore de mers se simt. Ma uit la Mariana si mi-e greu sa cred ca a ajuns pana aici. Daca Simona are experienta pe munte, ea e orice numai om de munte nu. S-a aclimatizat bine, dar acum mai merge numai din vointa, pentru ca de capacitate fizica nu mai poate fi vorba. Sunt mandru de ea. Totusi, as vrea sa mergem ceva mai repede. Ma simt perfect, am avut grija tot drumul sa respir corect: intai in diafragma, apoi in plamani, asa ca n-am avut absolut nici o problema in cele 7 ore scurse. Nici frigul nu-l mai simt, adrenalina apropierii de varf e mai puternica decat orice vine din exterior. Instinctul ma duce inainte, imi comanda „mergi, mergi, grabeste-te, mai ai un pic!”. O aud pe Mariana, la cativa metri in spatele meu, cu glas stins.


– Mi-e sete…

– Scoate de la mine din rucsac termosul cu ceai fierbinte!

– Nu pooooot…
Imi scot rucsacul din spate, ii dau sa bea doua-trei capace de termos pline cu ceai.

– Esti mai bine?

– Daa…
- Hai, mai avem putin!
Plecam. Nu trec 20 de secunde si aud din nou in spate:

– Mi-e seteee…

– Mariana, las-o dracu, ai baut acum 20 de secunde ceai. Hai, mai avem un pic.

– Mi-e seeeteee…


Marturisesc ca, pe moment, m-au apucat toti dracii. E efectul altitudinii, al lipsei de oxigen. Ai reactii pe care apoi nu ti le poti explica. Esti setat sa mergi si orice actiune trebuie sa faci in afara de asta te enerveaza pentru ca te scoate din ritm. (Imi povestea prietenul meu Zsolt Torok ca, pe Cho Oyu, la peste 8000 de metri, gata sa se intoarca din drum, l-a rugat pe un alpinist – roman si celebru, si el – sa-i faca o poza. Acesta a refuzat. La fel patise David Neacsu in Antarctica, pe Vinson. Mi-a venit greu sa cred atunci, dar acum treceam prin ceva asemanator: diminuarea judecatii corecte). Am privit-o pe Mariana si mi-am dat seama ca nu e ea cea care vorbeste, ci lipsa oxigenului. I-am dat din nou sa bea ceai, am ajuns pe varf cu totii, am facut cateva poze si am inceput sa coboram. De zapaceala, am uitat sa si filmez. Mai bine zis, mi-am dat seama mai tarziu ca nici prin cap nu mi-a trecut sa filmez. Eram alt om. La 6.000 de metri, aerul are jumatate din oxigenul de la nivelul marii.
La intoarcere, incepe si Mariana sa cedeze. Vomita de cateva ori, dar acum coboram si, cu fiecare suta de metri in jos, gradul de oxigen in sangele, plamanii si creierii nostri creste. Coboram alunecand prin cel mai nenorocit praf vulcanic pe care l-am vazut in viata mea. Noroc ca azi-noapte, la urcare, fiind atat de frig, toata faina asta era inghetata. Ajungem la Kibo, dupa fix 12 ore de la plecare, mancam si cadem lati. Ma rog, eu am mancat, fetele au adormit instant, imbracate si-ncaltate. Urma o coborare de inca 4 ore spre Horombo. Dupa un somn reconfortant de vreo ora, plecam impreuna cu restul trupei. Pe la 4000 de metri, in desertul alpin, efortul iti face efectul si asupra Simonei: vomita scurt si pleaca mai departe. E genul care daca-si pune in cap sa darame Bucurestiul, apoi ar fi bine sa incepeti sa impachetati. 
Dupa 12 ore de mers, inca 4 sunt ultimul lucru pe care ti-l doresti. Drumul pare ca nu se mai termina. E acea senzatie ca refugiul la care TREBUIE sa ajungi odata merge in aceeasi directie cu tine. In sfarsit, HOROMBO! Mancam, bem si dormim ca pruncii…

 Ziua 6 Horombo Hut – Mandara Hut – Marangu Gate – Arusha


Ultima zi! Ne trezim dimineata, mancam, echipa noastra de porteri, ghizi, bucatari si ospatari danseaza pentru noi dansul care-l celebreaza pe Kilimanjaro si pe curajosii lui. Plecam spre inca o coborare de 2000 de metri, ultima. Toata lumea e cu gindul la piscina, baie, pat, vin, Martini, Serengeti, Barcelona-Real Madrid, asa ca drumul e mai usor, parca…

 *Seven Summit – grup format din cele mai inalte varfuri de pe cele 7 continente: Mont Blanc din Europa, Kilimanjaro din Africa, McKinley (Denali) din America de Nord, Aconcagua din America de Sud, Vinson din Antarctica, Carstenz Pyramid din Australia-Oceania si Everest din Asia.

</p>

Vote it up
334
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza