Ce am invatat dintr-un joc virtual

De la un simplu joc pe computer am invatat cum sa lucrez in echipa si cat de importanta este o vorba buna
 
<p>Scriam, reciteam, modificam. Intre timp, mai aruncam cate o privire la joc.
Multi sunt de parere ca jocurile pe computer sunt ceva nociv. Totusi, mie un astfel de joc mi-a schimbat in bine perceptia despre lume.
La sfarsitul sesiunii, am vrut sa ma recompensez cu putina relaxare si sa ma rasfat facand lucruri mai putin productive decat proiecte, referate si alte lucruri serioase. Asa ca am ales unul dintre bannerele care imi faceau cu ochiul pe internet, invitandu-ma sa imi fac cont la un joc online care nu necesita instalare. Am fost informata ca, pentru inceput, aveam in administrare un mic sat: trebuia sa construiesc cladiri, campuri de resurse si sa asigur hrana locuitorilor.
Ce misiune importanta, nu-i asa? Iar partea cea mai buna era ca totul se facea doar cu un clic! "Joc de lenesi!", ar spune multa lume. Gresit! Pe masura ce mica lume de care eram responsabila crestea, deveneam stapana peste tot mai multe sate. Intre timp, am fost invitata intr-o alianta - deh, cam micuta! -, insa nu eram nici eu prea "importanta" ca sa ma gandesc la mai mult. In fiecare zi trebuia sa ma asigur ca mica mea armata nu va muri de foame, iar jocul imi placea tot mai mult.
In perioada in care imi construiam cel de-al doilea sat, am fost spionata. Ma asteptam la un atac iminent din partea unui jucator mult mai bine dezvoltat, care facea parte dintr-o alianta mai mare. Mi se parea ca mica mea lume avea sa se prabuseasca: un atac m-ar fi distrus. Asa ca am incercat sa negociez, sa propun avantaje, sa evit atacul si - surpriza! - am primit invitatie in alianta lui. A fost prima mea victorie: cu mult tact, calm si un pic de noroc, se poate evita dezastrul. O lectie pe care apoi am aplicat-o cu succes si in viata reala.
Am inceput sa-mi cunosc colegii de alianta. Erau de toate varstele, raspanditi prin toata tara. In spatele nickname-urilor atent alese se ascundeau studenti, arhitecti, proaspete mamici, profesori si adolescenti. Insa toti eram egali: deciziile importante pe care le lua alianta de fapt le luam toti impreuna, votam si apoi faceam cum era mai bine. Nimeni nu era desconsiderat pe motiv de varsta, locatie sau altele. Faceam totul impreuna si ne ajutam la nevoie: trimiteam armata sa ne aparam colegii care erau atacati de jucatori din afara aliantei sau dadeam din resursele noastre pentru ca unii sa isi poata face un sat nou. Cand porneam calculatorul, parca ma inunda un sentiment de bine.
In lumea reala insa, jocul meu le producea uneori mici neplaceri celor apropiati. Mama se necajea ca mi se raceste mancarea in farfurie, prietenul meu se supara pentru ca stau prea mult in fata calculatorului, iar vecinii mei se mirau ca in mijlocul unei discutii exclamam brusc: "Ah, imi mor calutii de foame!" si dispaream sa-mi hranesc armata. Au fost si momente amuzante: o prietena m-a mustrat pentru ca era sigura ca ma angajasem fara sa o anunt. Ma auzise pomenind de cateva ori de "seful". Ma refeream de fapt la seful aliantei din joc, un tip super, un bun strateg, care conducea cu diplomatie si inteligenta. Dar cum sa-i explic prietenei mele?
Ma simteam foarte bine in lumea virtuala, cand vedeam ca ajutorul primit ma scapa de cate un atac in forta al inamicului si cand descopeream ce multe am in comun cu prietenii din alianta.
Am invatat atat de multe de la joc! Acum stiu cat de mult conteaza o vorba buna, stiu ca inamicii pot fi induplecati sa te mai lase in pace, ca sefii mai inchid ochii cand lipsesti cateva zile, insa e important sa fii
responsabil, pentru ca faci parte dintr-un intreg care fara tine s-ar putea sa nu mai functioneze la fel de bine. Am invatat ca varsta este doar un numar si ca s-ar putea sa ai mai multe in comun cu cel de langa tine decat ai crezut la inceput. Am invatat sa am grija, sa nu ii subestimez pe cei de langa mine si sa am incredere in prieteni.
Din pacate, la un moment dat, jocul a luat sfarsit. Bineinteles ca
m-am intristat, desi stiam ca asa avea sa se intample. Detineam multe sate, o armata considerabila, granare si hambare pline de resurse, dar cel mai important era ca aveam mai multi prieteni, experienta si amintiri frumoase. Invatasem ce importanta e munca in echipa si asta m-a ajutat mai departe.
De cate ori pornesc acum calculatorul, un instrument aproape indispensabil azi pentru munca noastra, ii zambesc acelei lumi, lumea din spatele monitorului.
Si imi amintesc citatul scriitorului american William Gibson: "Toti cei pe care ii cunosc, care lucreaza cu computerul, par sa creada ca exista un spatiu real in spatele ecranului, un loc pe care nu il poti vedea, dar despre care stii ca este acolo". </p>
Vote it up
147
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza