Coșmar pe marea înghețată

Aventura unor pescari într-un golf izolat de pe coasta Finlandei
 

Seppo Makela era nemulțumit. „Chiar nu pot să vin cu tine“, i-a spus soţiei sale. „Trebuie neapărat să mă duc la casa de vacanţă. Doar ştii câte reparaţii sunt de făcut.“

Taximetristul de 63 de ani locuia într-un apartament modern din Rauma, un mic port pe coasta de sud-vest a Finlandei, dar deţinea şi o căsuţă pe malul mării. Acolo era nevoie de câteva reparaţii, iar Seppo trebuia să cheme un instalator.

Din cauza lucrărilor la căsuţa de vacanţă, avea să rateze o distracţie pe cinste. Prietenii lor planificaseră în aceeaşi zi, o ieşire la pescuit pe gheaţă. Urmau să plece la Marjuksenranta, un golf izolat, aflat la 100 de kilometri sud de Rauma. Unul dintre prietenii lor, Lars Erkkilä, se lăudase toată iarna cu şalăul cât un monstru prins în golf.

„Lasă, mergi fără mine“, i-a spus Seppo soţiei. În vocea lui se simţea o undă de regret. Era 19 martie 2012 şi gheaţa urma să se topească în curând, ceea ce însemna că-şi lua adio de la pescuit pentru un an întreg. O privea pe Soile, soţia sa cea mignonă şi grizonantă, în vârstă de 64 de ani, cum îşi împacheta prânzul pentru a doua zi. Lars avea să vină să o ia la ora 8.00. „Of, fir-ar să fie, vin şi eu“, a cedat Seppo, într-un final. Soile i-a zâmbit. Munca putea să mai aştepte.

Lars parcase maşina în faţa locuinţei soţilor Makela şi o aştepta pe Soile să coboare. Când femeia a ieşit din clădire cu Seppo alături, înarmat din cap până în picioare cu echipamentul lui de pescuit, toţi cei din maşină au ţipat de bucurie. Pe lângă Lars şi partenera lui, Pirjo Laine, mai erau acolo Paavo şi Ritva Salminen. Paavo, un taximetrist de 75 de ani, era prieten şi coleg de-o viaţă cu Seppo. De mai bine de 35 de ani, cei doi lucrau ca o echipă, îşi acopereau unul altuia turele şi organizau împreună evenimente caritabile în cadrul asociaţiei taximetriştilor din Rauma. Ritva şi Soile erau şi ele implicate în asociaţie.

Din ianuarie până în martie, coasta oraşului Rauma, împădurită şi presărată, în larg, cu mici insule, devenea locul preferat al pescarilor la copcă din zonă. Cei şase prieteni mergeau cel puţin o dată pe săptămână la pescuit pe gheaţă. Sportul lor preferat era să vorbească, să mănânce şi să bea îngrămădiţi deasupra micilor găuri rotunde făcute în gheaţă, în aşteptarea unei muşcături la celălalt capăt al undiţei. „N-aş fi scăpat de gura voastră dacă nu veneam şi prindeaţi fără mine ditamai peştele“, le-a spus Seppo prietenilor săi.

Au plecat la drum cu două maşini. Seppo şi Soile mergeau în spatele lui Lars, care ştia traseul. Deşi afară era răcoare, în jur de 5 grade Celsius, soarele strălucea puternic. Peisajele de-a lungul drumului de ţară erau o încântare.

După ce au virat pe o cărare de vreun kilometru printr-o pădure de conifere, au ajuns în Marjuksenranta. Golful îngheţat, lat de doi kilometri, era presărat, din loc în loc, cu insuliţe acoperite de copaci. În pădurea din depărtare, se zăreau acoperişurile caselor de vară, momentan nelocuite. Seppo a observat că pe plaja stâncoasă erau abandonaţi nişte vechi rysakëppi - stâlpi înalţi de cinci metri, folosiţi pentru montarea plaselor de pescuit. Ce căutăm noi aici?, s-a întrebat dintr-o dată uitându-se în jur.

Spre suprinderea grupului, în golf nu era ţipenie de om. Erau singuri pe o rază de câţiva kilometri. Dar asta nu le-a ridicat semne de întrebare – temperatura fusese sub limita îngheţului în ultimele nopţi. Seppo pescuise cu câteva zile înainte în afara oraşului Rauma. Condiţiile erau prielnice.

Echipaţi cu haine călduroase, colţari la bocanci, rucsaci în spate şi două sănii ticsite cu mâncare şi echipament de pescuit, cei şase au pornit la drum, spre largul golfului. În faţă erau Lars şi Paavo, urmaţi de Pirjo, o roşcată veselă de 65 de ani. Un pic în urma lor mergea Ritva, o femeie de 75 de ani, care mergea mai încet fiindcă avusese recent o operaţie la picior.

Seppo şi soţia lui au rămas pe malul golfului, preocupaţi de un fermoar blocat la salopeta lui Soile.

Aflaţi deja în largul golfului, Lars le-a arătat celor de pe gheaţă locul spre care se îndreptau. Era la 500 de metri depărtare, în apropiere de una dintre insuliţele împădurite.

„Chiar trebuie să mergem aşa departe?“, a întreabat Ritva, deja obosită de efort. „Din moment ce nu mai e nimeni aici în afară de noi, nu crezi că ar trebui să testăm mai întâi gheaţa?“ Se aflau la 150 m de ţărm.

Lars i-a dat dreptate Ritvei. Se întoarse spre restul grupului şi înfipse burghiul de copcă în suprafaţa îngheţată a mării. Deodată, s-a auzit o trosnitură. Burghiul s-a afundat în apă şi l-a tras pe Lars după el. Gheaţa ar fi trebuit să fie groasă de cel puţin 30 de centimetri. Ce nu ştiau ei că în golf circulau curenţi care subţiaseră la jumătate stratul de gheaţă.

Lars era bufonul grupului. Cu înfăţişarea lui durdulie, chelios şi tot timpul roşu în obraji, le juca des farse prietenilor săi. De aceea, Paavo a început să chicotească. „Hai, ieşi de acolo!“, a zis amuzat, în timp ce i-a întins mâna lui Lars. Paavo nu avea niciun motiv să creadă că stratul de gheaţă de sub picioarele lui nu era stabil. Cu Pirjo în dreapta lui, bărbatul se aplecă spre Lars. S-a auzit o nouă trosnitură. Gheaţa i-a crăpat sub picioare, iar Paavo a plonjat în apa rece. Pirjo l-a urmat după câteva momente.

Acum, cei trei încercau să se agaţe cu disperare de marginea gheţii. Gaura de apă îngheţată în care căzuseră avea acum trei metri diametru. Trebuiau să iasă cât mai repede de acolo. S-ar fi putut ajuta de pioleţii din dotare. Doar că, în loc să îşi lege pioleţii în jurul gâtului, aşa cum se obişnuieşte, ei îşi lăsaseră echipamentul în rucsaci. Lars a reuşit să îşi fixeze coatele de marginea gheţii, dar simţea cum pojghiţa cedează sub greutatea lui.

Ritva a împins una dintre sănii cât mai aproape de gaură, apoi a aruncat hamurile în direcţia lui Lars şi Paavo. Cei doi bărbaţi au reuşit să se prindă de funii dar, extenuaţi de frig şi oboseală, nu mai aveau energie să se tragă afară din apă. Chiar dacă ar fi reuşit să se apropie de ei fără ca gheaţa să se spargă, era clar că Ritva nu avea puterea să îi scoată. Nu le rămânea altceva de făcut decât să se ţină strâns de hamurile de la sanie, în timp ce Paavo încerca să o susţină cu piciorul lui pe Pirjo.

Au trecut două minute. Apa era de pragul îngheţului. În asemenea condiţii, nimeni nu are cum să rămână conştient mai mult de 15 minute – cu atât mai puţin oamenii în vârstă. După hipotermie, urmează moartea.

În acest timp, Seppo şi Soile porniseră şi ei pe golful îngheţat. Cei doi pălăvrăgeau veseli, când Seppo şi-a ridicat privirea să-şi repereze prietenii, care le-o luaseră înainte. Ritva era la o distanţă considerabilă de mal. Dar unde era Paavo? Unde era Lars? Apoi a observat gaura din gheaţă şi capetele şi braţele prietenilor săi ce abia se mişcau la suprafaţă. „Fir-ar să fie! S-a spart gheaţa cu ei!“, a exclamat Seppo. S-a oprit două secunde în loc, apoi s-a întors şi a început să alerge spre ţărm.

„Hei, unde te duci?“, a strigat Soile, confuză. Dar Seppo îşi făcuse deja un plan. A apucat primul rysakëppi pe care l-a găsit şi l-a târât grăbit după el.

Între timp, Ritva înlemnise de frică. Îngrijorată, nu îşi putea desprinde ochii de la Pirjo. Roşcata grupului era cardiacă, iar Ritva se uita neputincioasă cum buzele lui Pirjo se albăstresc tot mai mult. Îşi dădea seama că aveau s-o piardă dacă nu se intervenea urgent. Lars se uită la prietenul lui de la marginea gheţii. Simţea cum frigul îi pătrunde tot mai adânc în oase. Trecuseră patru minute de când erau în apă.

– Măcar salveaz-o pe Pirjo, a strigat către Seppo.

– Încearcă să stai liniştit, i-a răspuns Seppo. O să fie bine.

Seppo a întins rysakëppi – stâlpul de cinci metri – spre prietenii lui din apă. Pirjo a reuşit să apuce parul, dar trebuia să se ţină strâns de el ca Seppo să o tragă afară din apă. Îngheţată şi extenuată, femeia de 76 de ani nu mai avea putere.

Seppo s-a apropiat şi mai mult de gheaţa crăpată. A poziţionat stâlpul în unghi drept cu marginea apei. Avea nevoie să se folosească de el ca punct de sprijin. Cu un picior prins de stâlp, Seppo s-a întins înspre Pirjo, a apucat-o bine de gulerul salopetei şi, cu o sforţare imensă, a tras-o afară din apă.

Imediat după aceea, Seppo şi-a sprijinit piciorul înapoi pe stâlp, dar reţeaua de fisuri din gheaţă ajunsese deja până sub el. Picioarele lui stăteau acum într-un strat subţire de apă rece, ce pătrundea prin crăpături. Ritva privea neputincioasă toată scena. Pirjo fusese salvată, dar, acum Seppo îşi punea viaţa în pericol.

Seppo a analizat repede situaţia, apoi a strigat către Soile câteva ordine, scurte şi clare. Soile trebuia să sape cu burghiul şi să îl lase înţepenit în gheaţă. Bărbatul plănuia să plaseze stâlpul în spatele burghiului şi să îl fixeze în spiralele acestuia. Soile s-a conformat, numai că burghiul i-a scăpat în stratul de gheaţă.

Din fericire, mânerul a rămas blocat la suprafaţă. Pentru Seppo asta era de ajuns ca să fixeze stâlpul în loc. Trebuia să încerce să ajungă la Paavo.

Cu fiecare secundă care trecea, bărbatul de 75 de ani îşi simţea din ce în ce mai puţin mâinile. Ochiul de apă ajunsese acum la cinci metri diametru, iar gheaţa din jur continua să crape cu trosnete scurte, înfricoşătoare. Deci aici se termină totul, s-a gândit Paavo, extenuat de frig.

În acel moment, silueta înaltă şi impozantă a vechiului său prieten Seppo a apărut, parcă din neant, i-a întins mâna şi l-a tras înapoi la viaţă.

Pirjo pornise demult, cu paşi împleticiţi, înspre ţărm. Îngrijorat, Paavo a plecat în urma ei. Trecuseră opt minute de când prima crăpătură în gheaţă îl aruncase pe Lars în apa rece, de martie. Începea să rămână fără energie şi fără speranţă. Lars era conştient că, din cauza staturii lui durdulii, va fi cel mai greu de scos din apă. Cântărea 90 de kilograme. În acel moment, mai reuşea să îşi menţină la suprafaţă doar faţa. Se scufunda încet în apele întunecate, de 30 de metri adâncime, ale golfului.

Seppo a păşit pe gheaţă şi a făcut cu burghiul o nouă gaură. De data aceasta, mai aproape de Lars. Şi-a proptit bine laba piciorului în spirala burghiului, s-a întins către apă, cu stâlpul în mâini, şi l-a tras pe Lars înspre el. A apucat cu mâinile corpul aproape neînsufleţit al lui Lars şi, sub efectul adrenalinei care îi curgea prin tot corpul, l-a scos afară dintr-o singură mişcare.

Lars era acum în siguranţă, dar Seppo mai avea o ultimă misiune de îndeplinit. S-a aplecat şi a întins mâna către rucsacii din apă. „Pleacă de acolo!“, îi strigau ceilalţi, speriaţi. Dar Seppo nu s-a lăsat până nu a reuşit să pescuiască unul dintre rucsaci. Apoi s-a îndepărtat de zona golfului.

Pe plajă, un Lars înlăcrimat, înfrigurat şi sleit de puteri l-a luat pe Seppo în braţe. „Te nominalizăm pentru o medalie, să fii sigur de asta“, i-a promis printre lsacrimi.

Toată lumea era tăcută. Abia pe drumul spre casă, şocul întâmplării prin care trecuseră i-a lovit puternic. Când treceau pe lângă un refugiu, la o curbă flancată de pădure, Lars a oprit brusc maşina. S-a plimbat în susul şi-n josul refugiului, timp de zece minute, încontinuu, până s-a mai calmat. Ceilalţi, rămaşi în maşină, plângeau.

În aceeaşi seară, Paavo l-a sunat pe Seppo. „Sunt recunoscător că mi-ai oferit acest timp de trăit în plus“, i-a spus la telefon.

Cu toate acestea, Seppo nu a putut să închidă un ochi în acea noapte. Îşi derula în minte cum lucrurile ar fi putut să meargă prost, cum totul ar fi putut să se termine altfel şi cum acţiunile lui ar fi putut să cauzeze pierderea prietenilor, nu salvarea lor.

„Ai avut nişte nervi de oţel“, l-a asigurat Paavo. „Inspiraţia de moment, puterea de care ai dat dovadă, totul a fost la ţanc“.

Dar incidentul i-a afectat profund pe toţi cei din grup. Seppo şi Paavo sunt singurii care au mai încercat pescuitul la copcă şi asta numai o dată. Soile refuză să mai meargă vreodată în golful acela. Lars se simte răspunzător pentru tot ce s-a întâmplat în acea zi şi încă plânge când îşi aduce aminte. Ritva şi Paavo se gândesc la acel incident în fiecare zi.

„Finlandezii nu îşi arată emoţiile“, spune Ritva. „Dar seara, când ne aşezăm în pat, ne căutăm mâinile unul altuia şi suntem foarte recunoscători că suntem împreună.“

„De zeci de ani suntem în relaţii strânse cu familia Salminen“, spune Seppo, „iar accidentul n-a făcut decât să ne apropie şi mai mult. Acum, Lars şi Pirjo ne sunt mai mult decât prieteni buni, aşa cred cel puţin“.

Pirjo dă afirmativ din cap. „I-am spus lui Seppo că nu va trece nicio ocazie de a-l întâlni fără să-l strâng recunoscătoare în braţe. Oricând şi oriunde ne-am afla“.

„Niciodată nu m-am considerat puternic“, mărturiseşte Seppo. Mă gândeam că dacă vreodată voi da peste vreun accident în timp ce sunt cu taxiul meu, nu aş fi în stare să fac faţă. Din fericire m-am înşelat. Măcar o dată în viaţă am făcut şi eu ceva remarcabil“.

„Şi când te gândeşti că nici măcar nu voiai să vii în excursie cu noi“. adaugă Paavo. „Dar, la urma urmei, nu poţi să zici că nu ai pescuit ceva cu adevărat remarcabil!“

Pe 17 mai 2013, lui Seppo i-a fost înmânată prestigioasa medalie Salvează O Viaţă, în cadrul unei ceremonii în oraşul Turku.

Vote it up
240
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza