Calatorie in tara mariachilor

Binecunoscutul jurnalist Kenneth Miller ne invita intr-o calatorie de neuitat in Mexic
 
<p>
Sambata seara, la ora 18.00, Plaza Garibaldi abia se trezeste la viata. In lumina difuza, locul nu prea are cu ce te impresiona. Cladiri seculare a caror tencuiala este acoperita cu funingine imprejmuiesc piata. Acestea adapostesc taquerias, buticuri unde se vand suveniruri, si cluburi de noapte de demult.

Muzicienii bantuie peste tot, strigandu-le Una cancioncita? putinilor trecatori. Nu gasesc niciun amator. Vraja noptii nu a pogorat inca asupra principalului altar inchinat cantecului traditional din Ciudad de Mexico.
Intr-un birt de culoarea mustarului, numit Salon Tenampa – localul sacru al pietei –, barul este aproape gol. Sus, in vasta sala cu pereti galbeni, unde se serveste mancare, abia daca sunt ocupate vreo sase mese. Aici, totul pare insa invaluit de magie.

Intr-un colt s-au adunat patru generatii sa serbeze ziua de nastere a unei strabunici. Batrana cu parul impletit in doua cozi lungi si carunte sta impasibila si bea bere din sticla. In apropiere, un cuplu cu varsta in jur de 50 de ani, sarbatoreste revederea celor doua fiice adulte si a nepotilor, care au doar cativa ani. Venerabila batrana cheama un grup de mariachi, care arata impresionant cu costumele lor stramte, cu nasturi argintii, stralucitori. Femeia le cere o melodie.

Mariachii incep sa cante „Urge“, o balada de o patima neostoita, urmata de melodia siropoasa „Hermoso cariño“. In cele din urma, intreaga familie canta alaturi de ei. La a cincea oda inchinata iubirii fulminante, blestemate ori neimpartasite, corul s-a transformat intr-un duet intre fiica mai draguta, care nu are copii, si solistul aratos si mustacios al formatiei. Cei doi se sorb din priviri cu tandrete, in deplina intelegere. Sapte cantece, chiar opt, si mariachii onoreaza fiecare preferinta fara ezitare, apeland la un repertoriu imbunatatit de-a lungul multor decenii.

La 50 de ani, solistul, Jorge Gamboa, este cel mai tanar din formatie. Liderul trupei, Francisco Carreún, care canta la guitarrún, are 85 de ani. Un barbat marunt, cu pielea de culoarea tutunului, isi manevreaza chitara bass de mari dimensiuni cu usurinta unei furnici ce cara o frunza uriasa.

In jurul separeului mai sunt adunati alti sase membri ai formatiei, toti veterani trecuti prin viata: chitaristul, cel care canta la vihuela (o chitara ritmica de forma rotunda), doi trompetisti si doi violonisti. Cel mai in varsta violonist, Gabriel Esparza, are 82 de ani si are un chip acvilin ce pare a fi coborat dintr-un tablou de El Greco. Sufera de Parkinson si e multumit daca reuseste sa stea o clipa intr-un loc. Dupa al zecelea cantec, fiica cea frumoasa le da un teanc de bancnote. E momentul sa se retraga.

Gabriel isi aminteste ca tatal lui, un mariachi sarac-lipit din Guadalajara, l-a avertizat sa nu-i calce pe urme. Face un calcul rapid: la 120 de pesos pe cantec (tariful fix de la Tenampa), fiecare dintre cei opt membri ai formatiei tocmai a castigat 150 de pesos – ceva mai mult de 30 de lei – pentru jumatate de ora de munca. M-am descurcat destul de bine, tata, isi spune el. Apoi merge sontac-sontac dupa colegii lui, sa-i incante pe cei de la masa strabunicii.

S-au schimbat multe in Mexic de pe vremea cand Gabriel era copil, insa devotamentul fata de muzica mariachilor, atat din partea ascultatorilor, cat si a cantaretilor, este, in continuare, lasat din generatie in generatie, ca mostenire de sange. Pentru credinciosi, Plaza Garibaldi este loc de pelerinaj. Pelerinii apar in fiecare seara, insa randurile acestora se ingroasa cel mai mult sambata.

 

Acum este ora 20.00 si s-a lasat intunericul. Vreo 25 de formatii si-au revendicat portiuni din piata si fiecare e inconjurata de un grup de admiratori. Vezi batrani in scaune cu rotile si bebelusi in landouri, punkisti cu creasta, tineri corporatisti cu ochelari de firma, campesinos abia veniti de la tara, dar si o mana de vagabonzi nespalati. Comerciantii ambulanti vand suveniruri, dulciuri, tamales (un fel de mancare mexicana) si micheladas (o bautura din bere, zeama de lamaie, sare si tequila). Aerul racoros miroase a gaze de esapament, a carbuni si a carne prajita.
Stilurile muzicale practicate aici provin din intreaga tara. Grupuri care poarta palarii de paie si guayaberas (camasi din in alb, in stil tropical) canta melodiile din Veracruz, cunoscute sub numele de jarochos, la harpe si jaranas (chitare miniaturale). Grupuri care poarta palarii de cowboy si haine de piele cu franjuri canta norteños la bajos sextos cu 12 coarde, la acordeoane si la tarolas (tobe mici). Cu toate acestea, trompetele si viorile grupurilor de mariachi cu sapte sau opt membri domina peste toate celelalte sunete.

Originea exacta a mariachilor este necunoscuta. Se pare ca se tag de undeva din vestul Mexicului, din secolul al XVII-lea. Prima data au atras atentia la nivel national in 1905, cand o formatie din satul Cocula, din statul Jalisco, a mers pe jos pana la Ciudad de Mexico, pentru a canta la investirea presedintelui Porfirio Diaz. In 1925, un locuitor din Jalisco a deschis Salon Tenampa in Plaza Garibaldi, aducand grupuri de mariachi din statul sau natal ca formatii ale localului. De atunci, popularitatea muzicii mariachilor s-a raspandit in toata lumea. Anul trecut, in noiembrie, Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO) i-a adaugat pe mariachi pe „Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanitatii“.

Cu toata splendoarea starurilor timpurii, precum Pedro Infante, Jorge Negrete si Lucha Reyes (una dintre putinele senzatii feminine ale genului), viata pentru mariachii de rand a ramas la fel de grea si acum. Tatal lui Gabriel Esparza, violonist, reusea cu greu sa-si intretina cei 11 copii cu castigul lui. In restul timpului, lucra ca barbier si agricultor. Spectatorii lui de la tara erau adesea beti si galagiosi, iar actele de violenta, ceva la ordinea zilei. Cu toate acestea, micul Gabriel era hotarat sa urmeze aceeasi meserie.
Si-a inceput cariera profesionala la varsta de 12 ani, cand tatal i-a permis sa cante in locul unui membru al formatiei care se imbolnavise. La scurt timp dupa aceea, a fost pentru prima data martor la moartea unui om, cand o petrecere s-a transformat in camp de bataie, unde se foloseau cutite si se trageau focuri de arma. „Tipul avea 19 rani de gloante“, isi aminteste Gabriel, intr-o pauza dintre cantece. „Tata mi-a spus: «Acum intelegi de ce nu voiam sa te faci mariachi»“.

Dar Gabriel a reusit sa depaseasca asteptarile tatalui sau. In 1963, pe cand avea 34 de ani, a parasit Guadalajara. Cumnatul lui, tot mariachi, l-a invitat la Ciudad de Mexico. A cantat intr-o serie de birturi obscure si si-a imbunatatit deprinderile si reputatia. Formatia de la Salon Tenampa l-a angajat pe Gabriel in 1986. De atunci nu a mai plecat.
„E cel mai pasnic loc in care am cantat vreodata“, povesteste el. „Daca cineva doar indrazneste sa se ridice de pe scaun, va fi mustrat imediat de chelner.“

La ora 21.00, agitatia de la Salon Tenampa s-a mutat in sala de la parter. Gabriel si colegii lui au concurenta acum – celelalte trei formatii ale localului, care abia au sosit. Multimea de aici e altfel decat cea de sus: cupluri iesite la intalnire, colegi de serviciu care au venit sa se relaxeze, un grup de tinere femei care isi ajuta prietena sa treaca peste o despartire... Toti par sa stie toate versurile.

Gabriel canta de aproape sase ore si mana cu care tine arcusul ii tremura de epuizare. La ora 21.30, isi pune vioara in toc si pleaca spre casa. Dar la Tenampa petrecerea va contiuna pana la 03.00, ora inchiderii.
Duminica dupa-amiaza, piata e in mare parte adormita. Pe la ora 17.00, partea dinspre apus incepe sa forfoteasca de negustori. Muzicienii folosesc aceasta zona ca centru de obtinere a unor angajamente de liber-profesionisti, numite chambas. Masinile trag pe dreapta incontinuu. Multe transporta clienti care au nevoie de o formatie de mariachi imediat, pentru o petrecere, pentru o nunta sau chiar pentru o inmormantare. Contractorii se grabesc sa-i intampine pe toti cei sositi, oferindu-le un grup deja format sau propunandu-le sa alcatuiasca unul rapid.

 

Eduardo Hernández, in varsta de 21 de ani, sta sprijinit de o masina de teren si imparte bancnote unui grup pe care l-a alcatuit pentru petrecerea aniversara a unui client. Hernández este nepotul unui mariachi si a imbratisat vocatia batranului. Spre deosebire de bunicul lui, care era violonist, Eduardo este insa trompetist si canta doar ocazional in Plaza Garibaldi. In schimb, se ocupa mai ales de chambas, atat ca muzician, cat si ca manager al formatiei sale. Si, in loc sa astepte sa-i vina clientii, isi face reclama pe internet.

Cu parul negru ciufulit, cu pometii sculptati si cu blugii rupti cu dichis, tanarul uscativ arata mai curand ca un rocker decat ca un tip care canta rancheras. La o bere la Tenampa, recunoaste ca a studiat o vreme cu un profesor de muzica. In alte privinte insa, povestea lui este dura. Crescut de o mama singura, saraca, si avand si trei surori, Eduardo a renuntat la studii acum doi ani ca sa ajute la intretinerea familiei. Este realist in ceea ce priveste viitorul. „E nevoie de noroc, de charisma, de personalitate si de talent ca sa ai succes ca mariachi“, spune el. „Trebuie sa fii dispus sa faci fata greutatilor. Insa faptul ca vezi oamenii aplaudandu-te, cantand si dansand te ajuta sa mergi mai departe. Si banii sunt importanti, insa cel mai mult conteaza muzica.“

Acest mod de viata, acest spirit, acest fel de a fi este impartasit de generatii intregi de mariachi. Si aceasta s-ar putea sa fie adevarata sursa a magiei care transforma in fiecare seara Plaza Garibaldi dintr-o zona urbana anosta intr-un loc inchinat bucuriei.

Este adevarat ca administratia locala a renovat piata in anul 2010, incercand sa o faca mai atragatoare. Dar acest loc nu va ajunge niciodata frumos in stilul atractiilor mai cunoscute ale capitalei mexicane. Plaza Garibaldi nu poate sa ofere decat o versiune bruta a frumusetii si a romantismului, de genul celor pomenite in cantecul Cielito lindo (Draguta mea). Gabriel Esparza si formatia lui il canta chiar acum, la Tenampa:
    ¡Ay, ay, ay, ay!
    Canta si nu plange.
    Caci cantecul, draguta mea,
    Inveseleste inima.

Ponturi de calatorie

Plaza Garibaldi este situata in centrul istoric al Ciudad de Mexico, pe Eje Central (Lázaro Cárdenas), la cateva strazi spre nord fata de mai cunoscutul Palacio de Bellas Artes.
Cel mai bun moment sa vizitezi aceasta piata este vinerea si sambata seara, incepand cu ora 23.00. Vei intalni insa formatii de mariachi care canta acolo la orice ora din zi si din noapte.
Poti ajunge la piata luand metroul pana la statia Garibaldi. Insa cel mai sigur mijloc de transport este taxiul. Si ar fi bine sa nu te duci singur! Plaza Garibaldi este o zona vesela si pitoreasca a orasului, insa trebuie sa fii atent: poti da peste hoti, vagabonzi si betivi, mai ales pe stradutele laturalnice.
Cele mai indragite cantece ale mariachilor sunt Cielito lindo, El rey, El mariachi loco si Mexico lindo y querido.  Pretul pentru interpretarea unui cantec este cuprins intre 100 si 200 de pesos (n.r.: 20-40 de lei).
</p>
Vote it up
260
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza