Cu jumătate de inimă

O mamă se bucură că poate să-și țină soțul violent departe de copii
 

Acum doi ani, România a introdus în legislaţie ordinul de protecţie pentru victimele violenţei domestice: agresorii pot fi daţi afară din casă şi trebuie să stea la distanţă. În teorie. Mii de oameni au crezut atunci că vor primi, în sfârşit, răgazul de a-şi repara vieţile, dar legea incompletă şi sistemul greoi le-a stins orice speranţă. Deşi puţine, există şi situaţii fericite.

Într-o mahala de la marginea Bucureştiului, cu case încropite din resturi de tablă, cărămizi şi lemn ros de şobolani, locuieşte Vica Gheorghe, o femeie de etnie romă cu cinci copii. În mahalaua căreia i se spune „India“, soţul Vicăi, ditamai bărbatul, obişnuia să o bată zilnic, iar, atunci când n-o bătea, pierdea banii la jocuri de noroc. Vica este una din cele peste 3.500 de victime care au depus cereri pentru obţinerea unui ordin de protecţie împotriva agresorului. Însă ea, spre deosebire de victimele ale căror procese sunt tergiversate la nesfârşit, a primit ordinul într-o lună.

„Eu sunt mulţumită“, spune Vica. „Restricţia asta şi-a făcut meseria, e de nota 10. Mai am probleme cu Poliţia, dar ar fi bine ca toate mamele să facă asta, e cea mai bună decizie pentru ele“, adaugă ea, însufleţită.

Şeful Direcţiei de Ordine Publică din IGPR, comisarul-şef Cornel Ciocoiu, spune că numărul de fapte de violenţă domestică înregistrate în primele şapte luni ale lui 2014 s-a înjumătăţit în comparaţie cu aceeaşi perioadă a anului trecut. Ciocoiu apreciază că scăderea se datorează ordinului de protecţie, deşi nu există date oficiale care să demonstreze o legătură directă.

Vica e bucuroasă că a făcut pasul ăsta. Are cinci copii – fata cea mai mare are 23 de ani, cea mică abia câteva luni – , tenul măsliniu, pătat şi părul blond, cu rădăcini închise. Fetiţele mai mici roiesc în jurul ei ca nişte musculiţe. În camera cu sobă, covor pe perete, uşă lăcuită şi fără geamuri, şcolăriţele se uită la ea cu ochi mari. Reacţionează când aud „sânge“, „bătaie“, „cuţit“, „curvă“ sau „nenorocito“. Bâţâie din picioare şi examinează cu atenţie sângele uscat de pe tricoul pe care-l purta Vica atunci când tatăl lor i-a înfipt cuţitul deasupra sânului stâng.

Se întâmpla pe 20 ianuarie 2014. După o viaţă întreagă în care bărbatul ei a strâns-o de gât cu firul de la veioză, a furat banii din scutecele copiilor, a tăiat-o şi a încuiat-o în cameră înfăşurată în nişte pături, Vica a hotărât să-l lase – iar el a hotărât s-o omoare. „M-a înţepat cu cuţitul şi am simţit ca o suliţă, aşa. Curgea ceva cald pe mine, dar n-am dat importanţă“, îşi aminteşte. Noroc cu geaca de iarnă lungă şi cu puloverele de dedesubt, fiindcă oricât de tare a ţipat, nu a ieşit niciun vecin s-o salveze. Era însărcinată, atunci, în luna a treia.

În spatele uşii tuşeşte înfundat mama Vicăi, o bătrână firavă care adună cu căruciorul bidoane de pe străzi. Şi-a adăpostit mereu fata bătută şi a încurajat-o când a luat hotărârea să divorţeze, chiar dacă tot ea i-a dat-o bărbatului ei când era abia în clasa a VIII-a şi avea doar 15 ani şi jumătate. Vecinii i-au spus că se alintă, că exagerează, că aşa-s bărbaţii, că ar trebui să tacă şi să ierte.

Prin bluza albă, puţin transparentă, Vicăi i se vede buletinul ascuns între sâni. Face curăţenie în blocuri, uneori şi în apartamente, şi e unul dintre cetăţenii aceia rari care vorbeşte frumos de interacţiunile cu funcţionarii publici. Îşi aminteşte cum a aflat de protecţie. S-a dus într-o zi la Protecţia Copilului. „Le-am zis că am auzit că s-a dat nişte legi în privinţa mamelor cu violenţă în familie“, spune ea. După care a scris o cerere şi a povestit cum s-au petrecut lucrurile. Vorbeşte rar, cu pauze lungi între cuvinte. „Am lăsat numărul de telefon şi a treia zi m-au şi sunat“.

A luat-o pe maică-sa cu ea şi s-a dus. „O mână de ajutor cum am primit la camera 21, acolo, la Direcţie, n-am primit în viaţa mea“, spune. De acolo, de la camera 21, au îndrumat-o spre avocaţii de la ANAIS şi, într-o lună, a obţinut şi ordinul, prin care bărbatul a fost evacuat din casă şi i s-a interzis să se apropie de femeie şi de copii la mai puţin de 300 de metri.

Ştie la nivel de detaliu ce-a hotărât instanţa: când a avut sentinţa în mână, s-a înfiinţat, cu burta la gură, la secţia ei şi le-a zis poliţiştilor: „Eu nu sunt chiar o femeie cultă şi trecută prin legile astea – vreau să ştiu de la A la Z cum e cu restricţia mea“.

Bineînţeles că bărbatul ei a încălcat ordinul în repetate rânduri, spune Vica, inclusiv în ziua în care ne-am întâlnit pentru interviu. De fiecare dată când se întâmplă asta, ea sună imediat la Poliţie, de i-a spus unul dintre poliţişti că a înnebunit toată secţia cu ordinul ei de protecţie. „Păi, sunt disperată“, se justifică ea. „Să aştept să mă omoare? De câte ori am ieşit afară, el mă strângea de burtă de ziceam de mor…“.

Când a născut, a zis că-i un miracol. „La câţi pumni am primit în burtă, nu mai credeam că e posibil“, spune Vica. Ştie bine că ordinul e pe punctul de a expira, dar n-o să se lase: va cere altul, plus că a intentat şi divorţ.

Scoate dintr-o sacoşă roşie o bluză albă, cu un tigru, şi un tricou în dungi. Ambele au pete mari de sânge uscat, maroniu. Sunt probele din ziua în care bărbatul a băgat cuţitul în ea pe stradă. Le păstrează cu sfinţenie. Una dintre fetiţe, cu agrafe cu flori de plastic în păr şi picioruşe subţiri ca două chibrituri, băgate într-o pereche de şlapi imenşi, se uită cu ochi mari şi gura deschisă.

„Să stai cu frică, aşa, nu se poate“, spune Vica. Asta e bătălia ei, de asta-şi spune povestea. Nu se poate să stai aşa, aşteptând palma peste ochi, loviturile în burtă, cuţitul în piept. „Nu se poate“. O spune pentru ea, pentru fetele ei, pentru lumea întreagă.

Acest material a fost realizat în cadrul proiectului Bursele Superscrieri/Avon, pe tema „violenţa domestică“, sub egida Premiilor Superscrieri, non-ficţiuni care schimbă lumea. Competiţia anuală Premiile Superscrieri este o iniţiativă a Fundaţiei Friends For Friends, care promovează jurnalismul narativ şi scrierea creativă.

Vote it up
323
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza