Când mă fac mare

Parcul de distracţii în care copiii se joacă de-a adulţii
 

La marginea de vest a capitalei Mexicului, într-o zonă împânzită de blocuri-turn, hoteluri de lux şi clădiri de birouri, se află complexul comercial Centro Santa Fe, cu 500 de magazine, care atrag 22 de milioane de vizitatori pe an. La un capăt al acestui mall este KidZania, un parc de distracţii pentru copii.

În loc de căluşei şi maşinuţe, KidZania le oferă copiilor, cu vârste între trei şi paisprezece ani posibilitatea de a intra în rolul unor adulţi, într-un oraş modern reconstituit cu minuţiozitate la o scară mai mică. E o lume bizară, în care totul arată la fel, dar e de jucărie. De-a lungul străzilor pavate cu cărămidă se înşiră clădiri cu firme cunoscute, ca McDonald’s şi Sony.

Copiii pot alerga în voie prin KidZania, unde traficul rutier constă doar într-o maşină de pompieri şi o ambulanţă. Acestea circulă lent prin piaţa oraşului, sub acoperişul vopsit în indigo, care înfăţişează cerul la asfinţit, ca şi cum ar fi mereu trecut de ora de culcare.

În vreme ce parcurile „Regatul Magic“ deschise de Disney promit fantezie şi împlinirea dorinţelor, KidZania se mândreşte cu realismul său. Când ajung în KidZania, copiii primesc un cec în valoare de 50 de kidZos, pe care îi pot depune la banca centrală şi la care au acces cu ajutorul unui card de debit. Ei pot câştiga un „salariu“, dacă participă la activităţi cum ar fi munca la o linie de asamblare auto, transportul mobilierului sau stingerea unui foc de jucărie cu apă adevărată. Copiii îşi pot cheltui KidZos pe maşini închiriate – mici vehicule electri ce care circulă pe o pistă de go-kart sponsorizată de companii ca Mercedes-Benz sau Renault – sau la magazinul universal al mini-oraşului, plin cu tot felul de jucărioare.

KidZania are chiar şi propria ei „limbă“, care te duce cu gândul la ce ar vorbi un extraterestru într-un film SF. „Kai!“ este un salut informal, însoţit, de obicei, de un gest specific: primele două degete de la mâna dreaptă deschise în dreptul inimii. „Z-U!“ este folosit pretutindeni, din Santiago până în Seul.

Xavier López Ancona, fondatorul şi directorul executiv al companiei KidZania, este un bărbat înalt şi energic de 51 de ani. A crescut în Ciudad de México, unde tatăl lui, un imigrant spaniol, avea o afacere de morărit. Xavier a urmat şcoala de afaceri a Universităţii Northwestern din Statele Unite şi a fost directorul general al activităţilor de capital privat ale com paniei General Electric, în Ciudad de Mxico. La sfârşitul anilor ’90, i s-a alăturat lui Luis Javier Laresgoiti, un prieten care se ocupa cu importul de jucării şi care dezvolta ideea unui parc comercial în care copiii să joace diverse roluri.

Parcul Santa Fe s-a deschis în septembrie 1999. În primul an, au venit 780.000 de oameni, de aproape două ori mai mulţi decât se aşteptau. Companiile de investiţia cărora depinde acest model de afaceri au îmbrăţişat şi ele conceptul, în prezent fiind pes te 800 de sponsori în întreaga lume. „KidZania este o platformă bună, în ceea ce priveşte loialitatea faţă de această marcă“, mi-a spus Maricruz Arrubarrena, unul dintre directorii de la KidZania.

Succesul parcului Santa Fe a fost atât de mare încât, în 2006, Xavier a extins afacerea în oraşul mexican Mon terrey. În acelaşi an, conceptul a ajuns la Tokio, sub forma unei francize. De atunci, francize noi s-au deschis în Seul, unde copiii pot produce tăieţei ramen, în Mumbai, unde există un studio Bollywood în miniatură, şi în alte oraşe. În iunie, anul trecut, KidZania a deschis o filială la Londra.

Chiar dacă toate parcurile KidZania seamănă între ele, comportamentul vizitatorilor diferă de la o naţiune la alta. În Mexic, copiii tind să-şi cheltuiască toţi kidZos imediat ce i-au câştigat, pe când în Japonia cu greu îi convingi să se despartă de ei. În Lisabona, copiii vin de obicei cu părinţii, în timp ce în statele arabe sunt deseori aduşi de şoferul personal.

Cu trei ani în urmă, KidZania a des chis o a doua filială în Ciudad de México, care poartă numele sitului arheologic Cuicuilco şi este de trei ori mai mare decât parcul original.

Acolo se pune un accent încă şi mai mare pe experienţele educative. „Vrem ca puştii să se distreze şi, în timp ce se distrează, să înveţe ceva“, mi-a mărturisit Xavier.

Venisem acolo cu băiatul meu de nouă ani. Am intrat în parcarea centrului comercial, unde o bucată din fuselajul unui avion al companiei aeriene mexicane Interjet ieşea din faţada clădirii, intrarea fiind concepută în stilul ghişeului de bilete al unei linii aeriene. Accesul în Cuicuilco cos tă 15,50 de dolari pentru fiecare copil, dar variază de la oraş la oraş.

Biletul fiului meu semăna cu tichetul de îmbarcare într-un avion, pe care erau tipărite destinaţia KidZania şi cecul de 50 de kidZos. La mână i-au prins o brăţară de siguranţă, care urma să declanşeze o alarmă în cazul în care încerca să părăsească parcul neînsoţit. Xavier l-a întrebat ce pla nuri avea. „Poate mă fac poliţist. Sau pilot“, i-a răspuns fiul meu.

O parte din KidZania Cuicuilco se află în afara clădirii. De-a lungul străzilor sunt palmieri de plastic şi felinare. Pe reţeaua de autostrăzi care traversează parcul se poate circula cu mini-maşini. La o cotitură a străzii, a fost instalată permanent o maşină ava riată, cu un motor strivit, care scoate abur. În jurul ei erau copii care luau notiţe, pe post de agenţi de asigurări, evaluând daunele accidentului.

Xavier e încântat de toată această atenţie la detalii. „Vizitatorii noştri sunt absorbiţi de o realitate simulată“, mi-a explicat el. „Dacă vor să conducă o maşină, trebuie să fie una ca a părinţilor. Dacă vor să folosească telefonul, vor să fie la fel ca al mamei lor. Dacă vor să mănânce cereale, vor să pregătească acelaşi lucru pe care îl mănâncă acasă. Aici nu e vorba de fantezie. Nu avem prinţese şi pitici.“

În timp ce ne plimbam, am trecut pe lângă statui de bronz ale unor celebrităţi, reprezentate ca nişte copii – Martin Luther King, Florence Nightingale, Mahatma Gandhi – în timp ce copiii adevăraţi alergau de colo-colo, cu pumnii plini de kidZos.

Prezenţa unor mărci cunoscute în KidZania e stridentă. Am trecut pe lângă un magazin de telefoane mobile sponsorizat de Telcel, o companie regională, de unde copiii îşi pot trimite mesaje în interiorul parcului. Coca-Cola era sponsorul unui stadion de fotbal în miniatură.

Unii vizitatori au criticat KidZania pentru că promovează mâncare de tip fast-food, dar Xavier insistă că autenticitatea face experienţa mai memorabilă. „Acele companii sunt peste tot“, mi-a spus el. Cu toate acestea, au început să apară şi opţiuni mai sănătoase. În Cuicuilco, am vizitat o şcoală culinară, sponsorizată de Nestlé, unde un „Zupervizor“ pregătea o lecţie despre cum să faci sendvişuri cu ton în formă de peşte.

Am privit un grup de copii de la o grădiniţă locală – purtând plase pentru păr, cravate şi jachete cu numele Quaker –, în timp ce turnau cu seriozitate zahăr în nişte forme. Era o fabrică de batoane de cereale. Amestecul pregătit de copii e înlocuit în ultima clipă de batoane ambalate, care ies la final din maşină.

KidZania Cuicuilco desfăşoară o serie de activităţi finanţate de agenţii guvernamentale. Există un birou de impozite – din salariile primite în KidZania se deduce o „taxă“ de 20%. Xavier spune că „este un mod simpatic de a-i învăţa să-şi plătească impozitele“. Copiii pot alege unde să meargă aceste fonduri – educaţie, mediu, spitale sau drumuri – iar apoi pot solicita restituirea unui procent.

La finalul turului meu, mă reîntâlnesc cu fiul meu, care e dornic să-mi arate câţi kidZos a strâns. Pe cei mai mulţi îi câştigase livrând pachete pentru DHL – a descoperit că era o metodă uşoară şi rapidă de a face bani, chiar dacă nu vorbeşti spaniola.

I-a plăcut mai ales să fie detectiv, la laboratorul de criminalistică din KidZania, unde încercase să identifice un suspect bănuit că ar fi plănuit să jefuiască o bancă, drogând angajaţii – o poveste de al cărei adevăr fiul meu era convins. Îşi luase permisul de conducere şi închiriase o maşină. „Nu e ca în jocurile video – dacă loveşti bariera, faci accident“, mi-a spus el.

Printre aventurile lui s-a numărat şi cea de pilot. Fiul meu voia să-mi arate ce ştia să facă, aşa că ne-am întors în interiorul fuselajului avionului, care fusese transformat într-o şcoală de aviaţie, cu simulatoare de zbor rudimentare. Şi-a scanat brăţara şi a primit o şapcă de pilot. Eu am stat pe scaunul copilotului şi am privit ecranul din faţa noastră, în timp ce am accelerat de-a lungul pistei şi ne-am luat zborul.

Curând pluteam deasupra unui aeroport urban. Traiectoria de zbor era indicată de o serie de pătrate care pluteau în aer. Timp de câteva minute, fiul meu a zburat prin pătrate, urmând indicaţiile. Apoi, fără să spună un cuvânt, a întors ferm maneta spre dreapta, abia atingând marginea unui pătrat şi îndreptând avionul deasupra oceanului.

Nu ştiam dacă să fiu îngrozită de nesupunerea lui sau încântată de demonstraţia lui de independenţă. Înainte însă ca autorităţile din KidZania să preia controlul avionului virtual, ecranul s-a făcut negru şi activitatea s-a încheiat.

Acum câţiva ani, departamentul de marketing al lui Xavier a creat un mit al originii parcului KidZania: după ce au văzut ce dezastru au făcut adulţii în lume, copiii şi-au întemeiat propria ţară. Declaraţia de Independenţă enunţă cele şase drepturi ale copilăriei: de a exista, a şti, a crea, a împărtăşi, a îngriji şi a se juca. Se încheie cu motto-ul naţional: „Pregăteşte-te pentru o lume mai bună“.

Xavier crede că micii lui vizitatori se pregătesc pentru o lume mai bună, fie că-şi dau seama de asta sau nu. „Le oferim posibilitatea de a deveni independenţi“, afirmă el. „Aceasta este lumea lor. Nu le spunem ce să facă. Doar: încasează cecul, ia-ţi banii şi cheltuieşte-i.“

 

© 2015 DE REBECCA MEAD, THE NEW YORKER (19 IANUARIE 2015). WWW.NEWYORKER.COM

Vote it up
142
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza