Cosmar in padure

O femeie se astepta la o seara linistita, intr-un camping de la poalele muntelui. Dar lucrurile au luat o turnura ingrozitoare
 
<p>
Ziua intai
Parea sa fie un weekend perfect. In luna iulie a anului trecut, Pamela Salant, o tanara educatoare de 28 de ani, si prietenul ei, Aric Essig, de 31 de ani, care lucreaza pentru o companie de inchiriere a barcilor de agrement din Statele Unite, au facut o excursie de doua ore cu masina. Au pornit din Portland, ca sa campeze peste noapte in padurea Mount Hood. Cei doi planuisera sa urce vreo trei kilometri prin padure catre Lacul Bear, sa petreaca noaptea acolo si sa se intoarca duminica, ca sa participe la petrecerea pentru ziua de nastere a doi dintre elevii ei. Era soare, senin si frumos.

Dar, in timpul drumetiei, a revenit in discutie subiectul relatiei lor. Povestea suna cam asa: cand erau impreuna, cand separat… Pentru a nu-stiu-cata-oara, tensiunea dintre cei doi incepuse sa creasca. Cand despacheta lucrurile in campingul de pe malul de sud al lacului, Pamela era furioasa.
– Imi pare rau, Pam, i-a zis Essig.
– Ma duc sa caut un loc mai bun unde sa punem cortul, a spus ea, plecand nervoasa de-a lungul malului vestic al lacului.

Era ora unu.
Lacul Bear are aproximativ 100 de metri lungime si este marginit de copaci, lucru care a obligat-o pe Salant sa se abata din drum, spre interiorul padurii. Fara poteci de urmat, ea a coborat spre un bazin de drenare a apei, a escaladat pe partea cealalta si a urcat apoi pe branci, in varful unei gramezi de stanci. Dar, acolo unde se astepta sa fie lacul, nu a vazut nimic in afara de o padure deasa, si, mai sus, in departare, un varf de munte acoperit de zapada. A inceput sa mearga inapoi prin padure, dar cu cat mergea mai mult, cu atat era mai confuza.
– Aric! Ajutor!, a strigat ea.

Niciun raspuns. A continuat sa mearga, pana cand a ajuns la un curs de apa. Era constienta ca paraiele de aici curgeau din nord spre Columbia River, pe o distanta de cativa kilometri. Dar la ce bun, daca nu mai stia nimic altceva? S-a catarat pe cateva stanci, pentru a putea vedea pe unde s-o ia, a urcat pe o panta periculoasa plina cu grohotis si s-a cocotat pe un bolovan. A privit in zare. Nimic in afara de copaci. Urca de peste sase ore, iar soarele avea sa apuna in curand. Panicata, a inceput sa coboare. Acolo, departe in jos! Se vedea un lac! Dar era oare lacul Bear? Nu mai conta – orice lac inseamna drumuri sau oameni care sa treaca pe acolo. Si-a ales  traseul de coborare spre portiunile mai joase, traversand stancile cat de atent putea.
Apoi, un pas gresit si intuneric...

Cand s-a trezit, cateva minute mai tarziu, Pamela a zarit stanca de pe care, probabil, cazuse, la o inaltime de vreo 15 metri deasupra ei. Al doilea lucru pe care l-a observat a fost piciorul ei stang, curbat in mod ciudat in afara, chiar de sub genunchi.
Ok. Mi-am rupt piciorul, si-a spus, incercand sa-si pastreze calmul. Rana nu parea prea grava. Un soi de instinct primar a fortat-o sa nu renunte, sa gandeasca la rece si sa gaseasca o modalitate pentru rezolvarea problemei. Era ranita si singura in noaptea care se asternea si fara niciun echipament la indemana. Tot ce avea la ea era sortul, un maiou, sosete si ghete. Auzea o apa curgand nu foarte departe, probabil un parau. Avea sa-si petreaca noaptea acolo unde era, iar dimineata avea sa urmeze sunetul apei catre parau.

Ziua a doua

In miezul noptii reci, s-a trezit si a simtit ca avea piciorul umed. Cateva ore mai tarziu, la rasaritul soarelui, a remarcat ca umezeala aceea era, de fapt, sange. Avea o taietura adanca pe piciorul drept, in urma cazaturii, si tot piciorul stang era plin de sange. A putut vedea lucind albeata osului, cu bucati de tesut roz, insangerat, deasupra. Inca o data, a reactionat cu calm. Trebuie sa ajung la apa. Mi-e sete si trebuie sa-mi curat rana, si-a spus.

Tarandu-se stangaci intr-un soi de mers al racului, a gasit raul, la vreo 400 de metri departare. I-a luat o ora sa ajunga acolo, dar era fericita. E bine, s-a gandit. Asta fie o sa ma ajute sa ajung inapoi la lacul Bear, fie la Columbia River. Oricum ar fi, sunt salvata. A baut apa si si-a spalat rana. I s-a parut ca apa era limpede si buna. Chiar magica, s-a gandit. S-a simtit dintr-odata intinerita. Pamela a mai luat o inghititura, apoi s-a asezat langa rau si s-a uitat in jur.

In zona vestica a lacului Bear se gasesc cateva dintre cele mai inalte paduri si cel mai accidentat teren din Statele Unite. Cursul paraului pe care Pamela a ales sa-l urmeze se numeste Lindsey Creek si se varsa in Columbia River printr-o cascada adanca, presarata cu cheiuri atat de dificil de strabatut, incat e posibil ca ea sa fi fost prima persoana care a incercat sa coboare pe acolo. Cu toate acestea, s-a oprit pentru o clipa s-o admire. Cascada, padurea seculara – toate ii aminteau de ce-i placea atat de mult sa vina aici.

Toata ziua, si-a ales drumul cu atentie pe cursul apei, tinandu-se de stancile de la marginea paraului. S-a miscat metodic, avand grija la fiecare pas, traversand de mai multe ori paraul ca sa ocoleasca obstacolele, sprijindu-se de busteni cazuti ori tinandu-se de radacinile copacilor. A ajuns in varful unui platou, care se inalta deasupra paraului, si s-a oprit. Parea ca nu mai poate inainta. Inainte era prea abrupt, inapoi la fel, la stanga de asemenea. Ar fi putut continua pe malul opus, daca ar fi traversat raul – dar apa era la patru metri mai jos. Vreme de o ora a tot stat si s-a gandit ce sa faca. Apoi a sarit.

Nu-mi vine sa cred ca fac asta, a tipat ea, aruncandu-se in raul nu foarte adanc. A aterizat pe piciorul drept si s-a prabusit intr-o parte, iesind din apa cateva secunde mai tarziu. 
Acum ce mai urmeaza?, s-a intrebat, tarandu-se prin apa rece.

La amiaza a auzit un elicopter. O fi pentru mine? Era chiar deasupra ei, dar brazii o ascundeau vederii. Poate ar trebui sa stau intr-un loc si sa astept, s-a gandit. Dar nu, ii era prea frig pentru asta. Chiar daca ziua era calduroasa, stramtoarea in forma de V era umbrita, iar ea isi petrecuse toata ziua inaintand prin apa rece.

In jurul orei patru dupa-amiaza, cand soarele ajunsese fix deasupra stramtorii, Pamela a gasit un loc intre doi copaci, unde s-a adapostit tremurand, ca sa doarma. Foloseste-ti toate fortele, si-a spus. Si-a scos sutienul de sub maiou si l-a pus pe cap, ca sa se incalzeasca. A scos siretul de la sort, a gaurit maioul si sortul, chiar in dreptul soldurilor, si a tras siretul prin gauri, pentru a lega maioul de sort, astfel incat sa pastreze caldura corpului. Apoi a adunat muschi uscat de pe o stanca din apropiere, cu care si-a acoperit picioarele si si-a umplut hainele.
S-a gandit la Aric. Probabil ca el chemase acele elicoptere. Ce prosteasca fusese ultima lor cearta. Era duminica seara de-acum. Ar fi trebuit sa fie deja la petrecerea de ziua de nastere a elevilor ei.

Ziua a treia

La primele raze de lumina, tanara s-a ridicat, disperata ca trebuie sa se miste din nou. S-a uitat la picioare. Taietura de pe pulpa dreapta se casca infricosator, iar piciorul stang, strambat, o facea sa para vulnerabila si demna de mila. Simti din nou acea detasare ciudata si un soi de responsabilitate materna pentru picioarele ei, ca si cum ar fi fost niste copii care o trageau de maneca. Doamne, nu puteti avea grija nici de voi insiva?
Le-a protejat de-a lungul coborarii prin stramtoare. Cumva se simtea mai putin singura avand pe cineva de care sa aiba grija, chiar daca era vorba de propriile ei picioare. Curata rana de la piciorul drept si o bandaja cu chilotii.

Mai tarziu, in dimineata aceea, se aventura in niste tufisuri cu spini, gandindu-se ca ar putea sa foloseasca spinii ca sa-si coasa taietura. A intepat straturile de piele, incercand sa stranga rana cat mai mult, ca s-o inchida. Dar n-a reusit sa faca altceva decat sa intepe marginile ranii.

Elicopterele au zburat inca o data pe deasupra capului ei, tarziu, in acea dimineata. Apoi din nou, dupa-amiaza, devreme, dar Pamela nu a reusit sa ajunga la timp intr-un luminis care sa-i permita sa-si semnaleze prezenta. Asa ca a mers inainte. La un moment dat,  i-a aparut in cale un tufis verde, cu aspect familiar, plin de fructe rozalii si si-a amintit ca Aric i-a spus ca ar fi fragi. A rontait un fruct, apoi a scuipat. A asteptat un pic, apoi a cules un altul. Multumita ca fragii nu erau otravitori, i-a mancat pe toti.

La caderea serii, a incercat sa doarma, dar durerea si frica au facut din asta o misiune imposibila. Cum statea intinsa, treaza, i-au venit in minte imagini din copilarie. Scene la intamplare – la biserica, intr-o duminica dimineata, cu familia ei, sau alergand pe pista de atletism, in timpul liceului.

Voia atat de mult sa fie cu Aric si cu familia ei! Voia sa-i imbratiseze si sa le arate cat de mult ii iubeste. Mai erau destule lucruri pe care voia sa le faca – sa invete sa cante la vioara si sa aiba copii. Dar, in noaptea neagra, si-a amintit de un prieten drag, Luke, care murise cu doi ani in urma. Daca nu reusesc, s-a gandit, cel putin voi fi cu Luke pe undeva.

Ziua a patra

Cand soarele rasari marti dimineata, Pamela scrasni din dinti. Sunt la capatul puterilor, si-a zis. Trebuie sa fiu gasita azi. Sau o sa mor. Dar calatoria se apropia de sfarsit. +i-a facut drum catre o stanca tesita, neacoperita de copaci – un loc de unde se gandea ca ar putea fi observata cu mai multa usurinta. Timp de trei ore, a tot asteptat, tremurand de frig, flamanda si insetata. Dar nu s-a auzit niciun elicopter. A urcat un pic mai sus, ca sa stea la soare. O omida verde si grasa se tara alene pe langa ea. A prins-o si a muscat din ea. A crantanit-o nitel. Imediat, un gust metalic i-a umplut gura. Bleah! Dar ii era foame. Asa ca a urmarit un melc ce parea carnos. S-a intrebat intotdeauna ce gust ar putea avea si, dupa ce l-a strivit in gura, a stiut. Niciodata in viata ei nu mancase ceva atat de dezgustator. L-a scuipat si a baut apa din pumni, incercand in zadar sa-si curete pelicula lipicioasa de pe limba.

Elicoptere! A coborat imediat inapoi, pe stanca tesita pe care isi petrecuse dimineata. Un elicopter a trecut pe deasupra capului ei. A incercat sa se ridice in picioare, dar s-a rostogolit pe spate. Elicopterul a trecut pe langa ea. M-au vazut sau nu?, s-a intrebat. Dincolo de parau era un alt tufis de fragi. O sa numar pana la 500 si, daca nu se intorc, o sa merg acolo sa mananc niste fragi. A numarat cat de lent a putut. ...459, 500. La naiba!

S-a tarat spre tufisul cu fragi cand, dintr-o data a auzit: Tu trebuie sa fii Pam.
– Ce faceti aici, baieti?, a intrebat ea.

Patru membri voluntari ai echipei de salvamontisti Hood River Crag Rats isi petrecusera ziua coborand Lindsey Creek. Fusesera in legatura permanenta prin radio cu elicopterele apartinand Garzii Nationale a Statului Oregon, care o vazusera.
– Nu-mi vine sa cred ca sunt oameni care fac asta. Va iubesc!, a strigat ea.

O jumatate de ora mai tarziu, a sosit un elicopter medical. Fiindca nu a avut unde sa aterizeze din cauza mai multor molizi inalti de peste 50 de metri, echipajul de pe Blackhawk a fost nevoit sa arunce un cablu de salvare, pe care a coborat medicul Ben Sjullie, de la 100 de metri inaltime, intr-un luminis de dimensiunea unei camionete. Zece minute mai tarziu, Pamela atarna legata de un cablu deasupra varfurilor copacilor, in bratele lui Sjullie. Ajunsi in siguranta in elicopter, Sjullie a inchis usa.

– Esti bine?, a intrebat-o el. Pentru prima oara de la inceputul nenorocirii, Pamela a cedat si a inceput sa planga.
– Nu pot spune daca ar fi reusit sa mearga mai departe de locul unde am gasit-o, spune Tom

Scully, unul dintre membrii echipei Crag Rats, care o salvasera pe tanara. Era o cascada deasupra si o alta cascada dedesubt. Inca o zi si, probabil, ar fi ramas exact acolo unde era.
Scully e plin de admiratie pentru Pamela, care a mers atat de mult, pe un teren extrem de dificil, cu oasele fracturate. El numeste coborarea de la Lindsey Creek – avand la indemana franghii si echipament special pentru alpinism – „unul dintre cele mai dificile trasee pe care am fost. Nici macar nu a fost o catarare. A fost vorba despre supravietuire. Nu e nimic acolo, dar chiar nimic. Noi am iesit toti uzi si terminati din stramtoarea aia. Iar ea a stat patru zile fara echipament si fara haine. E formidabila!“

Pamela l-a sunat pe Aric din camera ei de spital, din Portland. Barbatul petrecuse weekendul in campingul de la lacul Bear, ajutand la cautarea ei, iar acum se grabea catre Portland.
– Aric?, intreba Pamela printre lacrimi. Sunt bine. 
– Multumesc, Doamne, multumesc! Sunt in drum spre tine.

Cand a intrat in camera ei, niciunul dintre ei nu-si mai gasea cuvintele. Asa ca s-au imbratisat.
Pamela Salant a parasit spitalul dupa o saptamana. In afara de rana de la piciorul drept si de fractura de tibie de la piciorul stang, suferise tasari de vertebre la coloana si zgarieturi pe tot corpul. Dar singurul lucru la care s-a gandit in timpul convalescentei a fost padurea – cat de linistit fusese acolo, cat de mult s-a simtit parte din ea, ca orice animal care sufera in sanul naturii.
Cand a fost capabila sa se foloseasca de carje, ea si Aric au mers din nou in camping.
– Esti sigura ca vrei sa faci asta?, a intrebat-o el.
Glumesti?, a raspuns Pamela. E tot ce imi doresc mai mult.

</p>
Vote it up
241
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza