Captivi intr-un nor de otrava

Coliziunea a doua trenuri trezeste in toiul noptii o familie si le pune in pericol viata, facandu-i sa treaca prin clipe grele
 
<p>La sud-vest de San Antonio, Texas, acolo unde raul Medina serpuieste printre campurile roditoare ale fermelor, o linie de cale ferata a companiei Union Pacific traverseaza raul si apoi un drum de tara prafuit. La mai putin de un sfert de mila de aceasta intersectie, Wayne si Mary Hale traiau intr-o casuta alba de lemn, pe care Wayne o construise cu mainile sale in urma cu 39 de ani.
Cuplul dormea bustean,  inainte de zorii zilei de 28 iunie 2004. Linistiti, odihnindu-se in zgomotul aerului conditionat care zumzaia usor, sotii nu au auzit scrasnetul strident al rotilor de otel ale celor doua trenuri care veneau unul spre celalalt pe aceeasi sina.
Trenul Burlington Northern, care se indrepta catre est cu 123 de vagoane goale, trecuse macazul pentru a lasa drum liber trenului Union Pacific, complet incarcat, care mergea cu 45 km/h in directie vestica, spre Tucson, Arizona. Nimic iesit din comun in ceea ce priveste incarcatura trenului Union Pacific - doar un vagon-cisterna alb, in care erau 59.258 litri de clor lichid.
In timp ce trenurile treceau zgomotos unul pe langa celalalt, un sunet puternic, ca o explozie intr-o camera inchisa, a zguduit din temelii linistea satucului texan. Ultimele vagoane ale trenului Burlington nu parasisera inca linia principala, iar trenul Union Pacific s-a izbit de ele.

La ora 5.03, intreaga casa s-a cutremurat. Mary Hale, in varsta de 64 de ani, s-a trezit brusc tusind si cu ochii arzandu-i. In aer se simtea un miros puternic si intepator de clor. Incepu sa sune telefonul. Era Lois Koerber, sora vitrega a lui Wayne, care locuia peste drum, intr-o casuta roz, din apropierea caii ferate.
- S-au ciocnit doua trenuri, striga Lois pierzandu-si rasuflarea. Dintr-un tren se scurge o substanta chimica.
Sunase deja la serviciul de urgente.
- Venim acolo, i-a spus Mary.
Il trezi pe Wayne, care facea eforturi sa respire. Plamanii ii luau foc.

Cand cele doua trenuri au intrat in coliziune, mii de tone de otel si de marfa au facut implozie. Scanteile au aprins combustibilul trenurilor. Vagonul plin cu clor s-a spart, iar continutul sau a inceput sa se evapore, formand un nor verde-galbui de gaz otravitor. Cand vaporii au intrat in contact cu umezeala din jur, caci plouase toata noaptea, s-au transformat in acid clorhidric, care topea tot ce atingea: metal, lemn, vegetatie, carne si mai ales plamanii oamenilor din zona.

Desi se pricepea la multe, Wayne, in varsta de 67 de ani, nu stia ce fel de vapori erau, dar banuia ca puteau fi de clor si stia ca puteau provoca moartea. A fugit sa isi trezeasca cumnatul, Bob Whitworth, de 74 de ani, care ramasese la ei peste noapte. Bob avea probleme cu inima, deci era si mai vulnerabil.
Wayne si Bob au incercat impreuna sa inchida ferestrele, dar acidul corodase deja ramele de metal, intepenindu-le. Au indesat in deschizaturile ferestrelor huse de scaune, haine, prosoape, orice gaseau prin casa, pentru a nu lasa vaporii sa patrunda. Insa efortul lor a fost in zadar, mai ales ca vaporii care intrasera deja erau acum blocati in casa.
Intre timp, Mary suna la serviciul de urgente. Avea sa mai incerce de sase ori pana sa reuseasca. I s-a spus ca trebuie sa iasa cu totii din casa.

Trei departamente de pompieri din zona au raspuns la apel. Initial, pompierii au fost informati ca o femeie se ineca din cauza fumului. Prima echipa a ajuns la fata locului la ora 5.15. Venisera echipati cu uniformele obisnuite, crezand ca este vorba de stingerea unui incendiu banal. Vazand gravitatea pagubelor si intelegand ca este vorba despre o scurgere chimica, au informat Detasamentul de Pompieri din San Antonio. Abia dupa 27 de minute a fost chemat lt. John Anderson, de la Departamentul de materiale periculoase al Detasamentului de Pompieri din San Antonio. Avea sa fie prima dintre numeroasele intarzieri si dispute jurisdictionale si procedurale care au avut loc in acea zi. Comunicarea a fost ingreunata din cauza frecventelor radio diferite pe care le foloseau serviciile de urgenta. Echipa special antrenata si dotata a lui Anderson a sosit la locul coliziunii abia la ora 6.15.
Cu o experienta de 29 de ani la Detasamentul de Pompieri din San Antonio, dintre care sase ani la Departamentul de materiale periculoase, Anderson a evaluat rapid haosul de la fata locului. Deraiasera patru locomotive si 35 de vagoane. Acestea din urma zaceau contorsionate, unul peste altul, ca masinile dintr-un cimitir de fiare vechi. Un jet de clor de 90 de metri tasnea in aer din vagonul spart, formand un nor galbui. Norul, ca o palnie de 90 de metri inaltime, se indrepta spre nord, inspre doua case. Mirosul era dezgustator. Ici-colo, mici focuri aprinse din cauza scurgerii de combustibil produceau un fum negru.

Anderson vroia o evaluare mai exacta a catastrofei. Inarmat cu un detector de clor prins la centura, a urcat pe unul dintre vagoanele avariate, la 45 de metri distanta, in directia dinspre care venea norul toxic. Apoi a aflat ca in cele doua case erau familii care nu puteau fugi, locuind la capatul unui drum infundat, fara cale de acces.
La 7.00 dimineata, Anderson le-a recomandat superiorilor sai o interventie de maxima urgenta. Doi oameni de la Departamentul de materiale periculoase, echipati cu costume de protectie totala si avand tuburi de oxigen care le ajungeau pentru o ora, aveau sa incerce sa patrunda in cele doua case. Scopul lor era gasirea civililor si deplasarea lor intr-un loc mai putin contaminat, unde un elicopter ar fi putut ateriza ca sa-i ridice. Era o operatiune riscanta. In mod normal, o astfel de echipa trebuie sa iasa din zona contaminata exact pe unde a intrat, pentru a putea fi decontaminati imediat. Insa acest lucru era imposibil de realizat deoarece civilii neprotejati nu puteau fi trecuti prin norul toxic, prin care nici elicopterul de salvare nu putea zbura.
A trecut o ora pana cand Anderson a primit unda verde pentru desfasurarea operatiunii si inca o ora pana la intrarea echipei in zona contaminata.
La cateva minute de la deraiere, ochii si pielea lui Wayne Hale incepusera sa arda. Tusea deja cu sange. Cumnatul sau, Bob, avea nevoie de ajutor pentru a se putea deplasa. Mary abia mai putea respira. Din casa in care se aflau mama si sora lui vitrega nu mai aveau nici o veste. Era timpul ca Wayne, constructorul si omul priceput la toate, sa actioneze pe cont propriu.
S-a dus la atelier, unde stia ca are un tub de oxigen pe care-l mai folosea la sudura, dar lacatul de la usa era deja corodat de la acid. Toate obiectele de metal din afara casei siroiau de acid. Acesta se transforma in spuma cand atingea solul. Ceasul, radioul, televizorul si nici un alt aparat electrocasnic nu mai functionau.
Masina era singura lor scapare - asta numai daca acidul nu corodase deja sistemul de aprindere. Wayne a apucat manerul portierei. I-a ars mana. Suprafata exterioara a masinii era umeda de la vaporii de acid. Wayne introduse cheia in contact si motorul porni. Nu putea conduce peste campul mlastinos pe care era plantat porumb si nici pe drumul vechi si parasit de langa rau, acesta fiind inchis de autoritatile locale. Trebuie sa fie o cale, se gandi Wayne.
- Sa plecam de aici, le spuse el lui Mary si lui Bob. Trebuia sa verifice ce fac Gene si Lois si sa vada cu ochii lui coliziunea. Wayne smulse perdeaua dusului si acoperi cu ea gurile de ventilatie de pe bordul masinii. Ii ajuta sa urce in masina pe Mary, care era inca in pijama, si pe Bob. Apoi porni la drum, sperand sa gaseasca o cale de acces pe langa locul accidentului.
La 5.54, Mary a sunat iar la urgente de pe mobil si i-a spus operatorului ca incercau sa iasa din zona intr-un Chevrolet verde. Dispecerul a comunicat aceasta salvatorilor.
Wayne conduse cateva sute de me-
tri de-a lungul strazii, trecand direct prin norul greu de clor si oprindu-se peste drum de casa roz a lui Gene. Tinandu-si respiratia, cobori din masina. Vagoanele stateau unul peste altul. Sina fusese smulsa si zacea piezis pe linia principala; la fel, cateva locomotive. Era imposibil de trecut cu masina. Wayne auzea strigate de partea cealalta si murmurul unor statii radio de comunicare, dar nu distingea dialogul.
Nu-si mai putea tine respiratia si nu putea ajunge nici la Gene si Lois. S-a intors la masina si a pornit pe drumul vechi si parasit catre rau. Poarta de otel, inalta de cativa metri, era incuiata cu lacat si era prea solida pentru a fi sparta. Atunci a incercat drumul spre ferma parasita. Dar si acesta era blocat de o poarta.
Mary isi pierduse cunostinta si se prabusise in scaun. Disperat, Wayne intoarse masina si izbi poarta cu spatele. Poarta nu se clinti. Wayne nu se daduse niciodata batut, dar de data asta epuizase toate solutiile. Ar fi putut sari peste poarta si si-ar fi croit drum prin noroi, dar Mary si Bob nu aveau cum sa faca asta. Nu i-ar fi abandonat pentru nimic in lume. S-a intors acasa. Aerul dinauntru devenise irespirabil, mai sufocant decat afara. Nu mai conta. Puteau muri, caci erau acasa.

28 iunie 2004, ora 5.30. Locotenentii de pompieri Wally Yates si Jarrett Vocke isi curatau uniformele. Veterani ai trupelor de salvare si rezerve la Departamentul de materiale periculoase, ei isi petrecusera jumatate din noapte participand la operatiunea de evacuare a peste 40 de familii care fusesera blocate intr-un camping de rulote inundat de ploile torentiale. Epuizati, abia apucasera sa se odihneasca vreo ora cand au fost chemati la locul coliziunii dintre cele doua trenuri.
La ora 8.30 au ajuns la locul accidentului. La 9.00, au preluat controlul impreuna cu locotenentul Anderson si echipajul de la Departamentul de materiale periculoase. I-au privit pe cei doi barbati echipati in costume voluminoase, cu masti pe fata si tuburi de oxigen, care au intrat in "zona fierbinte" pentru a-i cauta pe sotii Hale, despre care stiau ca circula cu un Chevrolet verde de teren. Cei doi si-au pierdut, insa, orientarea in gramada de vagoane ciocnite. Initial, se gandisera sa se indrepte catre sud, dar au luat-o spre nord, dand pana la urma peste un cadavru aruncat in drum (acesta s-a dovedit ulterior a fi cadavrul conductorului trenului Union Pacific) si peste o casa goala. Bajbaind, au ramas cu foarte putin aer in tuburi.
In timp ce un al doilea echipaj se pregatea sa mearga sa aduca inapoi primul echipaj, Yates, de 43 de ani, si Vocke, de 29 de ani, s-au echipat si ei. Petrecusera pana atunci sute de ore imbracati in echipament de protectie impotriva substantelor chimice. Aveau si avantajul ca facusera un exercitiu de pregatire, in urma cu o luna, exact pe acel drum, deci cunosteau locul.
La 10.12, Yates si Vocke s-au aventurat impreuna cu un oficial al cailor ferate printre fiarele contorsionate ramase dupa coliziune. O zgarietura cat de mica a costumelor ar fi compromis intreaga misiune. Indreptandu-se spre sud, au mers clatinandu-se pana pe strada Nelson; picioarele le erau ude in cizmele de protectie. Totul in jur era mort - vegetatie, pasari, chiar si serpii cu clopotei.
Au ajuns mai intai la casa mamei vitrege a lui Wayne.
- Casa roz a fost cercetata?, intreba Yates prin radio.
Primul echipaj a raportat ca a cautat intr-o casa, asa ca s-a presupus ca era casa roz.
- Asa credem, veni raspunsul.
Mergand mai departe, au ocolit casa lui Wayne si a lui Mary.
- Chevroletul verde!, exclama Vocke, aratand catre sopronul din spatele casei.
Dar gardul era foarte inalt, iar poarta de acces avea un sistem electronic pe care Wayne il instalase dupa ce prin imprejurimi avusesera loc niste spargeri. Locul era de nepatruns.
Chiar atunci au observat un barbat venind pe drum, mergand firesc, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Purta haine obisnuite si respira normal.
- Ramai pe loc!, i-a strigat Vocke. Te simti bine?
Barbatul incuviinta, dand din cap. El locuia intr-o zona imprejmuita, langa rau. Datorita directiei vantului, acea asezare nu fusese deloc afectata de norul toxic. De fapt, parca vaporii toxici incepusera sa se risipeasca.
Yates si Vocke s-au hotarat sa-si scoata mastile. Si-au desfacut costumele si le-au legat in jurul mijlocului. Aveau o senzatie de disconfort. Ochii le lacrimau, iar gatul ii ustura. Cu niste unelte ruginite, au reusit sa faca o gaura in gardul lui Wayne, patrunzand in curte.
Yates si Vocke au alergat spre usa din spate. La deschiderea acesteia, au fost izbiti in fata de mirosul puternic al vaporilor de culoarea mustarului. Si-au pus din nou mastile si au intrat in casa:
- Pompierii! Am venit sa va ajutam! E cineva aici?
Wayne Hale cazuse in bucatarie.
- Domnule, trebuie sa veniti cu noi, i-a spus Yates.
- Nu plec fara sotia mea, i-a raspuns hotarat Wayne. V-am sunat acum cateva ore, de ce a durat atat de mult pana ati venit?
I-a condus la locul unde se afla Mary, culcata pe pat, abia rasufland, cu plamanii epuizati. Wayne ii facuse respiratie gura la gura. Bob zacea pe canapea si nu putea sa se ridice.
Yates si Vocke i-au dus repede pe Mary si pe Bob afara, la aer curat. Apoi au chemat elicopterul de salvare. Dupa sase ore, cosmarul lor luase sfarsit.
Yates si Vocke au mers apoi sa cerceteze si casa roz, afland de la Wayne ca aceasta apartine mamei sale vitrege. Temerile lor s-au confirmat. Gene nici macar nu apucase sa paraseasca patul. Lois, in pijama, zacea pe pat, avand inca telefonul in mana. Dupa patru luni, Bob Whitworth a murit din cauza complicatiilor provocate de clor,  spune fiica sa.

Wayne si Mary au stat in spital in jur de cinci saptamani si inca mai sufera din cauza efectelor provocate de vaporii toxici. Casa lor a trebuit renovata complet. Dupa o asteptare de trei luni, s-au putut muta inapoi. Sotii Hale au dat in judecata compania Union Pacific, cerand despagubiri.
Rodney Hitzfelder, sef adjunct al Detasamentului de Pompieri din San Antonio, a comunicat ca orasul si intreg tinutul au colaborat pentru a face fata pe viitor unei eventuale situatii similare: "Pompieri ai orasului si voluntari au participat recent la o simulare, recreand acel tip de dezastru". Din fondurile Homeland Security s-a achizitionat echipament nou, inclusiv aparate de monitorizare chimica si ATV-uri. Acestea i-ar fi putut salva mult mai repede pe sotii Hale.</p>

Vote it up
222
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza