Cum am învățat să iubesc fără frică

Părinții mei au fost corigenți la dragoste. Și asta m-a afectat...
 

CÂND A ÎMPLINIT UN AN, i-am luat cadou fiului nostru, David, un cărucior cu cuburi din lemn, pentru construit. Astăzi, la doi ani și jumătate, încă nu s-a plictisit de el. Îl umple cu tot felul de pietre sau cu nisip și îl cară, foarte încântat, toată ziua după el.

Într-una din zile, aud un bubuit puternic, urmat de plânsete. David zace întins, cu fața în jos, pe lespezile din grădină. Când îl ridic să îl iau în brațe, văd că toată fața lui e mânjită de sânge, amestecat cu lacrimi și mucozități. Simt cum un val de adrenalină îmi invadează tot corpul și, în același timp, o senzație de amețeală pune stăpânire pe mine. Copilul meu suferă și e speriat. Îl strâng în brațe, îl așez în poală și încep să îl legăn ușor. Plânsetul se stinge în niște sughițuri sacadate, în timp ce îl alint și îi sărut părul blond, ciufulit.

Mă uit mai atent la rană și văd că este superficială. Îi spun cât de curajos este și că, da, mami a plâns și ea puțin, dar că tati nu o să plângă, ci o să-i dea un mare pupic când se va întoarce acasă, ca să îi treacă mai repede durerea de la bubă. David cere un plasture pentru el și unul pentru mine. Așa pecetluim noi toate micile accidente de joacă. De fiecare dată îi place să fiu și eu bandajată – să simtă că nu el este singurul rănit în aceste situații.

Incidentul mă trimite înapoi în timp, la una dintre primele mele amintiri din copilărie. Ieșisem afară cu sora mea, să ne jucăm. La un moment dat, surorii mele i-a venit ideea să mă plimbe în căruciorul ei de jucărie. Zis și făcut. M-a așezat ca pe o păpușă în cărucior și m-a legat bine, moment în care căruțul de jucărie și-a pierdut stabilitatea, s-a înclinat și s-a răsturnat. M-am lovit cu capul de o bordură. Îmi amintesc cum prima senzație de panică pe care am simțit-o vreodată a fost înlocuită încet-încet de durere. Am strigat după mama.

Pentru părinții mei, imaginea cu mine într-un căruț de păpuși răsturnat peste bordură a fost un delicios prilej de amuzament. „Patrice! Adu repede aparatul foto!“, a strigat tatăl meu, când a ajuns afară. Noi țineam aparatul Kodak în camera de la mansardă. După ce au găsit-o, și-au dat seama că nu are film în ea, așa că au pus unul nou. În tot timpul ăsta, eu zăceam pe trotuar, fără suflu de atâta plâns și cu picioarele legate de căruț, îndoite într-o poziție nenaturală. Nu știu cât timp am stat blocată sub cărucior. Poate că au fost doar cinci minute, dar mie mi s-a părut că au trecut ore întregi.

Părinții mei încă mai au fotografiile din ziua respectivă. Patru poze îngălbenite de vreme. Au trecut mulți ani până să îmi fac curaj să o întreb pe mama de ce nu m-a ridicat atunci de pe jos, să mă liniștească. „Ei, tu ai fost tot timpul o mare plângăcioasă“, a spus, relaxată. „Că te luam sau nu de acolo, tot nu te-ai fi potolit până nu îți făceai norma de plâns“, a adăugat apoi, plictisită.

PE MĂSURĂ CE CREȘTEAM, situația de acasă devenea din ce în ce mai încordată. Îmi amintesc că nu aveam voie să vorbim în timp ce tatăl meu se uita la televizor, adică în fiecare zi de la șapte seara până la miezul nopții. Sunetul glasurilor noastre vesele îl înfuria la culme.

Tatăl meu era un om imprevizibil. Putea să își piardă cumpătul din cel mai mărunt lucru. Iar asta făcea ca atmosfera din casă să semene cu o stare de alertă permanentă. Câteodată, exploda din motive pe care nici astăzi nu mi le pot explica. La fel cum nu înțeleg de ce mama nu intervenea niciodată. În schimb, ofta foarte des.

Dar lucrurile nu se opreau aici. Tatăl meu obișnuia să dea în noi destul de des. Îmi aduc aminte când eram mică și m-a pocnit pentru că am răsturnat un pahar cu lapte. A continuat să facă asta chiar și după ce am crescut. O altă amintire cu tatăl meu e de pe vremea când aveam șaisprezece ani, cu el deasupra mea, lovindu-mă orbește în cap, până ce urechile începuseră să îmi vâjâie de durere. La puțin timp după asta, am plecat definitiv de acasă.

Acea ultimă ceartă a pornit de la faptul că părinții mei au decis să plece în vacanță cu o zi înainte de ceremonia mea de absolvire a liceului. Mi-aș fi dorit foarte mult să fie și ei prezenți în public.

În acea perioadă, l-am întâlnit pe Jesse. Un bărbat echilibrat, calm și foarte haios. Mi-a ascultat toate poveștile din copilărie, m-a cuprins în brațele lui mari și m-a legănat în tăcere.

Era o reacție atât de firească și atât de străină mie în același timp, încât mi-a venit să râd și să plâng.

Știam că nu voiam nicicum copii și i-am spus și lui Jesse asta. Citisem în mai multe cărți că violența în familie se transmite ereditar așa că luasem demult decizia de a exclude maternitatea din planurile mele de viață. Dar Jesse voia copii. Nu concepea viitorul fără rolul de tată. Iar eu aș fi fost o mamă minunată, îmi tot repeta el.

În adâncul meu, știam că nu sunt ca părinții mei. Sentimentele mele pentru Jesse mi-au demonstrat că pot iubi. Așa că de ce nu aș fi în stare să am grijă de un copil?

Dar, în ciuda dorinței lui Jesse și, apoi, și a mea, frica mă făcea să iau în continuare anticoncepționale. Lucru care nu s-a schimbat până când o colegă a apărut într-o zi cu fotografii ale băiețelului ei nou-născut. Am simțit cum mă năpădește pe loc un val de invidie. Nu voiam să îmi trăiesc viața dominată de amintirea unei copilării dificile, prin care îmi refuzam dreptul la materninate. Balanța dintre frică și dorință și-a schimbat brusc echilibrul. După ce am plâns vreo două ore, mi-am șters lacrimile și am format numărul lui Jesse. „Renunț la pilule“, i-am zis dintr-o suflare, fără niciun fel de introducere. Jesse a tușit scurt și nu zis nimic. Dar simțeam, de la celălalt capăt al telefonului, cum pe față îi apare un zâmbet larg de bucurie.

DOUĂ LUNI MAI TÂRZIU, Anne era la mine în burtă. Iar venirea ei pe lume mi-a arătat că toți anii aceia de îndoieli și de lipsă de încredere în mine au fost fără rost. Imediat ce mi-au pus cele 3,2 kilograme de drăgălășenie în brațe, am simțit cum mă cuprinde un sentiment de liniște. Avea buclele închise la culoare, ochii de-un albastru deschis, degetele lungi de pianistă strânse în doi pumni minusculi și trăsăturile dulci ale lui Jesse, desenate pe o față rotundă, ca a mea. Am știut pe loc că nu voi putea niciodată să îi fac rău acestui pui mic de om. Nici acum, nici altădată. Timp de ore întregi am purtat-o pe Anne în brațe, cu obrazul ei lipit de al meu. Anne îmi dădea încredere și mă asigura, într-un mod mai puternic decât cuvintele, că sunt în stare să fac asta, că îmi doresc asta. Iubeam acest copil cu toată ființa mea.

Jesse și cu mine ne miram și ne bucuram de fiecare gest pe care îl făcea Anne, iar fericirea noastră de zi cu zi era fără margini. Viața de dinainte, viața fără Anne era de neconceput.

Dar, într-o sâmbătă dimineață, când Anne împlinise zece săptămâni, sănătatea ei s-a deteriorat subit, fără nici un fel de avertisment. O insuficiență hepatică i-a curmat viața în primele ore ale unei dimineți de luni.

Doctorii nu au putut să afle de ce ficatul ei a încetat, pur și simplu, să mai funcționeze. Împreună cu Jesse, am ținut-o de mânuțele ei mici, în timp ce se stingea încet din viață. Durerea din suflet îmi răsuna cu putere în cap. Copilul care mă învățase cum să fiu mamă nu mai era.

ÎN ZILELE DE DUPĂ înmormântare, am văzut-o pe Anne în fața mea limpede ca lumina zilei. Nu pe Anne cea tăcută, stinsă din viață, ci o fetiță zâmbitoare și fericită. În ciuda doliului profund în care mă cufundasem, am început să realizez că Anne a venit pe lume cu un rost. În două luni și jumătate, m-a învățat mai bine ca oricine că poți dărui dragoste chiar dacă tu nu ai primit niciodată acel tip de dragoste, chiar dacă nu te-a învățat nimeni cum să oferi acea dragoste. Mi-a arătat cum să fiu mamă, o mamă bună și caldă.

O voce din mine îmi spunea că trebuie să onorez lecția dată de Anne și puteam să fac asta într-un singur fel – să nu mă las din nou paralizată de frică. Scăpasem de frica de a deveni o mamă neiubitoare, dar o înlocuisem cu o nouă teamă, aceea de a nu pierde pe cineva drag. Ca să rup lanțul de îndoieli și temeri, mi-am dorit să dăruiesc dragostea pe care am simțit-o pentru Anne mai departe, ca pe o moștenire de familie, către un alt copil drag care, în acel moment, exista doar în imaginația mea. Nu voiam să mă las pradă tristeții, îmi ceream dreptul la fericire, la o viață normală alături de Jesse.

Un an mai târziu, s-a născut David.

ÎN TIMP CE GÂNDURILE îmi fug la trecut, David lasă căruțul din mână și începe să culeagă flori din răsadurile plantate cu grijă de Jesse. Jesse, care, de la moartea lui Anne, nu a mai râs cu adevărat până la venirea lui David pe lume.

„David, hai să lăsăm florile în pace și să ne jucăm cu altceva“, încerc eu să par cât mai severă, în timp ce îngenunchez alături de el. Deranjat din treaba lui, David își ridică privirea preocupată spre mine. Ochii mă trădează – în sinea mea îmi vine să zâmbesc la năsucul lui ușor mânjit de pământ și să îl iau în brațe. Ochii lui îmi răspund cu o sclipire de veselie, după care își agață brațele murdare cu noroi de gâtul meu. „Mami!“, zice David printre chicote de râs. „Mami!“

 

Între timp, autoarea și soțul ei, Jesse, au adus pe lume un al doilea băiețel sănătos, pe nume Daniel.

 

*Din motive de confidențialitate, în acest articol au fost folosite nume fictive.

Vote it up
176
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza