Craterul Meteoritului: amprenta cosmica

Cu mii de ani in urma, un proiectil cosmic a lovit Pamantul, creand un crater urias in desertul Arizona, Statele Unite
<p>Acum circa 30.000-50.000 de ani, cu multe secole inainte de a sosi vreo fiinta omeneasca in America de Nord, o uriasa bucata de stanca a lovit Pamantul langa canionul Diablo, intre orasele Flagstaff si Winslow din Arizona. Aceasta a creat o imensa depresiune in forma de castron, cu un diametru de 1 250 m si o adancime de 174 m.
Vazuta din desertul plat din jur, marginea inalta de 45 m a craterului pare joasa si de aceea gaura care se casca dedesubt nu a fost consemnata de europeni pana in 1871. Initial, s-a crezut ca este un crater vulcanic ca atatea altele – cum e craterul Sunset din apropiere, deja explorat. In 1890, au fost descoperite in deseuri fragmente de fier; desi importanta lor n-a fost pe moment sesizata, unii oameni de stiinta au inceput sa puna la indoiala explicatia vulcanica si sa incline spre teoria ca aceasta mare cicatrice a fost produsa de un corp extraterestru care a lovit Pamantul.
Dupa ce a cercetat locul in 1902, dr Daniel Barringer, un inginer de mine din Philadelphia, a fost atat de convins ca un meteorit urias bogat in fier se afla sub crater, incat a cumparat terenul si in 1906 a inceput sapaturile. La inceput, a crezut ca deoarece craterul era rotund, corpul ceresc care-l crease se afla probabil sub el, in mijloc. Ulterior, a decoperit ca un glonte tras in noroi moale, chiar si dintr-un unghi ascutit, produce intotdeauna o gaura rotunda.
Acest fapt, coroborat cu acela ca straturile de roca de pe partea sud-estica a craterului erau cu peste 30 m deasupra nivelurilor din alte parti, a dus la concluzia ca meteoritul coborase dinspre nord `ntr-un unghi ascutit si se ingropase sub marginea sud-estica. Au inceput sapaturile. La 305 m adancime au `nceput sa se gaseasca tot mai multe fragmen­te de fier si fier-nichel; la 420 m, excavatorul s-a blocat – intepenit probabil in materialul dur al meteoritului. Banii se terminasera si sapaturile au fost oprite in 1929, dar lumea stiintifica se convinsese deja ca acest crater fusese produs intr-adevar de impactul cu un meteorit.
Greutatea si dimensiunile proiectilului care s-a infipt in desertul Arizona au constituit tema multor speculatii. In anii ’30, oamenii de stiinta i-au estimat greutatea la
14 milioane de tone si diametrul la 122 m. Calcule ulterioare au aratat ca meteoritul ar fi avut numai
2 milioane de tone si un diametru de 79 m; estimarile de acum sugereaza o greutate de circa 70 000 de tone si un diametru de 25-30 m.
Chiar daca invadatorul cosmic n-a fost mai mare decat cea mai mica dimensiune estimata pana azi, coliziunea sa cu planeta noastra a produs un cataclism.
Pentru a crea un crater atat de mare, a cazut probabil prin atmosfera cu viteza de aproximativ 69 000 km/h. Impactul care a zguduit pamantul a generat o explozie echivalenta cu una produsa de 500 000 de tone de explozibil puternic (de circa 40 de ori mai puternica decat explozia bombei atomice care a distrus orasul japonez Hiroshima), aruncand in atmosfera 100 de milioane de tone de roca pulverizata si comasand materia care alcatuieste acum buza craterului.
O ploaie de picaturi de metal topit din meteorit a cazut pe o arie de 260 km2, unele ajungand pana la 11 km distanta de punctul de impact. Multe dintre aceste frag­men­te nu erau mai mari decat o pietricica; cele mai mari cantareau 630 kg. Atat resturile de pe buza craterului, cat si materia aruncata in afara erau alcatuite dintr-un amestec de gresie cu calcar – resturile unor depozite boga­te in fosile din lacul preistoric care a inundat odinioa­ra regiu­nea. Un strat gros, curbat, din acelasi amestec sfaramat, denumit breccia, acopera acum fundul craterului. I
In anii ’30, s-au cheltuit sume considerabile pentru a se strapunge breccia si a se patrunde in fundul craterului in incercarea de a se detecta depozite de fier care ar fi putut fi exploatate. Urme de fier-nichel au fost gasite pana la adancimea de 260 m; sub acest nivel, roca a ramas neatinsa. Tehnici moderne sofisticate implicand sondari seismice, magnetice si gravitationale sugereaza ca exista intr-adevar resturi de metorit sub marginea sudica, dar ele nu reprezinta mai mult de 10% din masa sa originara. Aproape toate s-au evaporat la impact, condensandu-se pentru a forma fragmente de fier-nichel.
In 1960 au fost descoperite in depresiune urmele a doua forme rare de silice – coesit si stishovit; ambele se pot forma artificial la presiuni si temperaturi extreme. (Desi stishovitul se poate forma sub presiune in strafundu­rile Pamantului, el se transforma din nou in cuart inainte de a ajunge la suprafata.) Prezenta lor naturala in acest loc a adus dovada incontestabila a unui impact urias. A fost astfel spulberata orice indoiala despre formarea craterului si a fost confirmata convingerea lui Barringer ca acest crater care acum `i poarta numele e de origine meteoritica.</p>
 
Vote it up
275
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza