Cele mai periculoase opt secunde în sport

Cum își riscă viața concurenții la rodeo
 

J.W. Harris, o supervedetă a întrecerilor de încălecat tauri, se află încă la vestiar, unde își face încălzirea. Este pe deplin concentrat în timp ce face fandări, lăsându-se pe vine pe piciorul drept, cu piciorul stâng întins în lateral și relaxându-și apoi mușchii, cum face înaintea fiecărei ieșiri în arenă. În câteva minute, J.W. va încăleca unul dintre cei mai fioroși tauri, un animal de 700 de kilograme, și va încerca să se țină pe el timp de opt secunde. Taurul, un Angus negru care pufnește nervos, i-a trântit pe aproape toți profesioniștii de rodeo.

La Centrul Thomas & Mack, din Las Vegas, este ultima seară a Finalelor Naţionale Americane de Rodeo, pe care unii o numesc „Cel mai mare spectacol în ţărână“. Timp de nouă seri, Harris şi alţi 14 călăreţi de tauri se întrec pentru titlul de campion mondial al anului 2013. Unii au fost trântiţi la pământ, le-au fost zdrobite oasele şi chiar au fost lăsaţi inconştienţi de cei mai fioroşi tauri din ţară.

J.W., de la James William, nu face excepţie. Plin de cucuie şi vânătăi de la loviturile primite seară de seară, iese din vestiar şchiopătând, după ce a fost bandajat bine, înainte de a intra în arenă în această seară.

Participanţii la rodeo cu tauri sumarizează pericolele pe care le înfruntă spunând: „Dacă te pui cu taurii, ajungi să te ia în coarne“. În anul 2008 a păţit-o şi J.W., cu un taur deosebit de furios, numit Cowboy. „M-a izbit în faţă. Mi-a strivit-o destul de rău. Chirurgii au folosit plăci de metal, ace, şuruburi şi o mulţime de alte obiecte pentru a-mi reface chipul“, îşi aminteşte el.

Acum patru ani, în timpul finalelor din Las Vegas, şi-a rupt piciorul drept. Medicii au confecţionat o cizmă specială, cu elemente de protecţie, iar el a încălecat un alt taur în ziua următoare. „Era vorba doar despre un picior“, explică el. Călăreţii de rodeo au un termen propriu pentru acest tip de curaj: cowboying up.

Ce-i determină pe călăreţii de tauri să continue să se ridice din ţărână şi să se urce iar pe aceşti monştri furioşi? „Trebuie să fii un călăreţ de tauri pasionat pentru a fi bun. Dacă nu iubeşti sportul ăsta, nu vei putea rezista suficient pentru a ajunge să ai succes“, spune J.W. Din cauza loviturilor pe care le încasează de-a lungul carierei, cei mai mulţi călăreţi de tauri se retrag în jurul vârstei de 30 de ani.

J.W., care are 27 de ani, a călărit peste 1.000 de tauri. Este unul dintre cei mai de succes concurenţi din istorie. A câştigat de trei ori titlul de campion mondial la rodeo cu tauri şi speră să-l revendice pe cel de-al patrulea aici, la Finalele Naţionale. O victorie în această seară ar fi una specială pentru J.W. După ce a devenit campion mondial în 2008, 2009 şi 2010, a ratat participarea la turneele finale din 2011 şi 2012. Tot mai des, reporterii îl întreabă dacă se gândeşte la retragere. „Nu. A mai rămas în mine suficientă pasiune pentru acest sport“, le-o taie el invariabil.

Nu vrea cu niciun chip să-şi dezamăgească cei mai înfocaţi suporteri: familia lui. Toată săptămâna, soţia lui, Jackie, fiica de doi ani, Aubrey Lee, şi fiul de numai un an, Dillon, au fost prezenţi în Las Vegas, încurajându-l. Mark, tatăl lui J.W., a fost şi el călăreţ de rodeo profesionist. Şi nu există nicio îndoială că Dillon va duce mai departe tradiţia familiei.

În ultimul deceniu, J.W a declarat de mai multe ori că vrea să devină campion mondial de opt ori, la fel ca idolul său, Donnie Gay.

 

Miasmele umede şi înţepătoare de la cai, tauri şi alte animale împânzesc aerul. Este un miros familiar pentru J.W. Dacă închide ochii, se vede pe sine la ferma din Texas, având grijă de cireada lui de 30 de vite – cea de a doua meserie preferată, după cea de participant la rodeo cu tauri.

J.W. păşeşte pe coridorul ce duce în arenă, un teren de baschet care a fost înlocuit cu 1.200 de tone de ţărână pentru această săptămână. Aude uralele celor 17.000 de fani prezenţi în tribune, acordurile stridente ale muzicii rock şi un crainic care cere publicului „aplauze călduroase pentru cowboy“.

Uralele se intensifică atunci când J.W. păşeşte în arenă.

Urcându-se pe o platformă de doi metri înălţime, care se află în spatele cuştilor în care sunt ţinuţi taurii, îl zăreşte pe cel pe care îl va încăleca în această seară: Leon, aproximativ trei sferturi de tonă de muşchi, este lung cât o furgonetă şi lat cât o treime dintr-una. Animalul este nervos. După ce a fost înghesuit într-o cuşcă de dimensiunile unui sicriu, acest monstru cu ochi sălbatici, crescut pentru luptă, izbeşte cu capul lui masiv în gratiile cuştii şi aruncă râuri de mucus prin nările dilatate de furie.

J.W., care are 1,58 metri şi 65 de kilograme, este transpirat leoarcă şi deloc vorbăreţ când se caţără pe cuşcă. Spre deosebire de alţi călăreţi, care studiază comportamentul anterior al taurului, J.W. se bazează pe intuiţia, experienţa şi talentul care îl ajută să rămână călare pe animal. „Oricum, nu ai cum să prevezi ce va face un taur. Îl încalec, ţin bine frânghia şi călăresc, pur şi simplu“, ne explică el.

În timp ce se uită la Leon, J.W. Harris spune o rugăciune scurtă, tăcută. Apoi, chiar înainte de a se urca pe spinarea Angusului negru, intră în „Zonă“, adică într-o stare de concentrare deplină, în care nu mai aude uralele mulţimii, vorbele crainicului glumeţ sau muzica tunătoare. Tot ce mai aude sunt bătăile rapide şi ritmate ale propriei lui inimi.

 

Chiar dacă multe dintre evenimentele de rodeo care au loc în Statele Unite au devenit afaceri pline de strălucire, aşa cum sunt şi Finalele Naţionale din Las Vegas, ele îşi au rădăcinile în nişte tradiţii mult mai simple. Competiţiile, care constau în călăritul taurilor, aruncarea lasoului, încălecarea unui armăsar înşeuat pentru prima oară şi altele au devenit populare în secolul al XIX-lea.

Chiar dacă şi alte genuri de competiţii de rodeo au fanii lor, cum ar fi prinderea şi legarea unui viţel cu lasoul sau cursele de cai printre butoaie, călăritul taurilor – laitmotivul omului contra bestiei – este cel care creşte adrenalina fanilor împătimiţi. Cândva un obscur sport extrem, călăritul taurilor a devenit tot mai popular, iar premiile în bani au crescut constant în ultimii 20 de ani.

Professional Bull Riders Association – Asociaţia Călăreţilor de Rodeo Profesionişti le oferă anual participanţilor premii de peste zece milioane de dolari. Cei mai buni concurenţi din Profes-sional Rodeo Cowboys Association, cum sunt J.W. Harris şi alţi câţiva, câştigă în mod constant peste 100.000 de dolari anual, iar primii doi clasaţi încasează peste 200.000. Dar nu există nicio garanţie. „Rodeo este ca un joc de noroc. Dacă nu te situezi între primii cinci-şase la un eveniment, nu câştigi nicio centimă. E o viaţă extrem de grea“, spune J.W.

El a avut un an bun şi a câştigat bani la majoritatea întrecerilor la care a participat. Dacă reuşeşte să stea pe Leon timpul regulamentar de opt secunde, un juriu îi va acorda puncte pentru felul în care a controlat taurul, echilibrul şi stilul de călărie. Juraţii vor evalua şi taurul, acordându-i puncte pentru forţă, viteză, puterea şi precizia loviturilor.

Cu cât un taur este mai greu de călărit, cu atât mai multe puncte va acorda juriul. Scorul maxim este de 100 de puncte. Majoritatea profesioniştilor sunt recompensaţi cu 75-90 de puncte dacă rezistă pe taur minimum opt secunde. Cel mai mare punctaj obţinut de Harris este incredibil: 96 de puncte, pe care le-a câştigat la un rodeo din anul 2006.

Dar, de atunci, taurii au devenit mai periculoşi. Cu ajutorul fertilizării in vitro, furnizorii produc aşa-numiţii tauri-monştri. „Încercăm să prăsim tauri care sunt duri, le place să lovească, să se învârtă şi nu repetă niciodată aceeaşi mişcare“, spune crescătorul Julio Moreno.

Conform unui reportaj apărut în Wall Street Journal, acum zece ani cei mai buni călăreţi profesionişti rezistau pe taur cele opt secunde în 85% dintre încercări. Media actuală este la mai puţin de jumătate din procentul respectiv.

 

De îndată ce Leon nu se mai izbeşte de gratiile cuştii, J.W. se urcă pe ea şi se lasă uşor în jos, cu blândeţe, mai întâi cu genunchii, pe spinarea lui Leon. „Este modul meu de a face cunoştinţă cu taurul. Dacă loveşte sau se smuceşte, o las mai moale“, a explicat el. Leon pufăie zgomotos, dar nu se smuceşte. Până aici, toate bune.

J.W. se aşază apoi pe taur, fără să stea lipit de el, ci sprijinindu-şi greutatea cu ajutorul coapselor. Pe neaşteptate, Leon se izbeşte de marginea cuştii, iar Harris slăbeşte strânsoarea. Aşteaptă câteva clipe, apoi smuceşte şi strânge frânghia pe care un ajutor a legat-o deja, cu câteva minute în urmă, în jurul taurului. Leon pufăie, îşi înalţă capul, dar nu izbeşte. „Până aici, toate bune“, gândeşte J.W. din nou. Îşi vâră mâna dreaptă, protejată de o mănuşă de piele, într-un ochi al frânghiei şi înfăşoară capătul funiei unse cu răşină antiderapantă încă o dată în jurul antebraţului. Acum se ţine cu putere.

O a doua frânghie a fost legată în jurul pântecului lui Leon de către îngrijitorul lui, chiar înainte de picioarele din spate – nu în jurul testiculelor, cum, greşit, cred unii. Aceasta este funia care îl supără şi îl va face să lovească precum un taur furios.

J.W. trage adânc aer în piept, îşi strânge bine picioarele în jurul corpului masiv al animalului şi îi face semn din cap celui care manipulează poarta ţarcului, că e pregătit.

 

Mulțimea începe să ţipe când Leon ţâşneşte afară din cuşcă, precum acceleratul. Se înalţă imediat de la pământ, aruncând cu copitele bucăţi de ţărână care mai apoi cad ca o ploaie peste J.W. Masivul taur îşi răsuceşte trupul şi izbeşte cu picioarele din spate, încercând din răsputeri să-l arunce pe J.W. din spinare. O secundă.

Publicul e în delir, izbucnind în urale când J.W. se ţine în spinarea taurului, aplecându-se intuitiv în faţă pentru a contracara loviturile lui Leon, apoi pe spate, când taurul furios îşi apleacă imensul cap până la pământ. Două secunde.

Leon se răsuceşte violent spre dreapta, se smuceşte şi se înalţă în aer, revenind pe pământ cu o izbitură suficient de puternică pentru a-i face praf rinichii lui Harris. Dar bărbatul se ţine bine, înşurubându-şi genunchii în corpul taurului şi ridicând mâna stângă, liberă, pentru a-şi păstra echilibrul. Trei secunde.

J.W. contracarează smuciturile şi izbiturile lui Leon şi se ţine până când taurul începe să se învârtă violent spre stânga. Încearcă să reacţioneze la mişcările animalului, schimbând poziţia centrului de greutate, astfel încât să rămână centrat pe spatele lui Leon. Dar smuciturile bruşte sunt prea mult pentru J.W. Îşi pierde echilibrul şi e aruncat din spatele taurului. Zboară trei metri şi aterizează, cu o bufnitură seacă, în arenă. Patru secunde.

Se ridică împleticindu-se şi se strecoară într-un loc sigur, în afara razei vizuale a taurului.

J.W. a pierdut bătălia cu Leon, dar a câştigat războiul. Chiar dacă nu a obţinut niciun punct în această seară, a adunat deja mai multe puncte decât toţi ceilalţi 15 competitori şi pe parcursul anului competiţional, pentru a câştiga premiul cel mare: cel de-al patrulea titlu de campion mondial în şase ani.

Totuşi, i se vede dezamăgirea pe chip, în timp ce se grăbeşte să iasă şchiopătând din arenă. Dacă ar mai fi rămas o secundă în spatele lui Leon, ar fi fost mai bogat cu 18.000 de dolari. Mai târziu avea să recunoască: „Greşeala a fost că nu m-am concentrat mai bine înainte de a încăleca taurul. N-ar fi trebuit să-l las să mă facă să-mi pierd echilibrul“.

J.W. urăşte să piardă, dar se consolează cu vechea zicală de la rodeo: „Uneori prinzi taurul de coarne, alteori te ia el în coarne“.

 

J.W. Harris a ratat cu puţin în încercarea de a câştiga al cincilea titlu de campion, în decembrie 2014, şi a terminat sezonul competiţional pe poziţia a noua în clasamentul Professional Rodeo Cowboy Association.

Vote it up
189
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza