Competitie cu viata

Pasiunea pentru alergare i-a adus la un maraton montan. Iar cei 23 de kilometri au fost drumul spre o victorie mult mai importanta
<p>Cristian Ungureanu auzi strigatul sotiei sale Liliana. Veni in fuga si o gasi aplecata asupra unui barbat de vreo 40 de ani. Era rece si alb-albastru la fata. Pe tricou avea prins numarul de concurs si numele. Era un alergator de cursa lunga, la fel ca si el. I-a spus sotiei sa cheme salvarea si a incercat sa-i ofere primul-ajutor, atat cat se pricepea. Dupa 30 de minute de zbatere si rugaciune, nu ajunsese inca nici un medic, dar barbatul cazut dadea primele semne de revenire la viata. Cristian simti in acel moment un impuls de nestavilit de a-si ridica colegul de jos si de a-l trece linia de sosire. Mai era doar jumatate de kilometru pana la sfarsitul cursei, cel mai important moment pentru un alergator. Sa riste sau sa astepte ambulanta?

Era sfarsit de mai, iar profesorul de psihologie Dosa Zoltan, din Odorheiul Secuiesc, isi terminase treaba si se pregatea sa plece pe stadion, sa alerge cateva ture. Asta nu inainte de a suna acasa, sa vada ce fac sotia si cele trei fete ale lor.
In timp ce astepta sa-i  raspunda una din ele, a inceput sa dea cautare pe internet dupa „competitii, curse, crosuri“. Se apucase de alergat pe la 40 de ani, in urma cu aproape doi ani, cand a realizat ca munca lui se limita la a sta pe scaun, fie in masina, in fata calculatorului, la catedra sau la cabinet. La inceput, parcurgea distante mai scurte, de patru – cinci kilometri, dar, cu timpul, ajunsese sa alerge la o iesire intre 10 si 25 kilometri. Si asta de doua-trei ori pe saptamana. Acum, se simtea pregatit pentru o competitie serioasa. Pe unul din site-urile de specialitate a descoperit un anunt: in data de 5 iunie se organiza un semimaraton la Baile Tusnad. Era perfect. Nu-i lua mai mult de o ora cu masina ca sa ajunga acolo, asa ca ar fi putut pleca in dimineata concursului si, in aceeasi zi, dupa-amiaza, sa fie inapoi acasa.
– Ce-ai spune de o excursie de o zi la Tusnad sambata viitoare?, o intreba Dosa pe sotia lui, Judith Csilla, dupa ce aceasta ii raspunse la telefon.
Ea paru incantata de idee. Dupa ce termina convorbirea, Dosa se inscrise pe site, achita online taxa de participare si isi facu o programare la medic, pentru un control general si o electrocardiograma. Desi distanta semimaratonului, de circa 23 kilometri, era una care, in mod obisnuit, nu-i ridica nici un fel de probleme, nu voia sa riste nimic. Acum, ca se inscrisese, chiar voia sa alerge pana la capat si chiar sa obtina un timp bun. Era, de felul lui, un ambitios.

Ambitia il caracterizeaza si pe ieseanul Cristian Ungureanu. Sau, cum spune sotia lui, Liliana, „o vointa teribila“. In 2004, barbatul ei blond cu ochi albastri avea 33 de ani si 140 de kilograme. Lucra in domeniul vanzarilor din ’92, iar viata lui avea drept „valori“ mancarea, cat mai multa, mai bogata in prajeli si produse fast-food, mii de kilometri parcursi la volan dintr-un capat in altul al tarii, mult stres si oboseala. Dar, intr-o dupa-amiaza de august, Cristian, care se afla la birou, a simtit niste intepaturi in zona inimii, dupa care si-a pierdut cunostinta. Colegii au chemat salvarea. Cristian si-a revenit, dar scena s-a repetat de inca trei ori in numai 24 de ore. In consecinta, a fost internat pentru investigatii serioase. Concluzia medicilor, dupa patru zile de analize: era supraponderal si, din cauza oboselii extreme, creierul lui transmitea semnale organismului care se traduceau prin asa-zisi „carcei ai inimii“. Daca nu-si schimba stilul de viata, in cativa ani avea sa fie un om terminat. Din acel moment, asa cum daduse totul pentru munca lui, Cristian s-a hotarat sa dea totul pentru viata lui. „La el nu exista gri. Totul e fie alb, fie negru“, spune Liliana.
In numai sase luni, Cristian a reusit sa dea jos 50 de kilograme. Apoi s-a hotarat sa se apuce si de alergat. „Imi luasem o pauza de la job, iar cand
m-am reintors, dupa jumatate de an, m-au detasat pentru un timp de la Iasi la Bucuresti. Si, cum aveam mai mult timp liber, m-am apucat de alergat. Era prin martie 2005. Prima cursa a fost o tura in jurul Casei Poporului, care
mi-a luat o ora. Apoi am zacut trei zile din cauza febrei musculare“, isi aminteste Cristian. 
Dupa o lupta cu el insusi de a nu renunta, alimentata cu informatii despre beneficiile alergarii gasite pe internet, Cristian a inceput sa faca jogging regulat. Si, asa cum ii este firea, s-a implicat total. Distantele s-au marit, iar timpii de alergare s-au imbunatatit simtitor. Apoi, Cristian s-a indreptat spre participarea la competitii oficiale.
Prima cursa importanta a sustinut-o in 2009, la Maratonul International Bucuresti, unde s-a inscris pentru cursa de 22 kilometri, iesind pe locul trei la categoria sa de varsta. Dar, visul sau era o cursa montana. Asa ca s-a inscris cu un an inainte pentru  Tusnad. Intre timp, s-a organizat, la 1 mai 2010, un maraton la Moeciu. Acolo, pe o distanta de 42 kilometri, Cristian a ocupat locul 32 din 170 de participanti. Peste numai o luna, la Baile Tusnad ar fi trebuit sa fie o cursa „linistita“ pentru cei numai 23 kilometri anuntati. Si, totusi, acea zi avea sa fie pentru Cristian cea mai memorabila din cariera lui de proaspat alergator.
Au pornit toti trei inca de joi spre Baile Tusnad: el, sotia lui, Liliana, si fiica lor de noua ani, Teodora. A fost o plecare pe ultima suta de metri deoarece Liliana avea probleme la serviciu, iar Cristian voia sa anuleze tot. Au tot discutat, dupa care Liliana s-a hotarat:
– Decat sa stau suparata acasa, mai bine mergem. Oricum mi-am luat liber astea doua zile. Si stiu cat de mult iti doresti sa fii acolo. O sa-mi faca si mie bine sa ma gandesc la altceva, sa vad alti oameni. Mergem!
„E o atmosfera deosebita la aceste competitii. Nu se compara cu nimic altceva. Scara de valori e alta, oamenii sunt educati si se comporta altfel decat ceea ce vedem zilnic in viata noastra. In sportul asta dai totul si totul depinde de tine. De aceea imi place  sa-l insotesc pe Cristian. Cat el alearga, eu fac fotografii“, marturiseste
Liliana.
S-au cazat la un hotel, iar cu o zi inaintea cursei s-au plimbat prin regiune, unde se afla si lacul Sf. Ana, renumit prin faptul ca e unicul lac de origine vulcanica de pe teritoriul Romaniei. Cristian a facut o alergare de recunoastere. Era incantat de frumusetile zonei. Se simtea pregatit de cursa.
Totusi, a doua zi dimineata l-a cuprins o puternica emotie, fara niciun fel de motiv. Cand si-a controlat tensiunea, avea 14 cu 10. S-a speriat! Incercand sa se calmeze si sa intre in spiritul competitiei, a plecat de la hotel intr-o usoara alergare pe distanta de trei kilometri, cat era pana la locul unde se organiza startul. Dimineata era perfecta: racoroasa, noroasa, dar fara ploaie. Ridicand ochii spre cer, lui Cristian i se arata un „desen“ al naturii din nori grupati intr-un urias semn de intrebare: „Incercand sa am o atitudine pozitiva, am interpretat semnul ca pe ceva «de bine», asa ca m-am intrebat «De ce sa-mi fie rau?». Am decis ca nu aveam nici un motiv si am ajuns la linia de start, alaturi de ceilalti colegi de alergare, in cea mai buna stare“. Liliana era pregatita cu aparatul foto.

Era aproape ora 10.00. Printre cei 170 de participanti care asteptau semnalul de start se amestecase si Dosa Zoltan. Plecase de acasa pe la ora opt dimineata, impreuna cu sotia si fiica lui cea mai mare, in varsta de 12 ani. Se simtea pregatit si nu avea emotii. Mancase o banana si bause un pic de apa.
Pe majoritatea participantilor care alergau deseori asemenea distante, totusi, panta in urcare pana la lacul Sf. Ana i-a luat prin surprindere. Fiecare spera ca mai e putin si incepe coborarea. Unii se mai opreau sa-si traga rasuflarea, mai ales la punctele de hidratare. Dar nu si Dosa Zoltan. Lua in alergare un pahar, din care bea o gura de apa si apoi il arunca. Nu voia sa-si piarda ritmul de alergare, pe care si-l gasise alaturi de un alt coleg, nu voia sa se opreasca pana la final.
Din cand in cand mai si vorbeau, comunicandu-si timpul indicat de cronometre. Urcau in alergare! Cristian era mai in fata. Se simtea in forma. Il intalnise pe Dan, un alt alergator pe care-l cunoscuse in cursa de la Moeciu, si care atunci il intrecuse. De data asta, Cristian a accelerat si i-a luat-o inainte. Cronometrul ii indica o viteza de 14 km/h, in panta! Un punct negru in fata. Accelereaza si da de un alt coleg, Dinu. Se apropie amandoi de varful pantei si incepe coborarea. 29 km/ora! Trece linia de sosire! 1 ora si 46 de minute, cel mai bun timp al lui de pana acuma!

– Cristi, vino repede!, se aude strigatul disperat al Lilianei.
Plecase de langa sotul ei, sa-i incurajeze pe ceilalti alegatori, ce se apropiau de varful pantei. Iar acum privea speriata trupul cazut al unuia dintre ei. Se aplecase asupra lui si striga la Cristian.
Acesta ajunse in fuga. Se uita consternat la omul alb-albastru la fata, care avea  mana inclestata de un stalp de la marginea drumului in curba. Ii citeste numele de pe tricou: Dosa Zoltan. Pune mana pe el. E rece. Striga dupa un alt coleg, Mihai Orleanu. Si, in timp ce Liliana suna disperata la 112 pentru a chema o ambulanta, cei doi barbati incep sa-l maseze cu apa la tample, brate si incheieturi pe Dosa. Dar acesta ramane in continuare palid si nu deschide ochii. Totusi, Cristian continua asa vreo zece minute, dupa care ii spune Lilianei sa-i aduca din masina o bautura izotonica si ciocolata. Incearca sa-l faca pe Dosa sa bea. Il simte tremurand tot. Ii spune sotiei sa-i aduca si un tricou de la masina. Il dezbraca pe Dosa de cel transpirat si i-l pune pe cel curat. O femeie ii intinde geaca ei, sa-l acopere. „In momentul in care am observat ca mana ii aluneca de pe stalpul pe care statuse inclestata pana atunci, am intrat in panica! Toata cursa de dinainte nu
m-a stors atata de puteri ca acea stare de neputinta pe care o simteam atunci. Mi se parea ca e din ce in ce mai rece, iar minutele mi se pareau nesfarsite, mai ales ca nu ajungea nicio ambulanta“, povesteste Cristian. Dupa aproape 30 de minute, timp in care Cristian i-a mai dat sa bea, Dosa a inceput sa dea semne ca-si revine. A incercat sa-l faca sa inghita si putina ciocolata. L-a vazut facand eforturi sa se ridice.
„Eram atat de fericit! Parca mi se luase o piatra de pe suflet! M-am gandit: Viata a invins! Acum trebuie sa treaca linia de sosire!“

Probabil ca oricine ar fi asteptat ambulanta, ar fi asteptat ca cel cazut sa fie preluat de medici si si-ar fi vazut de drum. Dar Cristian nu avea cum sa faca asta. El stia ce simte un alergator de cursa lunga, stia ce puternic e acel sentiment care te face sa te ridici si sa mergi mai departe cu orice pret. Iar el simtea atunci ca trebuie sa faca asta: sa-l duca pe colegul lui acolo unde isi dorea. „Poate ca a fost vorba de inconstienta din partea mea sa-l ridic si sa-l ajut sa ajunga la final, dar atunci nu ma gandeam decat ca merita asta pentru tot efortul lui, pentru tot curajul de a nu abandona nici cursa, nici viata“, spune Cristian.
„Nu ne predam! Nu capitulam!“, a rostit atunci Cristian si a repetat asta incontinuu pe parcursul celor 500 de metri, in timp ce-l ducea spre linia de sosire pe Dosa Zoltan. Transpiratia curgea pe tample, dar nimic nu l-ar fi  determinat sa abandoneze. Pepi Tilea, un alt coleg, i s-a alaturat.  Asa au luptat si asa au invins. „Acela am simtit ca este adevaratul moment al victoriei!“, scria cateva ore mai tarziu pe blogul lui Cristian Ungureanu.
Dosa a fost culcat pe iarba langa sotia si fiica lui care plangeau, iar Cristian i-a adus medalia binemeritata. Intre timp ajunsese si ambulanta. Dosa avea tensiunea 8 cu 4. „Abia atunci mi-am revenit. Am vazut ca in poze aveam ochii deschisi, mi s-a spus ca vorbeam, si totusi nu-mi mai amintesc nimic din acele momente. Medicii de la Spitalul din Miercurea Ciuc, unde am fost dus mi-au spus ca am suferit o amnezie ce acopera o perioada de 30-40 de minute“, povesteste Dosa.

Pentru el, in acea zi, timpul a capatat cu totul alte dimensiuni. Desi drumul cu ambulanta pana la spital nu era mai lung de 30 kilometri, lui Dosa i s-a parut ca a mers ore intregi. Era speriat! I s-au facut vreo trei examene EKG. Dar nu avea nimic la inima. Doar o deshidratare puternica. Si-a revenit si, in aceeasi zi, a plecat spre casa.
„Toata intamplarea asta are si o morala: am invatat ca trebuie sa fiu mai atent la semnele pe care mi le da organismul, sa fiu mai prudent. Ceea ce m-a speriat a fost ambitia mea extrema de a ajunge la punctul de sosire! Trebuia sa ma opresc si sa si merg atunci cand am simtit ca obosesc. Dar eu m-am decis sa alerg pana la sfarsit si …!“, spune Dosa.
Apoi, cu zambetul pe buze adauga: „Si iata ca am trecut linia de sosire si nici macar nu am fost ultimul! Le multumesc colegilor mei! Consider ca a fost un gest de fair-play din partea lor!“
Cristi e convins ca oricine ar fi procedat la fel, ca nu a facut nimic deosebit, desi el, personal, a fost puternic marcat de acea zi, de acea competitie… cu viata!
„Cursa sfarsita cu bine este egala cu o negociere incheiata cu succes spre o viata cu valori spirituale mai frumoase… spre o viata mai lunga!“, si-a incheiat Cristian povestea despre acea zi, despre acea competie, despre ceea ce crede el ca reprezinta alergarea….</p>

Vote it up
282
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza