Cel mai frumos cadou

Povestea impresionanta a unei fetite de 11 ani, a carei singura speranta era o inima noua
 

<p>

Ivana Ćavar inchise telefonul si incepu sa planga. Doctorul ii daduse vestile cu multa blandete. Ii spusese, cu parere de rau, ca Martina, fiica ei de 11 ani, nu mai avea mult de trait.

Suntem in luna iulie 2011 si Martina este la terapie intensiva intr-un spital din Zagreb. Micuta sufera de o boala grava care ii afecteaza tesutul muscular al inimii. Este sedata profund, in coma artificiala si poate sa respire numai cu ajutorul aparatelor. Singurul lucru care o mai poate salva este un transplant de inima.

Martina era bolnava de mai bine de doi ani. In aprilie 2009 a avut o criza foarte puternica de tuse, care a durat 15 minute. Doctorii au crezut ca are pneumonie, dar cand i-au facut o radiografie, inima era atat de mare incat umplea ecranul.
A fost diagnosticata cu miocardita, inflamatia muschiului inimii.  Aceasta a evoluat in cardiomiopatie, o stare in care inima este atat de dilatata si slabita incat nu poate pompa sangele prin corp.
„Doctorii mi-a marturist ca nu mai vazusera asa ceva pana atunci“, povesteste mama ei, cu ochii plini de lacrimi.  „La inceput, au spus ca poate fi ceva genetic, dar nimeni din familie nu mai avusese astfel de probleme, asa ca nu era cazul. A doua presupunere a fost ca boala era cauzata de un virus care ii atacase Martinei muschiul inimii.“

In urmatorii doi ani, Martina a fost tratata de specialisti si starea ei s-a stabilizat. Trebuia sa mearga la controale regulate si sa ia un tratament medicamentos, dar era libera sa se intoarca la scoala. „Puteam face tot ce faceau si colegii mei“, spune copila.
Apoi, in ultimul an, Ivana a primit un telefon. Erau vesti ingrozitoare: fetita avusese o criza. Martina era acasa la cea mai buna prietena.

„Manca si, deodata, mancarea i-a iesit din gura. Gura ii era contorsionata. Nu mai putea recunoaste pe nimeni in afara de mine.“ Martina a fost dusa de urgenta la terapie intensiva, intr-un spital din orasul natal, in estul Croatiei. In dimineata urmatoare a fost transferata la Spitalul Universitar Central din Zagreb, cel mai mare din tara. Transportul s-a facut cu ambulanta, pe un drum de 270 de kilometri care a durat jumatate de zi. Ivana si Zeljko au venit si ei cu masina.

Doctorii au inceput tratamentul cu medicamente, dar fetita nu s-a simtit cu mult mai bine. La sfarsitul lui iulie, starea i s-a deteriorat. A fost sedata si i s-a indus coma artificiala.
Seful sectiei de cardiologie a spitalului, profesorul Ivan Malcić, stia ca singura sansa reala de supravietuire a Martinei era un transplant de inima. „A fost foarte dificil pentru noi sa le dam aceste vesti parintilor Martinei“, spune el. „Parea ca nu erau inca pregatiti pentru o interventie de o asemenea amploare.“

Familia Ćavar este una obisnuita, din clasa de mijloc croata. Ospitaliera si prietenoasa, cu o casa frumoasa in prosperul oras Vinkovci, cu vedere spre raul Bosot.
Zjelko, tatal Martinei, este functionar la stat si, la 50 de ani, are inca o figura tanara. Sotia lui, Ivana, o persoana plina de viata si prietenoasa, lucreaza cu jumatate de norma pentru autoritatile locale. Mai au doi copii, Katarina, de 19 ani, si Domagoj, fratiorul Martinei, in varsta de sase ani.
Desi atat de grav lovita de soarta, Martina a fost norocoasa dintr-un anumit punct de vedere. Ca cetatean croat, ea avea acces la unul dintre cele mai bune servicii de transplant din lume – Eurotransplant.

Aceasta organizatie, cu sediul in Olanda, pune in legatura donatorii cu pacientii din sapte tari europene, printre care si Croatia, incercand sa gaseasca cel mai compatibil organ pentru tipul de tesut al fiecarui pacient.
Dar chiar si cu ajutorul bazelor de date Eurotransplant, sansele de a gasi un donator compatibil erau mici.
Profesorul Malcić a cerut ca Martina sa fie inscrisa pe o lista prioritara de asteptare a celor de la Eurotransplant. Nu mai putea supravietui  mult fara transplant, dar avea mari sanse de recuperare daca i se gasea o inima compatibila. Era singura ei sansa.
Ivana si-a petrecut aproape tot timpul langa patul fiicei ei. Ea si Zjelko au inchiriat un apartament in Zagreb, pentru a putea fi permanent langa Martina.

Vineri, 22 iulie, la ora 14.00, telefonul Ivanei a sunat. Era profesorul Malcić. Puteau fi doar doua motive pentru care o apela. „In acea noapte nu am dormit“, spune Ivana. „Cand am auzit ca-mi suna telefonul mobil si am vazut ca era el, nu m-am speriat. Mi-a spus ca avea o inima disponibila si guvernul trimitea un avion sa o aduca.“

Avionul care transporta inima a aterizat la primele ore ale diminetii, pe aeroportul din Zagreb. Politica Eurotransplant este sa nu dezvaluie identitatea completa a donatorilor, dar se stia ca inima venea din Germania, de la un barbat de 55 de ani, care murise intr-un accident de masina. De acum, fiecare secunda conta.

Inima a fost dusa rapid la spital, sub escorta politiei, care a mers cu girofarurile aprinse pe strazile ude de ploaie. Ivana si Zeljko s-au grabit spre spital pentru a fi langa Martina. „Eram langa intrare si am vazut cand au adus inima intr-o cutie“, isi aminteste Ivana.  
Martina a fost dusa rapid in sala. Doctorii se temeau insa ca se vor confrunta, totusi, cu o problema. Varsta donatorului nu era cruciala, dar inima acelui donator de varsta mijlocie putea sa fie un pic prea mare pentru o fetita de 11 ani. „Si, totusi, in cele din urma, au constatat ca se potrivea exact in pieptul ei“, spune Zeljko.

Profesorul Malcić s-a consultat cu colegii lui si s-au pus de acord sa mearga mai departe. Interventia a inceput la ora 8.00 dimineata. Era primul transplant pediatric pe care il faceau. Nu toti credeau ca va avea succes. „Chiar si eu aveam sentimente amestecate“, spune profesorul Malcić. „Dar, cu toate acestea, voiam sa credem in sansa noastra.“
Si a avut dreptate. Coordonata de doctorul Darko Anic, echipa de transplant, formata din doctori si asistente, a trecut la treaba.

Interventia chirurgicala a fost un succes. La ora 15.00, Martina a fost scoasa din sala de operatii si dusa la sectia de terapie intensiva.

Din pacate, a urmat o serie de complicatii, incluzand oscilatii anormale ale ritmului cardiac si o criza epileptica. I-a fost instalat un stimulator cardiac.

La inceput, parintii Martinei o puteau vedea doar prin geamul de la usa care ducea in camera ei. In urmatoarele cateva zile li s-a permis sa intre pentru cateva minute, dar pe rand si purtand masti si halate sterile. Dupa un timp, Ivanei i s-a permis sa stea in camera cu Martina. „Cand am vazut-o prima oara pe mama, doar am clipit, pentru ca nu puteam vorbi“, spune Martina. Sfioasa, dar deloc timida cu noii veniti, Martina a dovedit un curaj extraordinar. „Nu am simtit prea multa durere si nu am vazut copcile si rana pana mai tarziu, cand mi-au schimbat pansamentele prima oara. Asistentele si doctorii au fost foarte draguti si buni cu mine si cu parintii mei“, spune Martina. „Mai ales profesorul Malcić. El nu a renuntat niciodata sa creada ca mai exista o speranta.“

Cu toate acestea, peste numai o luna, tensiunea a devenit, iarasi, insuportabila. Ivana ajunsese, din nou, in sala de asteptare de la terapie intensiva a Spitalului Universitar din Zagreb, nerabadtoare ca doctorii sa-i dea vesti despre Martina.
Dupa momentul transplantului, ea s-a imbolnavit de pneumonie, iar medicii ii facusera punctie la plamani, pentru a putea drena lichidul.

Acum, urmau sa faca o a treia incercare de indepartare a tubului din gatul fetitei, pentru ca ea sa poata respira singura din nou. I-au cerut Ivanei sa iasa din salonul Martinei pe durata procedurii. Dupa toata trauma generata de operatia pe inima, treceau printr-o noua incercare.

Doctorii au iesit insa cu vesti bune. Reusisera sa-i indeparteze Martinei tubul din gat si putea respira singura. „Nu exista cuvinte pentru a descrie toate sentimentele de fericire, bucurie si usurare“, spune Ivana. Lungul proces de recuperare putea, in sfarsit, sa inceapa.

Dupa interventia chirurgicala  pe care a suferit-o, Martina a fost tinuta, mai intai, intr-un salon izolat. Doctorii i-au spus ca n-are voie, sub niciun chip, sa se miste. Singurul efort permis era acela de a se ridica in sezut. Slabise foarte mut, ajungand la 31 de kilograme, si incepuse un program intensiv de psihoterapie.

In urmatoarea etapa, Ivanei i s-a permis sa stea cu Martina pentru scurte perioade de timp fara sa poarte o masca, pentru a testa sistemul imunitar al fiicei ei. „Asta era foarte greu din punct de vedere emotional“, spune Ivana. „Mi s-a permis sa stau fara masca, pentru a vedea cum reactioneaza organismul Martinei. Cu toate astea, imi doream foarte tare sa port una pentru a o proteja.“
Martinei i s-a dat voie apoi sa faca scurte plimbari pe coridoarele spitalului. Dar asta numai seara, cand era liniste, pentru a-l vizita pe profesorul Malcić in biroul sau.
A reusit sa se intoarca acasa, in cele din urma, la sfarsitul lui septembrie 2011.
„Era plina de viata si vesela cand a fost externata“, spune Malcić. „Toata lumea facuse o treaba grozava. Trecusem de marele test. Martina nu mai are crize. A mai efectuat cateva biopsii, dar nu sunt semne de respingere a transplantului.“

Profesorul Malcić crede ca, fara ajutorul celor de la Eurotransplant, ar fi fost putin probabil sa se gaseasca o inima pentru Martina. Echipa de la Eurotransplant a jucat un rol crucial, spune el. „Sunt organizati, seriosi si implicati. Fara daruirea lor, apelul meu urgent ar fi fost probabil inutil.“

Martina continua sa faca recuperare treptata. Marturiseste ca nu se simte ciudat sa  poarte in piept inima altcuiva. „Nu ma gandesc la ea ca apartinand altcuiva. Eu o simt normal, ca pe propria mea inima.“
O vreme a studiat acasa cu un profesor privat, dar s-a intors la scoala in septembrie 2012. „Mi-a lipsit cel mai mult scoala“, spune ea. „Inca mai trebuie sa merg la controale regulate si sa iau medicamente. Dar acum pot face aproape orice. Pot sa merg pe bicicleta, sa fac o plimbare cand timpul e frumos. Zilele trecute, am iesit chiar la o pizza cu prietenii mei. Un amic isi sarbatoreste ziua de nastere si m-a invitat la petrecere.“
Isi face si planuri de viitor. „Vreau sa studiez pentru a deveni doctor“, spune ea. „Cardiolog sau pediatru.“

Compatibilitati care salveaza vieti

Fundatia Internationala Eurotransplant, cea care a facut posibil transplantul Martinei, este o organizatie non-profit, care identifica organe compatibile pentru pacientii din Austria, Belgia, Croatia, Germania, Luxemburg, Olanda si Slovenia. Numai anul trecut a distribuit 6.455 de organe.
Organizatia a fost fondata, in 1967, de profesorul Jon van Rood, un imunolog olandez. Pana in acel moment, chirurgii specialisti in transplant potriveau, de obicei, donatorul cu beneficiarul dupa grupa de sange.
Dar Van Rood a pus la punct o baza de date a tipurilor de tesuturi ale donatorilor,  ceea ce a redus cu mult riscul respingerii.
Acest sistem de indexare s-a transformat, cu timpul, intr-o organizatie internationala care ajuta 124 de milioane de persoane. Eurotransplant are sediul in Olanda si, pana acum, a gasit compatibilitati pentru 125.000 de organe, cum ar fi inima, ficat, plamani, pancreas si rinichi, de la cei care au donat.
„Are atat de mult succes din doua motive“, spune doctorul Axel Rahmel, directorul medical al fundatiei. „Nicio alta organizatie nu are atatia membri din tari diferite. In plus, inregistram toate detaliile si informatiile necesare, atat despre pacienti, cat si despre donatori.“
Reteaua are in plan sa se extinda in alte cateva tari din Europa centrala si de Est.
O retea similara, Scan-di-atransplant, acopera tarile nordice: Danemarca, Finlanda, Norvegia, Islanda si Suedia. Prin intermediul ei au fost facilitate 1.838 de transplanturi in 2011. Tarile baltice, Lituania, Letonia si Estonia, planuiesc sa deschida propria lor retea.

Donarea de organe

Europa are nevoie de mai multi donatori, iar cresterea numarului acestora s-ar putea face foarte simplu.
In unele tari, daca o persoana nu a optat in mod expres pentru a nu fi donator, este considerat donator consimtit. In altele, precum Germania, Danemarca, Olanda si Marea Britanie, optiunea consimtita este dovedita de cardul de donator. Modelul din urma e valabil si pentru Romania.
Dar, in lipsa acordului exprimat in timpul vietii, prelevarea de organe se face numai cu consimtamantul scris al cel putin unuia dintre membrii majori ai familiei sau rudelor. Prin urmare, multe familii trebuie sa faca fata unei decizii pe patul de moarte, intr-o chestiune la care nu se gandisera niciodata si despre care nu au discutat.
Cea mai buna cale de a creste rata consimtamintelor ar fi promovarea discutiilor in familie. Oamenii ar trebui sa discute despre asta cu mult inainte ca o decizie in acest sens sa fie luata pe neasteptate.
In Romania, 34% dintre romani ar raspunde „Da“ la intrebarea „Sunteti de acord ca un membru apropiat al familiei sa doneze organe dupa moarte?“. Astfel se face ca tara noastra are cel mai mic procent de donatori: 3,5 la un milion de locuitori. In Croatia, sunt 33,5 la un milion de locuitori. De altfel, in Romania si Bulgaria, s-au realizat, in 2011,  cele mai putine transplanturi de organe.  „Daca iti doresti sa donezi, cel mai important lucru este sa-ti informezi familia“, spune medicul Axel Rahmel.

</p>

Vote it up
272
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza