Cavalerul alb cu bisturiu

Timp de decenii, dr. Jacques Bérès a fost prezent in zonele de razboi pentru a salva vieti, manat de indignare si de atractia pentru risc
 

<p>

Dr. Jacques Bérès tremura. Avea sufletul ca de gheata in acea noapte de ianuarie 2012, cand trecea granita din Liban in Siria si era obosit. De ce facea asta? De ce a renuntat el la confortul din apartamentul lui cald din Paris? Stia ca sotia lui, Daniele, nu a vrut ca el sa plece. Poate ca asta era. Poate ca dupa 45 de ani de calatorii ca medic chirurg in zonele de razboi, era timpul ca el sa se opreasca.

Niciodata inainte nu-si pusese intrebarea. Dar acum, cu parul si barba albe, el simtea fiecare durere in articulatiile lui batrane de 71 de ani. Mai rau, trebuia sa roage pe cineva sa-i care bajagul, plin cu echipamente medicale. Ii era teama pentru oamenii care il insoteau si care, daca erau prinsi, ar fi fost cu siguranta torturati si impuscati.

Dar Bérès stia ca trebuie sa mearga inainte. O facuse pentru ca el credea mai degraba in fapte decat in vorbe. De aceea era si cunoscut in anumite cercuri drept “Incontrolabilul”, manat deopotriva de furie si de pasiunea pentru risc si provocare.
De aceea era aici, aproape de frontiera, in drum spre Homs, un oras aflat la 70 de kilometri distanta, ce era sub asediul inspaimantator al fortelor guvernamentale siriene. Multumesc. “|ine-o tot asa”, si-a spus in gand. “Trebuie”.

Copil de familie buna, Bérès a ales sa mearga pe propriul drum, autointitulandu-se “oaia neagra” a unei familii cufundate in lumea rarefiata a artei si a cartilor de anticariat.
La sfarsitul anilor '50, Bérès a urmat École Normale, universitatea privata din Paris recunoscuta ca un fel de loc de instructie pentru rebelii francezi. Era oricand gata sa intre in polemica cu colegii.  Dar in timp ce ceilalti puteau continua dezbaterea ore in sir, el se pierdea in cuvinte fara noima.
 
 Asa ca a preferat sa aleaga medicina. Mai degraba decat sa caute sensul vietii, a descoperit ca ii place sa salveze vieti, punct. Dupa ce si-a luat licenta la Facultatea de Medicina din Paris in 1965, intrarea in chirurgie a fost brutala si sangeroasa, parte a serviciului militar, efectuat la Spitalul Francez din Saigon, Vietnam, in 1967.
 
Odata, dupa ce a incercat in van sa salveze viata unei tinere al carei abdomen fusese sfartecat de o explozie, mama ei a alergat la masa de operatie si a apucat un ac folosit in incercarea de a o coase pe fiica ei la loc. Bérès a apucat-o strans de umeri, i-a acoperit ochii si a impins-o afara din camera. Era tot ce putea face.
Jacques Bérès si-a dat seama ca era bun la lucrul in conditii dificile. Intr-o zona de razboi ori intr-un loc devastat de un dezastru, era nevoie de el. Si astfel s-a nascut o chemare.
 
Urmatoarea lui misiune in strainatate a fost in Biafra, care, in mai 1967, urma sa se separe de Nigeria. Dupa ce presedintele Charles de Gaulle a sprijinit noua tara africana (in opozitie cu alte tari precum Marea Britanie si Rusia), Bérès a calatorit acolo, in 1968, cu Crucea Rosie Franceza. Sute de mii de persoane erau aproape moarte de foame. Coplesiti, oamenii de la Crucea Rosie au facut tot ce au putut. Pentru prima data, chirurgii au folosit ranitii pe post de donatori de sange pe campul de lupta pentru ca nu au avut de ales.
 
Cand s-au reintors in Franta, au discutat despre ce ar putea face ca grup pentru a impiedica un viitor masacru in alta parte, in timp ce vorbeau despre incalcarea drepturilor umane la care fusesera martori – ceva ce nu avusesera voie sa faca in Biafra. Ei considerau ca nevoia ar trebui sa prevaleze in fata politicii, in orice situatie. Credinta aceasta a fost reconsolidata in 1971, cand inundatiile si un val urias au omorat jumatate de milion de oameni si au lasat alte mii de persoane fara adapost in saracaciosul Bangladesh.
- Echipa era pregatita. Am sunat la Crucea Rosie, isi aminteste Bérès. Ei au spus: “Oh-la-la, este prea complicat. O echipa daneza este deja acolo, pe teren.” Au luat o decizie in folosul politicii in ce priveste oamenii care aveau nevoie de ajutor. Asa ca am initiat Médecins Sans Frontières.
 
Pe vremea aceea nu existau adrese de e-mail sau telefoane mobile care sa ajute la accelerarea procesului. In schimb, foloseau telefoanele fixe si sperau ca la celalalt capat al liniei va fi cineva care sa raspunda. Trimiteau prin posta invitatii de afiliere. Médecins Sans Frontières, care si-a vazut eforturile rasplatite prin primirea Premiului Nobel pentru Pace in decembrie 1999, a crescut de atunci intr-o organizatie non-profit, cu reprezentante in 25 de tari, de la Australia la Coreea de Sud si Suedia.
 
In acelasi timp, la Boucicaut Hôpital unde lucra, Bérès s-a specializat in microchirurgie, apoi in domeniul ortopediei. I-a placut sa puna laolalta vase de sange, tesuturi, tendoane si muschi pe osul care se reataseaza la membrele amputate.
Una dintre primele sale operatii, in 1971, a fost o premiera in Europa. Un pictor francez care locuia in Anglia si-a pierdut degetul mare intr-un accident. Dupa ce a auzit de munca lui Bérès, el a calatorit la paris cu sotia lui si cu o cerere disperata: ar vrea chirurgul sa incerce sa-i inlocuiasca degetul lipsa cu degetul mare de la picior?
- Nu sunt sigur ca pot sa fac asta, a spus Bérès.
Dar cuplul nu a acceptat un raspuns negativ.
  Procedura a inceput la ora opt dimineata. Bérès a inlaturat cu atentie degetul de la picior si apoi a petrecut 16 ore incercand sa-l ataseze la mana pictorului. Dar nu a mers, nu de prima data, nici a doua sau a treia oara. Descurajat, chirurgul a iesit din operatie sa-i spuna sotiei ca a esuat.
- Vreti sa mai incercati o data?, a intrebat ea.
Si el a incercat. In jumatate de ora, degetul de la picior s-a colorat in roz datorita fluxului sanguin. Transplantul a functionat.
 
In acea zi, Beres a invatat doua lucruri, ca sotiile pot fi foarte incapatanate si “sa nu renunt niciodata, nu pana nu ajung la capat”.
Ultima lectie nu s-a mai dezlipit de el de atunci, fie in Paris sau in strainatate, din Cecenia pana in Sierra Leone, din Liberia in Congo, Sudan, Fasia Gaza, Libia si Siria. A aplicat aceasta lectie in Irak, cand a operat numai cu o lampa cu petrol care ilumina pacientul de pe masa si cand a mers sa ajute mai multe victime ale genocidului din Rwanda.
 
Inca a mai avut ecou pentru el in Homs, in ianuarie 2012. Lucrand sub egida organizatiei France-Syria Democracy si o coalitie a grupurilor musulmane din Seine-Saint-Denis, o serie de suburbii din nordul Parisului, el a vazut cum orasul a fost prefacut in cenusa si pacientii au parasit spitalul improvizat cu rani inca pline de sange. Mancarea era putina, iar echipamentele medicale inca si mai limitate, mai ales mastile pentru anestezie suficient de mici cat sa acopere fetele copiilor – copii! – care fusesera adusi la el suferind arsuri si avand fragmente de schije in corp. Adesea, Bérès nici nu apuca macar sa trateze pacientii inainte ca ei sa moara, inca pe targi.
 
A incercat sa nu se lase afectat emotional. Dar, uneori, nu a putut. Ca atunci cand a vazut un adolescent chipes care purta chiar un basc precum Gavroche, hoinarul strazii din Mizerabilii lui Victor Hugo, in timp ce era transportat la spital taiat practic in doua.
Noaptea, Bérès incerca sa doarma pe podea in zgomotul continuuu al bombardamentului. Dar nu putea. In final, a stiut ca trebuie sa plece. Organizatia France-Syria Democracy a fost ingrijorata pentru starea lui de sanatate.
“O sa ma intorc”, a promis el oamenilor care l-au ajutat.
Dar in tacere, el avea indoielile lui: o sa mai fie in stare sa faca din nou o asemenea calatorie?

Inapoi la Paris, in apartamentul de pe o straduta ce duce la Pantheon, unde locuieste impreuna cu Daniele, Bérès sta asezat pe canapeaua din living. Cartile sunt ingramadite neglijent pe perete, totul de la medicina si sculptura la castelele din Normandia. Gribo, iubita lui pisica din rasa Albastru de Rusia, numita astfel dupa o pisica fictionala care ucide vampiri, sare continuu intr-o vanatoare nebuna de muste, punand orhideele in pericol.
“Nu, Gribo, nu!”, o cearta Bérès. “Jos!”
 
Pisica nu asculta. Parca ar avea spiritul lui Bérès, obsedat ca trebuie sa fie mereu in priza, mereu ocupat. Muste moarte, oameni salvati – e totul intr-o zi de lucru, nu?
Dar nu fara un pret personal. Bérès pare detasat cand vorbeste despre prima sa casnicie ratata si in special despre relatiile tensionate cu unul dintre cei trei copii mari. In 1980, cand s-a intors acasa dupa sase saptamani in care a tratat barcagii vietnamezi intr-un spital-barca “L'lle de Lumiere”, a descoperit de cum a intrat in casa ca sotia lui plecase impreuna cu cei trei copii. Casnicia a cazut victima devotamentului sau pentru a face bine altora si stilului lui de viata. Pe care nu l-ar fi putut schimba pentru nimic in lume.
 
Totusi, anumite lucruri ii dau de gandit.
- Cel mai mare baiat a avut aceeasi varsta pe care o aveam eu cand parintii mei s-au despartit, spune el. Ma gandesc la asta.
Daniele, care a fost alaturi de Bérès in ultimii 20 de ani si cu care are un baiat de-acum mare, stie exact cu cine s-a maritat.
- Exista un risc mai mare ca Jacques sa moara intr-un accident de masina sau de un atac de cord, spune ea. Stiu ca el este prudent si capabil sa analizeze cu sange rece orice situatie. Viata merge inainte si lasati-ma sa spun si asta: telefoanele mobile ne-au schimbat grozav vietile.
Bernard Schalscha, secretar general al France-Syria Democracy si jurnalist activist, spune:
- Ceea ce il anima e nevoia de a fi un om mai bun fara a fi etichetat ca un erou. Jacques ar fi ingrozit de asta.
Mai tarziu, Beres colinda prin oras in Opelul sau decapotabil, vorbind despre nevoia de a ramane implicat, in timp ce subliniaza lucruri mai putin cunoscute despre Parisul pe care il iubeste. Ca presedinte a Les Enfants du Canal, o organizatie pe care a infiintat-o in 2007 pentru a oferi cazare moderna si curata pentru cei fara adapost, el participa la intalniri la adapostul din strada Vesale (Paris 5), face lobby si viziteaza un autobuz transformat in loc de intalnire pe timp de zi pentru nevoiasi.
- Nu putem sa-i ajutam pe toti, dar putem incerca sa le oferim demnitate celor cu care lucram, spune el.

Recent, Bérès a terminat un curs de araba pentru avansati, o limba pe care o considera de o extraordinara bogatie. Dar el insusi nu este o natura meditativa. In ce priveste moartea, este pragmatic.
- Un proverb arab spune ca daca un las moare de frica de o mie de ori inainte de a muri cu adevarat, un om curajos moare numai o data, spune el. Sincer, eu prefer sa incasez un glont, decat sa sfarsesc batran, senil si cu incontinenta.
Prin urmare nu e nicio surpriza ca Bérès, care cu doar cateva luni in urma se intreba daca Homs a fost ultima lui misiune intr-o zona de razboi, s-a dus din nou in Siria, in Libia si, foarte de curand, in Sudan.
 
El este ca un cavaler al luminii, nu intr-o armura alba stralucitoare, ci mai degraba cu o barba alba lunga, inarmat nu cu o lance, ci cu un bisturiu. Luptand iar si iar, pana la capat.
Pentru ca poate. Pentru ca are nevoie de asta. Pentru ca stie ca acolo, pe campul de lupta, si o singura persoana poate face diferenta.

</p>

Vote it up
268
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza