Campion la propriul maraton

Cum reactioneaza corpul cand ii sunt fortate limitele? Australianul James Knight a aflat, alergand 100 de kilometri
 
<p>
Fiecare pas imi este si prieten, si dusman. Fiecare ma duce mai aproape de linia de sosire, dar imi si sfasie picioarele cu lame de ras imaginare. Incerc sa nu ma gandesc cat de mici au devenit acesti pasi si cati mai am de indurat. Cred ca e in jur de ora 11 seara. Dar ar putea fi cu o ora mai devreme sau mai tarziu – am pierdut notiunea timpului si nu pot fi „deranjat“ ca sa trag putin manusa sa vad cat este ceasul. E prea frig. La ultimul punct de control, am auzit pe cineva spunand ca sunt 5°C. Caldura focului ma amagea si ma imbia sa mai stau un minut, apoi altul, pana cand spatele meu s-a lasat cucerit. Chiar atunci cineva din echipa mea a strigat:
– Trebuie sa-l punem din nou in miscare!

Si asa m-am afundat in intuneric, stiind ca mai aveam doar doua ore. Acum sunt la baza unor scari de stanca. Am dat deja cu capul de un colt iesit in afara si m-am clatinat spre marginea unui abis. Cel mai bine ar fi sa ma concentrez la ce am de facut: si mai multe afurisite de scari! Asa ca incerc sa ridic piciorul stang, dar simt zeci de carcei. E ca si cum in muschi mi se rasucesc lame de ras.

Cand imi misc piciorul drept, am parte de aceeasi durere. Ma las in genunchi si indrept lanterna de pe fruntea mea spre tufisurile din fata. Incep sa urc, tarandu-ma, si ma intreb in gand: De ce fac eu asta?

Bine ati venit intr-o lume in care durerea si placerea sunt tovarasi! Acesta este un sport de rezistenta, un mod de a te tortura, dand frau liber obsesiilor pentru obsedati. Impreuna cu alti 500 de oameni, particip la The North Face 100, o cursa de 100 de kilometri in Muntii Albastri din Australia, in apropiere de Sydney. Am 42 de ani si sunt un alergator pasionat, cu zece maratoane la activ. Ma hranesc cu provocarile pe care le are o cursa lunga. Dar asta este o cu totul alta experienta. Pista e plina de radacini de copaci si pietre, exista crevase, scari si drumuri serpuitoare cu pietris, care fac ca mentinerea unui anumit ritm sa fie dificila. Sunt mai mult de 5.000 de pante si rampe. Coborarile imi distrug degetele de la picioare, impingandu-le in varfurile pantofilor si facandu-le sa mi se umfle si sa-mi apara basici de sange sub unghii. Si apoi e oboseala... Si atunci de ce fac asta?

Sportivii care practica sporturi de rezistenta ofera tot felul de raspunsuri. Unii dintre ei, care au invins suferinte ce le reduceau capacitatile, sarbatoresc acum, mai degraba brutal, ceea ce pot face mintile si trupurile lor. Altii se bucura de un stil de viata in care fug la modul propriu de hamburgeri si statul pe canapea. Unii cauta noi inceputuri pe ruinele unei relatii distruse. Altii aduna bani pentru cauze nobile...

Eu alerg din doua motive: odata, ca sa adun bani pentru fundatia Steve Waugh, un proiect initiat de fostul capitan al echipei australiene de crichet, in beneficiul copiilor cu boli rare. Apoi, pentru a incerca sa inteleg unul dintre cele mai fascinante mistere din sport: in timpul acestui supermaraton, corpul meu ii va spune creierului ca e obosit sau invers?

Profesorul Martin Thompson, expert in psihologie aplicata la Universitatea din Sydney, sustine ca oboseala provocata de sport are legatura cu mecanismele din corp si din creier.

„Cu totii auzim aceste voci, care spun «continua» sau «nu, ia-o mai incet». Lucrurile pot merge rau in ambele cazuri. Dificultatea (de a studia aceste aspecte) consta in a gasi subiecti motivati pentru a rezista si a trece dincolo de disconfort, durere si oboseala.“

Nerabdator sa-mi aud propriile voci interioare, m-am antrenat zdravan timp de cinci luni. Ca alergator de maraton, aveam deja rezistenta. Am parcurs, in medie, 80 de kilometri pe saptamana, pe diferite tipuri de teren, in diverse momente ale zilei sau ale noptii, deseori purtand un rucsac plin cu lucrurile pe care va trebui obligatoriu sa le car in timpul cursei: trusa de prim-ajutor, lenjerie de corp termica, lanterne, caciula, telefon, busola, fluier, patura izoterma si altele. Alaturi de sotia mea, Clare, care e nutritionista, am planuit o strategie legata de mancare si apa.
Pana cand a venit momentul sa ma asez la linia de start, aveam toate motivele sa ma simt pregatit. Dar cand cursa a inceput, m-am trezit cu o greutate mult mai mare: indoiala. Am cautat sprijin in sfatul pe care mi l-a dat Steve Waugh: "Ti-ai facut treaba. Acum ai incredere in tine!“
Prima parte a cursei s-a desfasurat rapid. Plin de adrenalina, apartineam unei comunitati in care toata lumea impartasea aceleasi idei. In timp ce alergatorii de elita incercau sa se intreaca unul pe celalalt, noi, restul, stiam ca, daca terminam cursa, am castigat, indiferent de ordinea sosirii.

Am incercat sa ma concentrez asupra peisajului inconjurator: vai ascunse de ceata, umbrele norilor intrecandu-se peste corturi si stancile aurii stralucind in lumina diminetii. Pentru unii, „extazul alergatorului“ pare o absurditate, dar pentru mine este unul dintre cele mai placute sentimente.

Dar asta era inainte sa simt durerea. Primele semne sunt ca niste soapte: o usoara greutate in picior, un junghi in spate, un deget sangerand dupa ce a fost prins in trunchiul unui copac, o grimasa cand mi-am sucit glezna calcand intr-o groapa. Au venit si au trecut. Dar, aproape de jumatatea cursei, la sapte ore de la inceputul acesteia, soaptele au devenit voci clare. Le-am auzit mai intai cand muschii cvadriceps au inceput sa tipe. Acesti muschi fac parte din coapsa. Cand alergam la vale, amandoi se contracta si se intind, generand o tensiune extrema in fibrele musculare. La aceasta se adauga presiunea lichidului, care se formeaza in muschi si apasa pe fibrele nervoase ce transmit mesajul de durere inapoi in creier. Am tinut cont de sfatul profesorului Thompson: „Poti sa impingi mereu limitele a ceea ce crezi ca esti in stare sa faci“.

Mers, alergat, schiopatat, oprit,  intins, sprintat... Le-am folosit pe toate in incercarea de a depasi durerea din picioarele mele si de a lupta impotriva atacurilor periodice ale oboselii. Dupa 60 de kilometri, acolo unde scarile coteau inlauntrul si in afara razei mele vizuale, am inceput sa injur: pe cel care a conceput cursa, pe mine, pentru ca eram slab, Soarele, care apunea prea repede...

Dar mintea lucreaza in feluri nebanuite. Vederea stelelor mi-a ridicat moralul. Era un alt extaz al alergatorului: bucuria libertatii de a fi singur, hipnotizat de zgomotul pasilor. Mi-am reluat ritmul, dar cateva minute mai tarziu am cedat si am inceput sa merg. Apoi, mi-am tarat picioarele si am mai alergat putin. Am cantat in mod repetat "Mary avea un mielusel". Cand am ajuns la punctul de verificare de la kilometrul 89, echipa mea mi-a spus ca mormaiam cuvintele si incepusem sa le uit.

Pare irelevant acum, cand ma tarasc pe aceste scari. Este ora 23 sau ora 22? Cui ii pasa?! Odata ce am ajuns in varf, o sa sprintez pana la final. Nu o sa-mi mai fac griji pentru durere sau oboseala. Vreau doar ca ziua sa se termine. In mintea mea, ma tin de cuvant. In realitate, ma voi lupta sa tin ritmul cu umbra limbii unui ceas solar.

Dupa 16 ore, 30 de minute si 13 secunde de la start, ajung la linia de sosire. Sunt epuizat fizic si emotional. In curand, voi intra in soc hipotermic. Dar asta este ceva ce 40 de minute langa de un foc, cu o patura izoterma si discutiile invioratoare ale echipei mele, vor putea repara. Cateva zile va fi greu sa ma simt confortabil cand merg, iar pentru cel putin o luna voi simti ca nu am energie. Apoi voi pierde trei unghii de la picioare, din cauza basicilor de sange pe care le-am capatat alergand in sus si-n jos pe scari. Mai ramane o singura intrebare: O voi face din nou? Pe toata durata cursei, nu am ajuns in punctul de care nu as fi putut trece. Mi-am tot resetat limitele mintii si ale corpului. Impreuna, au lucrat ca un tot. Abia astept sa o fac din nou!

Nota: Iti poti incerca si tu limitele, participand la competitiile nationale din acest an. Datele de desfasurare le gasesti pe www.maraton.info.ro

</p>
Vote it up
204
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza