Captivi in adancuri

O romanca a supravietuit, impreuna cu doi colegi, unei viituri produse in subteran, care a tinut-o captiva mai bine de trei zile
 
<p>
Se apropiau de pasajul cu apa prin care trecusera la intrare. Simona auzea cum zgomotul apei era din ce in ce mai mare. Cu fiecare pas, crestea si mai mult in intensitate. Deveni chiar asurzitor, in momentul in care atinsera punctul de traversare. Nivelul apei nu numai ca ajunsese la tavanul pasajului, dar inundase galeria pe care venisera, la cel putin un metru inaltime. Iar apele nu dadeau niciun semn ca ar vrea sa-si opreasca inaintarea. Sperantele Simonei si ale celor doi colegi speologi care o insoteau fusesera desarte. Ploaia abundenta din exterior sigilase singura lor cale de iesire. Se aflau la 200 de metri adancime, in maruntaiele unei pesteri pe care nimeni altcineva nu indraznise s-o mai cartografieze, la peste doi kilometri distanta de gura de intrare.

Totul a inceput in 2002, in timpul unei excursii din clasa a X-a. Adolescenta de atunci, Simona Laiu, se afla cu colegii si profesorul de geografie pe platoul Padis, din Parcul Natural Apuseni. Aici, la obarsia Somesului Cald, se casca Cetatile Radesei, o pestera fara amenajare turistica. Cu o deschidere monumentala de 15 metri inaltime, pestera ii oferea fetei senzatii pe care nu le mai traise niciodata. Intunericul racoros din fata sa o atragea ca un magnet. Fata aprinse lanterna si pasi in interior, impreuna cu colegii sai. In bezna din interior, lasa lumina lanternei sa descopere usor, unul dupa altul, elemente dintr-o alta lume. Una ascunsa de lumina zilei si de ochii oamenilor simpli. O lume pe care nu o intelegea in totalitate, dar care o provoca mai mult decat orice. Pasii ii fura purtati in profunzimea pesterii. Copiii ajunsera intr-o sala mare, unde lumina soarelui reusea sa razbata miraculos prin cinci hornuri ca de poveste, iar apa concerta zgomotos, strecurandu-se printre blocurile mari de stanca.

In sufletul Simonei se cuibari un sentiment nemaiintalnit de entuziasm.
Iesita din pestera, nu stia in ce directie sa apuce mai repede, pentru a intra in contact cu cineva care sa stie mai multe despre secretele lumii din adancuri. Dupa terminarea liceului, Simona a decis sa dea la facultate taman la Cluj, tocmai spre a fi aproape de Muntii Apuseni. In aceasta regiune se afla o gramada de pesteri, mai mult sau mai putin explorate.

Primul lucru pe care avea sa-l faca, odata ajunsa in orasul de sub Dealul Feleacului, a fost sa caute o modalitate prin care sa intre in Speo Poli, unul dintre cele mai mari cluburi de speologie din tara, ce functioneaza inca din 1969. „Dupa ce m-am inscris si am participat la prima sedinta, a doua zi am fost sa-mi depun dosarul si pentru examenul de admitere la facultate“, povesteste Simona. A ajuns astfel sa lucreze alaturi de speologi despre care citise numai in cartile de profil, dar si sa exploreze pesteri la care doar visa cu cativa ani in urma.

Printre cei care i-au luminat drumul catre subterane se numara si Ovidiu Pop, de profesie medic, speolog cu experienta de peste 20 de ani. Initial, a fost inscrisa in echipa lui din greseala. Dupa prima tura, insa, s-a integrat perfect, motiv pentru care Ovi a invitat-o si in weekendul urmator, pentru o explorare chiar in Pestera Cociului. „Am invatat de la el sa gandesc pestera“, povesteste Simona. „Sa-i citesc curentii, sa citesc apa, care e o chestiune vitala.“

In acea zi de sambata din toamna lui 2010, speologii tocmai se pregateau pentru o noua tura de explorare a Pesterii Cociului, ca sa completeze harta la care membrii clubului clujean muncesc de mai multi ani. Alaturi de Simona Laiu si Ovidiu Pop se afla, acum, si Odile Amati, o tanara din Baia Mare, pe care o cunoscusera recent la realizarea unor trasee de catarat. Odile se integrase foarte bine in echipa lor.

Cu o seara inainte, consultasera prognoza, pentru a vedea cat timp isi pot permite sa stea in subteran, dat fiind ca atunci cand ploua nivelul apelor de aici poate creste periculos de mult. Se anunta o vreme relativ frumoasa pentru sfarsitul de saptamana, dar si averse incepand de miercuri. Sambata dimineata, la prima ora, cei trei s-au urcat in tren si au pornit spre localitatea Bratca. Aici ii astepta cu masina gazda lor din Ponoara, la care poposeau de fiecare data. Au mers acasa la ea, au mancat, si-au pregatit rucsacii pentru expeditie si, dupa-amiaza, au pornit spre pestera. La plecare, tinerii i-au spus gazdei ca au de gand sa se intoarca marti, mai pe seara. Cei trei exploratori au luat-o apoi la pas si au intrat, dupa cateva ore in subteran.

Pestera Cociului este una complexa si sportiva, dupa cum o caracterizeaza cunoscatorii, cu o diferenta de nivel in subteran de 200 de metri. Are sali largi, dar si galerii pe kilometri intregi, ce provoaca pe alocuri tarasuri prelungite. In acelasi timp, este departe de a fi complet explorata. „Pare ca o poveste fara sfarsit si ne ofera surprize de fiecare data“, povesteste Simona. Cei trei exploratori au traversat cu usurinta salile mari de la intrare, au trecut apoi prin Sala Lumanarilor, un spatiu care si-a castigat numele datorita densitatii de stalagmite. Speologii au intrat apoi printr-un sifon (un pasaj de pestera partial sau complet inundat) pentru a ajunge, in cele din urma, intr-o galerie numita China. Aici ii astepta un bivuac, amenajat in urma expeditiilor anterioare, cu saci de dormit si butelii pentru aragazul de campanie. Tinerii s-au oprit, au mancat, s-au relaxat, apoi s-au pus la somn, nu inainte de a seta alarma de trezire la unul din telefoanele mobile. Duminica dimineata, dupa un scurt mic-dejun, au pornit in explorare pe aceeasi galerie, China. Pana seara, au descoperit si au cartat, in premiera, aproximativ 100 de metri de tuneluri noi. Luni au urmat inca 200 de metri de galerii, gratie unui efort de 14 ore, care i-a lasat lati in sacii de dormit.

Marti dimineata, cand s-au trezit, au observat, dintr-odata, ca debitul micii cascade de langa bivuac crescuse ingrijorator. Motiv pentru care au decis sa se grabeasca. Era un semn clar ca afara incepuse sa ploua mai devreme decat se anuntase. Sperau ca sifonul prin care trecusera la venire sa nu fi fost afectat prea mult. Pe masura ce se apropiau de pasaj, incepeau sa-si dea seama insa ca sperantele sunt desarte. Pasajul era acoperit complet!
– Cred ca, de data asta, prognoza n-a fost atat de buna, spuse Simona, incercand sa-si pastreze optimismul.
– Hai sa stam aici macar o ora, ca sa vedem care e tendinta apei, zise Ovidiu.

Au facut un semn pe peretele galeriei, in dreptul nivelului apei, si au asteptat sa vada ce se intampla. Dupa o ora scazuse numai cu un centimetru. Insignifiant. Asa ca au decis sa nu mai zaboveasca si sa se intoarca la bivuac, mai ales ca pe drumul de intoarcere aveau de trecut taras si o portiune de galerie si nu-si doreau sa aiba parte de inca o surpriza neplacuta. Intuitia speologilor, data de experienta in subteran, avea sa le furnizeze insa o idee geniala.

Simona scoase o foaie din carnetelul aflat in trusa de cartare si nota urmatorul mesaj: „Ne retragem la bivuac pe galeria China, la viza 122, si ne vom intoarce in 24 de ore sa verificam din nou nivelul din sifon. Ora 14.00, 9 noiembrie 2010“. Si il lasa intr-o firida imediat dupa sifon. Era constienta insa ca doar un singur coleg speolog din clubul clujean mai cunostea harta partiala a Pesterii Cociu. Chiar si daca ar fi gasit biletul, nimeni altcineva n-ar fi stiut incotro s-o apuce.

In satul Ponoara, batrana care i-a gazduit pe cei trei incepuse deja sa se ingrijoreze. Era miercuri si trecusera aproape 24 de ore de cand exploratorii ar fi trebui sa dea primele semne de viata, iar afara ploua teribil. Femeia puse mana pe telefon si dadu alarma. Doar nu pot sa stau linistita si ei sa moara in pestera, isi spuse batrana.

In momentul in care primi apelul telefonic de urgenta despre incidentul de la Pestera Cociului, Ionut Latcu se afla „atarnat“ in corzi, la etajul trei al unui imobil din Oradea. Alpinist utilitar de profesie, Ionut este coordonatorul operatiunilor de salvare speologica din cadrul Serviciului Judetean Salvamont Bihor, acolo unde lucreaza ca voluntar, dar si seful organizatiei nationale de profil, Salvaspeo Romania. In mai putin de ora de la primirea alarmei, barbatul de 30 de ani, care ii cunostea bine pe cei blocati in subteran, dar stia si cat de periculoasa e Pestera Cociului, organizase deja o celula de criza.

Miercuri-seara, la fata locului au ajuns astfel mai multe echipe de salvamontisti din Cluj si Bihor. Intrarea in pestera se afla in capatul unei vai largi, prin care curge un parau ce alimenteaza galeriile din subteran. Salvatorii au incercat sa patrunda in pestera, dar dupa numai 50 de metri, au fost nevoiti sa se opreasca. Caverna fusese inundata complet de o viitura produsa in vale. La cateva ore de la apelul salvamontistilor, in zona si-au facut aparitia forte impresionante de interventie: zeci de speologi, paramedici si pompieri. Acestia au pornit imediat o cursa contracronometru, constienti ca cei trei nu mai au prea mult timp la dispozitie. Ploaia se oprise de ceva timp, insa prognoza anunta noi averse, ceea ce ar fi produs iarasi cresteri ale nivelului de apa din galerii. In plus, salvatorii nu stiau in ce stare se afla tinerii si daca dispun de provizii de hrana.

In bezna de la -200 de metri, cei trei incercau sa-si pastreze calmul si sa-si imagineze solutii de salvare. Dormisera chiar cateva ore. La lumina lumanarilor, treceau in revista situatia.
– E clar, debitul cascadei de aici ne va spune daca ploaia de afara se potoleste sau nu, spuse Ovidiu.
– Da, n-are sens sa mai consumam energie ca sa mergem sa vedem sifonul, continua Simona.
– Ce ne facem cu mancarea?, intreba Odile. Trebuie sa ne ajunga pentru o saptamana, cine stie cat mai dureaza ploaia. Si nu mai avem prea multa.
Tinerii stabilira, in consecinta, niste ore precise la care sa manance, dar si din ce anume sa fie alcatuita masa. Dimineata consumau doar cateva linguri de hrisca fiarta in apa, la pranz un ceai, iar seara un alt ceai si doua bomboane. Pastrara cateva ciocolate si conserve pentru ziua incerta a iesirii, pentru ca aveau nevoie de energia oferita de dulciuri.
– Oare s-au mobilizat echipele de salvare?, intreba, oarecum retoric, Simona, in intunericul complet al cavernei, constienta ca cel putin cativa colegi ar fi trebuit sa sesizeze disparitia lor.
Stateau mai mult in bezna, pentru a face economie la sursele de lumina.
– Eu zic ca am putea sa traversam sifonul chiar si asa, continua Simona.
– Da, raspunse zambind Ovi, am putea sa proiectam un fel de snorkel din bidoanele etanse pe care le avem…

Nici nu apucara sa-si termine ideile si isi dadura seama, la unison, ca era sinucidere curata. Ar fi avut de traversat, pe sub apa, in bezna, o galerie ingusta de 70 de centimetri si lunga de 20 de metri.

La suprafata, tensiunea crestea de la o ora la alta. In cursul diminetii de joi, salvatorii fortasera inca o intrare in pestera, fara succes insa. In consecinta, speologii-voluntari, impreuna cu pompierii, luara decizia sa construiasca un mic baraj la gura pesterii, din saci umpluti cu nisip. Planul lor era sa limiteze debitul spre subteran, urmand ca apa din interior sa fie extrasa cu ajutorul unei motopompe. Inspectoratul pentru Situatii de Urgenta adusese la fata locului sase motopompe, din care trei de mare capacitate. Punctul de comanda instalat aici, sub coordonarea lui Ionut Latcu, hotari insa sa nu mai astepte evacuarea completa a apei si sa trimita deja in adancuri o echipa de scafandri.

Cu eforturi supraomenesti, acestia reusira sa inainteze 850 de metri si sa monteze un post telefonic prin cablu, pentru facilitarea comunicarii.
– Spune-mi, te rog, care e nivelul apei?, il intreba Ionut pe unul dintre scafandri.
– Destul de mare, n-am reusit sa inaintam prea mult. E foarte dificil.
In miez de noapte, zeci de oameni – salvamontisti, speologi si pompieri militari – trudeau la baraj si la evacuarea apei. Era o lupta continua cu natura. Dar nimeni nu vroia sa renunte.

„Lumini, lumini!“, striga, dintr-o data, Odile. Simona auzi ca prin vis tipetele colegei sale. Nu-i venea sa creada, mai ales ca in ultimele trei zile, din cauza zgomotului apei, i se paruse ca aude voci, bormasini, batai de ciocan si chiar si muzica. Dar Odile avea dreptate. Tavanul galeriei era luminat de jos. Piuira, un semnal specific speologilor, si primira imediat raspuns. Era aievea!

In curand, din bezna cavernei isi facu aparitia Radu Pop, un bun prieten de-al lor si salvator-voluntar. Biletul pe care cei trei il lasasera in urma, cu indicatiile asupra locului in care s-au refugiat, se dovedise, pana la urma, izbavitor. Chiote de bucurie si multe imbratisari. Dar si un indemn scurt al lui Radu: „Trebuie sa ne miscam repede. Barajul de la intrare poate ceda in orice moment!“.

Cand captivii au ajuns la sifon, acesta era complet secat. Dincolo de el, ii asteptau echipe de speologi din Oradea, Baia Mare si Cluj. Toata lumea ii incuraja si le oferea mancare si ciocolata. „Dupa trezi zile in care mancasem doar apa calda cu hrisca si bomboane, stomacul refuza mancare atat de consistenta“, povesteste Simona. Pe drumul de iesire, unul dintre colegi le-a spus ca trebuie sa fie pregatiti sa dea declaratii.
– Declaratii? Ce declaratii?!

Afara, Simona avea sa-si dea seama, pentru prima oara, de amploarea evenimentului. Era ora 3.30 si, in bezna noptii, cazuse prada zecilor de chiote de bucurie, nenumaratelor reflectoare si reporterilor de televiziune care inregistrau momentul si incercau sa le smulga primele declaratii la cald. „Toate erau in contrast cu linistea si pacea din pestera“, marturiseste tanara exploratoare. „Prima reactie a fost intentia de a intra inapoi, in locul in care ma simt de multe ori mai confortabil decat in viata de zi cu zi“.
Cei trei au fost imbratisati, pe rand, de toti prietenii si colegii. „Nu vreau sa pozez ca un erou“, spune Simona Laiu. „Cand practici un sport de asa natura, se intampla si astfel de lucruri. Daca nu ti-e teama, inseamna ca nu esti constient. Dar nu voi renunta niciodata la speologie. E mai mult decat o pasiune.“

</p>
Vote it up
324
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza