Calatoreste ca un maharajah!

Vrei sa calatoresti ca un rege? Urca in trenul „Palatul pe Roti“, o emblema a magnificei mosteniri feudale a Indiei
 
<p>Gara din New Delhi este, ca intotdeauna, aglomerata si de un zgomot asurzitor. |aranii desculti care poarta pe cap greutati alearga de colo-colo pe peroane, cautand un loc liber in vagoanele pline pana la refuz. Domni eleganti se tocmesc cu hamalii. Cersetorii cer de pomana, iar vanzatorii ambulanti isi lauda marfa. Pasagerii care asteapta trenurile stau pe peroane, chiar langa bagaje, motaind.
La doar cativa kilometri distanta, la periferia cartierului diplomatic al capitalei indiene, gara Safdarjung parea aproape pustie cand am ajuns acolo. Brusc, mi-au iesit in fata un flautist si un tobosar. O tanara mi-a pus o ghirlanda in jurul gatului, un turban de un rosu-aprins, cu o coada lunga, pe cap, iar pe frunte si sprancene mi-a presarat pulbere purpurie. Un insotitor de bord cu pantaloni traditionali negri si tunica alba mi-a luat bagajele si m-a ajutat sa urc in barul irizat, din trenul de culoarea fildesului, oprit la peronul solitar. M-am asezat intr-un jilt captusit cu matase verde, am acceptat un pahar de vin alb rece, delectandu-ma cu propria mea imagine care se reflecta in oglinzile de pe tavan.
Ma urcasem la bordul „Palatului pe roti“ (Palace on Wheels), cel mai
exotic tren din lume, pentru un tur al Rajasthanului, cel mai exotic stat din India. In urmatoarele sapte zile, pasagerii urmau sa strabata diverse orase, deserturi si paduri, sa exploreze fortarete, palate si temple, sa calareasca pe elefanti si camile si chiar sa caute tigri intr-un sanctuar. Iar cireasa de pe tort avea sa fie Taj Mahalul. Si toate astea fara cazari si plecari de la hoteluri, fara sa-ti desfaci bagajele si sa le impachetezi la loc, fara verificarile de securitate din aeroporturi si fara riscantele autostrazi indiene. Nici ca se putea calatori mai bine.
Cand mi-am terminat bautura, un insotitor m-a condus la cabina. Dupa ce m-am instalat, cand se pregatea sa iasa pe usa, i-am cerut cheia.
– Nu, domnule, mi-a spus el. Palatele nu sunt niciodata incuiate.
In seara aceea, in cele doua restaurante de la bordul trenului – denumite adecvat Maharahaj si Maharani (sotia maharajahului) – pasagerii s-au reunit pentru a lua cina. Era la mijlocul lunii aprilie si, in conditiile in care temperatura ajungea la 40 de grade Celsius, nu era cea mai buna perioada in care sa traversezi India. Trenul, care avea aer conditionat si care, in mod normal, putea transporta peste o suta de pasageri, era plin doar pe jumatate. Printre calatori se aflau un norvegian, fost director la o companie petroliera, acum retras, un preot catolic englez, un australian, descendent al unei familii de indieni, un afroamerican, expert in management financiar, un medic anestezist neamt, un exportator de calamar din Africa de Sud si un inginer IT elvetian.
Cei mai multi pasageri erau cupluri instarite de varsta mijlocie. Cuseta mea costa peste 500 de dolari pe noap-te, iar preotul mi-a marturisit ca daduse jumatate din economiile sale pentru aceasta calatorie. Cea mai neobisnuita familie era cea a unei englezoaice in varsta, cu „doua solduri din titaniu si o coloana vertebrala care se dezintegreaza“, dupa cum ea insasi se autocaracteriza. Venise insotita de fiica ei, de ginere si de cei doi nepoti, de 12, respectiv 9 ani. Calatoria era un cadou pentru fata ei si familia acesteia, care o ajutasera sa isi ingrijeasca sotul in ultimii ani.
Nu am avut deloc probleme sa adorm in noaptea aceea, in timp ce trenul isi croia drum prin intuneric spre Jaipur, unde avea sa fie prima noastra oprire. Dar multi pasageri, aveam sa aflu mai tarziu, nu au fost la fel de norocosi si au avut nevoie de cateva nopti ca sa se obisnuiasca cu zgomotul rotilor de tren.

Desi Palatul pe roti pare un nume inventat de un specialist in publicitate, el are totusi o baza reala. Trenul a fost refacut de cateva ori, dar prima versiune avea canapelele actuale, pe care reprezentantii regalitatii din India si viceregii britanici le construisera pentru momentele in care ei insisi calatoreau cu trenul.
La mijlocul secolului XX, cand India a devenit republica democratica, semnele aristocratiei au fost indepartate. Prin urmare, saloanele regale au inceput sa fie lasate in paragina. La inceputul anilor ’80, oficialii guvernamentali din Rajasthan, inspirati de legendarul Orient Express din Europa, au decis in mod inteligent sa redecoreze si sa reconfigureze cateva saloane vintage, creand astfel un tren de lux, pentru a ilustra magnifica mostenire feudala a statului in fata strainilor instariti.
In prezent, peste 3.500 de turisti calatoresc in fiecare an cu acest tren, in timpul celor opt luni in care este operational. Cererea este atat de mare, incat rezervarile pentru decembrie si ianuarie – sezonul turistic de varf in India – trebuie facute cu cateva luni inainte.
Una dintre cele mai mari atractii din primii ani a fost locomotiva cu aburi a trenului. Pasagerii vroiau in mod regulat sa se urce in „calutul“ incalzit, din fier, sa-l alimenteze cu carbuni si sa traga maneta fluierului sau sa bea o ceasca de ceai condimentat impreuna cu mecanicul plin de praf negru. Printre ei se numara si o englezoaica care, in anii ’80, a izbucnit in lacrimi si i-a multumit managerului trenului pentru ca a ajutat-o sa-si implineasca visul de-o viata.
In anul 1991, primul Palat pe roti a fost inlocuit de o versiune care combina somptuozitatea regala si ingineria moderna. Apoi, dupa patru ani, cand ecartamentul a fost largit, au aparut a treia si a patra versiune. Acestea aveau insa locomotiva diesel.

Dis-de-dimineata, in Jaipur, e prima noastra oprire. Dupa ce am luat micul dejun, am coborat din tren si am fost intampinati cu ghirlande de flori. Un elefant micut, cu fata acoperita de pulbere colorata, isi unduia corpul in semn de bun-venit. Aveam in fata o zi intreaga de vizitat obiective turistice si de facut cumparaturi.
Orasul a fost fondat la sfarsitul anilor 1720 de maharajahul Jai Singh II, un monarh neobisnuit, care fusese deopotriva razboinic, matematician si astronom. La sfarsitul secolului al XIX-lea, scriitorul Rudyard Kipling, pe atunci corespondent la un ziar local, se intreba daca „un an intreg ar fi suficient ca sa iti epuizezi interesul fata de acest loc“. In prezent capitala politica si comerciala a statutul Rajasthan, Jaipur si-a pastrat fascinatia.
In timp ce autobuzul se indrepta greoi catre primul obiectiv turistic pe care urma sa-l vizitam – un templu hindus din marmura alba imaculata – priveam cum automobilele, scuterele, carucioarele, vitele, cainii, camilele, bicicletele si pietonii se ocoleau reciproc. In timp ce ne uitam stupefiati la anarhia care abia functiona, ghidul nostru ne-a intrebat:
– Care sunt cele trei lucruri de care ai nevoie ca sa poti sofa in India?
Nimeni nu a indraznit sa dea un raspuns.
– Frane bune, a spus el. Ce altceva?
Din nou tacere.
– Claxon bun. Si care o fi cel de-al treilea lucru? Haideti, nu fiti timizi!
– Vedere agera?, a intrebat cineva.
– Nu. Este vorba de noroc!
Templul, construit pe o perioada de doua decenii, dezvaluia tendinta hinduismului de a include toate posibilitatile. Pe langa idolii hindusi, existau reprezentari ale lui Buddha, Iisus Hristos, Confucius, Socrate si Zarathustra.
Urmatorul obiectiv turistic a fost un observator construit de maharajahul Jai Singh II. Printre structurile sale din marmura si piatra locala se numara un cadran solar de 22 de metri, cel mai mare din lume.
In timp ce faceam turul palatului din apropiere, am vazut doua urne enorme din argint, fiecare avand peste un metru si jumatate inaltime. Se pare ca au fost construite de un maharajah ultraortodox, in secolul al XIX-lea, care le-a umplut cu apa sfanta din Gange si le-a luat cu el in Anglia, pentru a se putea purifica in timpul calatoriei!
Apoi am fost dusi cu autobuzul in afara orasului, pentru a face o excursie calare pe elefant pana la un palat-fortareata situat in varful unui deal. Cand am coborat din autobuz, un baietel de sase sau sapte ani, caruia ii curgea nasul, imbracat in haine zdrentuite, striga:
– Spectacol de magie! Spectacol de magie!
In cele din urma, l-am rugat sa-si faca numarul. A inceput imediat sa imi scoata monede din nas, urechi si glezne si, desi il urmaream foarte atent, nu puteam sa-mi dau seama cum procedeaza.
– Cine te-a invatat sa faci toate astea?, l-am intrebat pe copil, in timp ce facea un truc cu trei cesti si o piatra care dispareau brusc.
– Tata, mi-a raspuns el.
E trist, dar, in ciuda dezvoltarii sale economice, India are unul din cele mai mari procente din lume in ceea ce priveste copiii care muncesc.

S-a auzit un ciocanit in usa cusetei si insotitorul nostru de salon, Laxman Singh, a intrat cu o ceasca aburinda de ceai si cateva prajiturele.
– Este cinci si un sfert, domnule, mi-a spus el.
– Deja?, am mormait eu.
– Imi cer scuze, domnule, dar tigrii asteapta.
Si, in jumatate de ora, ne indreptam catre intunericul din Parcul National Ranthambore, una dintre cele mai cunoscute rezervatii de tigri din India. Create pentru a proteja aceste feline aflate in mare pericol, rezervatiile nu au reprezentat un succes propriu-zis. Populatia de tigri din India a scazut abrupt pana la numai 1.410 animale in prezent. Ranthambore gazduieste mai putin de patruzeci de exemplare.
Se crapa de ziua cand am intrat in parc, iar ghidul nostru a aratat cu degetul spre pamant si a spus:
– Urme de animal. Proaspete. Tigrii nu sunt prea departe.
Poate ca asa era, dar am mers doua ore si am vazut pauni, caprioare, babuini, bufnite, antilope si alte animale, dar nici urma de tigri. Eram singurul grup de pasageri care ratase felinele.
In cuseta, Laxman ma compatimea:
– Veti mai veni aici, mi-a spus el. Si veti vedea tigrii. Sunt sigur de asta.
Am cazut cu totii de acord ca cel mai valoros atu al Palatului pe roti este personalul trenului. La cel mai mic gest al nostru, precum si la orele stabilite, acesti oameni ne aduceau ceaiul, ne ofereau mancare sau bauturi, ne dadeau prosoape reci si, in general, ne serveau cu demnitate si gratie.
Dornic sa aflu mai multe lucruri despre Laxman, l-am invitat sa ia loc, pentru a sta putin de vorba. Nu se simtea foarte confortabil, dar, dupa mai multe insistente, in cele din urma a cazut de acord.
Are aproape 48 de ani si mi-a spus ca lucreaza aici de douazeci, deservind pasagerii care calatoreau cu trei din cele patru versiuni ale trenului.
– Este un loc de munca care iti ofera multe satisfactii, mi-a spus el. Atat de multi pasageri in varsta mi-au spus cu lacrimi in ochi ca am avut grija de ei mai mult decat propriii lor copii.
Chiar si asa, Laxman mi-a precizat foarte clar ca nu doreste ca fiul lui sa ii calce pe urme.
– Vreau sa studieze temeinic si sa-si gaseasca un loc de munca foarte bun.
La trei zile dupa Ranthambore, pasagerii au vizitat Udaipur, cu lacurile lui sclipitoare, Jaisalmer, un oras ridicat pe gresia aurie din inima desertului, dar si Jodhpur, fosta capitala a celui mai mare regat din Rajasthan si locul de bastina al populatiei Marwari, cei mai sireti afaceristi din India.

Este penultima zi a excursiei si trenul se indreapta catre magnificul Taj Mahal, din Agra. In urma cu cativa ani, doi dintre pasagerii Palatului pe roti care s-au cunoscut in tren si s-au placut au fost atat de impresionati de monument, incat au hotarat sa se logodeasca in fata acestuia.
– Cand s-au casatorit?, l-am intrebat eu pe managerul general al trenului.
– Le-am dat adresa mea si i-am rugat sa imi transmita cand o vor face, ca sa le trimit un cadou. Dar nu am mai auzit niciodata de ei, mi-a spus el.
Probabil ca, departe de magia Taj Mahalului, povestea de dragoste s-a stins.
Si pasagerii de azi ai Palatului pe roti vor fi nevoiti, la randul lor, sa paraseasca acest taram de poveste si a doua zi sa se intoarca in lumea reala.</p>

Vote it up
241
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza