Butoiul cu pulbere

Peste tot in Europa, imigrantii clocotesc de frustrare si furie. Dar nicaieri acest lucru nu este atat de evident ca la Paris
 
<p>
Xavier frunzareste dosarul subtire de la politie, aflat pe biroul sau. Ca primar la Montfermeil, o mica suburbie aflata la nord-est de Paris, e unul dintre primele lucruri pe care le face in fiecare dimineata. Noaptea trecuta a fost destul de linistita: un incendiu la o casa particulara, o cearta intre doua femei, o masina care a luat foc si niste adolescenti care au condus o masina furata. Nu e deloc rau, isi spune el, intre doua guri de cafea.

Riguros, Lemoine, aproape chel si purtand ochelari cu dioptrii mari, arata catre o fotografie aflata pe un perete din apropiere: este imaginea din elicopter a Montfermeil. Se pot vedea o amestecatura de bungalouri, parcuri si mall-uri ca niste fasii. Chiar in mijloc, atrage atentia un cerculet de culoare gri. Este Les Bosquets, o cladire deteriorata de apartamente. Aici a fost cuibul de unde au pornit revoltele infricosatoare care au cuprins Franta in toamna lui 2005. Acoperind doar trei la suta din teritoriul oraselului, ansamblul adaposteste, in prezent, aproape o treime din cei 25.000 de locuitori din Montfermeil. Multi dintre ei sunt originari din Maghreb, Turcia sau Africa sud-sahariana sau sunt musulmani habotnici. Mare parte a acestor oameni se afla in somaj, ceea ce incurajeaza dezvoltarea economiei subterane. Ei traiesc, in principal, din traficul de droguri si din vanzarea de documente false.

„Familii intregi supravietuiesc gratie acestor indeletniciri“, imi spune primarul. „In 2005, 80% din delincventii orasului au provenit din aceasta zona.“
Conform edilului, problema vine din faptul ca imigrantii inghesuiti in complexul de locuinte tind sa prefere cultura din tara lor de origine celei seculare a Frantei. Multi dintre ei nici macar nu vorbesc limba franceza. Asta da nastere unei comunitati inchise fata de lumea din afara si fixate asupra propriei limbi si a propriei traditii.
„Dar Franta nu este o societate multiculturala“, zice Lemoine. „Suntem deschisi, ne place cuscusul, dar nu vrem valul musulman, burqa.“

La distanta de cateva blocuri fata de sediul Primariei din Montfermeil, spatiul verde din piata care deserveste complexul de locuinte Les Bosquets pare, privit de departe, o babilonie de culori vii. La o privire mai atenta, se vad insa mormane de ambalaje abandonate, mucuri de tigara, sticle goale si mancare in stare de putrefactie. Desi pana la Catedrala Notre Dame nu sunt mai mult de 16 kilometri, te simti la ani lumina departare de efervescenta turistica si de localurile sic cu preturi piperate.

Intr-o dimineata de primavara tarzie, piata este plina de barbati. Cei mai in varsta au lucrat candva, dar au ramas fara joburi, iar cei mai tineri nu au muncit in viata lor. Furisati in intrarile blocurilor, fumeaza si ma privesc cu neincredere. „Esti cumva un flic?“, ma intreaba cativa, folosind echivalentul frantuzesc pentru „sticlete“, adica politist. Cand se hotarasc sa vorbeasca, povestesc despre rasism, mai discret sau mai evident, despre incercarile nereusite de a gasi de lucru intr-o tara care ii eticheteaza dupa nume, culoarea pielii, felul in care se imbraca si locul unde traiesc. Se simt neputinciosi.   
 
„Daca spui ca locuiesti in Montfermeil sau in (invecinatul) Clichy sous Bois, ala esti“, zice Mohamed Gadar, tatal in varsta de 28 de ani al unei fetite de un an. Mohamed isi omoara timpul,  impreuna cu amicii lui, in cafeneaua locului. El imi spune ca isi cauta serviciu de 18 luni. „E greu sa treci peste prejudecata conform careia suntem cu totii niste hoti irecuperabili si niste puscariasi care se ocupa cu vanzarea drogurilor. Nu conteaza ca m-am nascut in Franta si ca vorbesc perfect frantuzeste.“

Statul secular francez interzice orice mentiune referitoare la rasa sau religie in recensamanturi si statistici dar, conform studiului din 2011 al Pew Research Center (Centrul de Cercetare Pew) despre Viitorul populatiei musulmane, numarul de musulmani din Franta este estimat, in prezent, la aproape 4,7 milioane. Si se asteapta ca acest numar sa creasca la 6,9 milioane, pana in 2030. Iar Franta nu e singura aflata in aceasta situatie. Studiile statistice prezic ca, peste 40 de ani, musulmanii vor reprezenta mai mult de 20% din intreaga populatie a Uniunii Europene.

O asemenea crestere a numarului de musulmani din Europa a dat apa la moara miscarilor nationaliste de extrema dreapta, care resping multiculturalismul. Din Suedia pana in Ungaria sau Italia, devin din ce in ce mai semnificative clivajele sociale alimentate de suspiciune, imigratia nestavilita si rata ridicata a somajului.      

Si in special in locuri ca Les Bosquets, una dintre cele 750 de comunitati din Franta desemnate drept zones urbaines sensibles – zone urbane „fierbinti“, predispuse la saracie si la infractionalitate – simti ruptura din ce in ce mai adanca dintre „noi“ si „ei“, dintre cei instariti si cei saraci, dintre albi si ceilalti. S-a creat o impresie generala ca aceste locuri sunt pline de „voyous“ – derbedei tineri, someri, care umbla cu droguri, incendiaza masini si se bat intre ei.
Aceasta situatie i-a oferit lui Marine Le Pen, liderul Frontului National (partidul francez de dreapta, antiimigratie, fondat de tatal ei, Jean-Marie Le Pen), ocazia sa consolideze pozitia formatiunii sale. Blonda, eleganta si cu un discurs fara ocolisuri, Marine Le Pen reprezinta o noua generatie de francezi, care ii dau dreptate cand compara rugaciunile publice ale musulmanilor pe strazile Parisului cu „o invazie“.

Ca reactie la cresterea popularitatii extremei drepte si dupa o dezbatere aprinsa care i-a dezbinat pe francezi, in aprilie 2011, guvernul lui Sarkozy a interzis purtarea de burqa si nikab, valurile pe care femeile musulmane le folosesc pentru a-si acoperi fata. Cele care le poarta risca, in cazul in care refuza sa se supuna legii, o amenda de 150 de euro si pot fi obligate sa urmeze lectii despre cetatenia franceza.

In alte parti, lideri politici, precum prim-ministrul Marii Britanii, David Cameron, si cancelarul Germaniei, Angela Merkel, au declarat esecul multiculturalismului. Asta in timp ce, in Scandinavia si in Olanda, partide care erau candva considerate miscari marginale de extrema dreapta au reusit sa intre in parlamentele tarilor lor. Politicianul olandez Geert Wilders compara in mod deschis Coranul cu Mein Kampf, cartea plina de ura a lui Adolf Hitler.

Mai mult, Anders Behring Breivik, autointitulat „Cavalerul Perfect“, care a ucis mai mult de 75 de persoane in Norvegia, in luna iulie a anului trecut, ca parte a actiunii pe care el o considera drept o cruciada necesara impotriva Islamului, l-a citat pe Wilders, intr-un manifest de 1.500 de pagini. In acelasi manifest mai sunt citati si alti autori care, dupa acel tragic 11 septembrie de la New York, au avertizat in legatura cu pericolul reprezentat de Islam.

Pentru Franta, nu exista cale de mijloc, avertizeaza Didier Lapeyronnie, sociolog la Sorbona. El si-a petrecut patru ani in suburbii, studiind pentru lucrarea Ghetoul urban – segregare, violenta si saracie in Franta de azi. „Ne aflam la o cotitura“, imi spune. „Putem sa facem ceea ce a facut deja o buna parte a Europei si sa ne inchidem in noi insine, devenind xenofobi si ostili imigratiei, sau putem sa ne pastram deschiderea. Asta e. Si totul depinde de politicieni. In prezent, violenta din suburbii nu este organizata si se produce ad-hoc. Pana la urma, se intoarce impotriva ei insesi. Dar cine stie ce ne rezerva viitorul?“ 

Pentru unii imigranti, viata in Franta e buna. Toufik Abdulrachman nu a gasit de lucru in Algeria. De aceea a emigrat in Franta, in urma cu 12 ani. Desi este o munca teribil de istovitoare, algerianul de 36 de ani lucreaza cu norma intreaga ca macelar la magazinul Chez Nadani din Saint Denis, la nord de Paris, unde carnea e pregatita conform traditiilor musulmane. Are doua fiice si o comunitate de care nu se poate desprinde. „Totul merge bine“, spune el, in timp ce serveste clientii. „Imi place aici.“

Pentru altii insa, viata nu este atat de usoara. In localitatea Asnières-sur-Seine, principalul subiect de discutie, in aceasta dimineata de primavara din 2011, este bataia dintre o gasca locala de tineri si o alta din comunitatea vecina, Gennevilliers. Incaierarea s-a sfarsit tragic: un baiat de 15 ani a murit, iar altul a ajuns la spital injunghiat in spate. Autoritatile au tras un semnal de alarma asupra delincventei juvenile.

Dupa colt, un barbat in jeansi negri si cu o gluga neagra, trasa ca sa-i acopere fata, asteapta in tacere. Michel Kokoreff, sociolog la Universitatea Paris-8 Saint-Denis, care a petrecut zece ani in Asnières, facand cercetari pentru un studiu despre greutatile pe care oamenii le au in incercarea de a parasi suburbiile, imi spune in soapta ca ar putea fi un dealer de droguri. In piata, un vanzator de usturoi, care se teme de eventuale necazuri, striga ascutit catre noi, straini: „Cine sunteti?“
Cam asa se scurge viata aici: intalniri cu prietenii in cafeneaua din apropiere pentru discutii despre scindarea din ce in ce mai acuta din Franta, si ingrijorarea parintilor asupra viitorului incert al copiilor. „Pentru cei tineri, viitorul e cam tulbure acum“, sustine Kokoreff.

Tot in Saint Denis, imigrantul arab Mehdi Slimam sta de vorba cu varul sau, Hocine Gigi, intr-un mall plin de  cumparatori, copii si cersetori tigani. In ciuda educatiei sale, Slimam, in varsta de 26 de ani, care si-a luat bacalaureatul in stiinte si studiaza acum chineza, nu-si poate gasi o slujba. Tanarul, cu barba dichisita si ochelari cu rama subtire, se plange ca politicienii si presa se concentreaza pe lucruri care privesc prea putin traiul zilnic al arabilor, dar acorda o atentie exagerata stereotipurilor. Legea care interzice valul femeilor, de exemplu, cand, de fapt, foarte putine femei il mai poarta in Franta.

Chiar si Gigi, in varsta de 30 de ani, un om de afaceri de succes, proprietar al mai multor patiserii din zona, nu mai concepe sa locuiasca aici. Pentru ca se teme de felul in care acest climat politic, ce favorizeaza din ce in ce mai mult diviziunea, ii va afecta pe fiica sa de trei ani si pe fiul sau de 18 ani. „Pentru copiii nostri, am inceput demersurile ca sa ne mutam in Canada“, spune el. „Nu mai e de trait aici.“

Marc-Henri si Myriam Picard, si ei rezidenti in Montfermeil, si-au dat seama de asta trecand prin altfel de experiente. In aprilie 2010 locuiau in Perpignan, in sudul Frantei, si aveau o fiica de opt luni. Umblau cu grija prin cartier, pentru ca tineri arabi si de culoare isi faceau veacul pe acolo, turand motoarele scuterelor, dand petreceri si injurand ca la usa cortului. Intr-o noapte, dupa ce isi culcasera bebelusul si se uitau la un film, tinerii  din cartier s-au pus din nou pe chef. Marc-Henri a strigat la ei sa nu mai faca atata galagie. Dar ei s-au pornit si mai tare. Ajuns la capatul rabdarii, a aruncat cu apa peste ei, de la etaj. In clipa urmatoare, familia s-a trezit cu o gasca furioasa la usa, care incerca sa patrunda in casa. Au desprins bucati din tencuiala in jurul cadrului usii. In timp ce barbatul impingea in afara mainile care se strecurau prin spartura si incercau sa deschida usa, Myriam s-a baricadat in baie cu bebelusul si a luat cu ea telefonul mobil. Apeland la politie, auzea strigate de amenintare ca va fi violata, iar sotul ei va fi omorat.

Speriati de sirenele politiei, golanii au sters-o. Dar Marc-Henri si Myriam au stiut in clipa aceea ca trebuie cu orice chip sa se mute – si inca repede! La putin timp dupa aceea, Marc-Henri, acum in varsta de 33 de ani, a primit un post nou, devenind seful departamentului de comunicare al primarului din Montfermeil. Aceasta slujba face parte din planul lui Lemoine de a transforma Les Bosquets intr-o lume mai buna.

„Cand ne-am mutat aici, oamenii ne-au spus ca am nimerit din lac in put“, spune Myriam, care a nascut, intre timp, al doilea copil, acum in varsta de sapte luni. „Tensiunile sunt la cote mari aici, iar sotul meu a fost atacat din nou, acum cateva saptamani. Dar exista o vointa politica reala in Montfermeil. De exemplu, se fac eforturi pentru ca musulmanii sa fie integrati in comunitate.“
Demersul include si daramarea multora dintre cladirile cu locuinte ieftine din Les Bosquets si La Forestière, precum si cele din invecinatul Clichy-sous-Bois. Planul este ca ele sa fie inlocuite cu locuinte sociale mai putin costisitoare, care sa aduca un plus de valoare zonei. Un centru social ofera, in prezent, programe de invatare a limbii, iar o noua sectie de politie ii ajuta pe locuitori sa capete mai multa incredere. Mai exista si o echipa formata din trei oameni, care lucreaza non-stop cu familiile, aplanand conflictele cand, de exemplu, locuitorii se confrunta cu dealeri de droguri, in interiorul sau in vecinatatea imobilelor in care stau. „Scopul este sa redam mandria si demnitatea acestei populatii, sa conturam si sa pastram clasa de mijloc a orasului“, spune Lemoine. „Avem nevoie de mijloace de interventie impaciuitoare, pentru a transforma acest loc intr-o comunitate unita.“

Daca ne intoarcem in Les Bosquets, Abdel Coca pare sa nu fi vazut prea mari schimbari pana acum. „Am crescut in locul asta mizerabil. Uita-te in jur. A ramas la fel“, spune tanarul somer de 22 de ani, din Turcia. Este inalt, musculos, dar inca locuieste cu parintii si cu doi frati gemeni mai mici, intr-un apartament minuscul.

Incolo de Canalul Manecii, Mike Hardy, director executiv la Institutul pentru Coeziunea Comunitatilor de la Universitatea din Coventry, vorbeste despre groaznicele revolte care au avut loc in Anglia, acum un an, in august. „Martin Luther King spunea ca revoltele sunt glasul celor obligati mereu sa taca. A nu avea o voce nu inseamna neaparat lipsa de educatie sau saracie. Inseamna, pur si simplu, sa simti ca nu esti ascultat“, explica Hardy.

Anul trecut a adus schimbari importante: Primavara araba, Miscarea „Occupy Wall Street“, nesiguranta internationala in ceea ce priveste evolutia politicilor sociale. Mai ingrijorator este faptul ca multi oameni inca nu au un loc de munca si trebuie sa depuna eforturi considerabile ca sa aiba suficienti bani pentru traiul de zi cu zi, spune Hardy. Intr-o lume bombardata cu vesti economice proaste si nemultumire, aceasta este situatia in multe locuri din Europa – Olanda, Italia, Suedia, Grecia, ca sa numim doar cateva. Dar realitatea este ca, de doua ori pana acum, in acest secol – in 2007 si in 2005 – Franta este tara in care au izbucnit revoltele.

„Trebuie sa intelegem tensiunile. Trebuie sa ne straduim sa cunoastem comunitatile si sa le intelegem mai bine“, spune el. „Trebuie sa dam dovada de mai multa transparenta si deschidere. Si cred ca autoritatile nationale ar trebui sa manifeste mai putin aroganta ca au mereu dreptate si sa fie, in schimb, mai umile.“ Opinia lui este impartasita de Lapeyronnie, sociologul care preda la Sorbona. „Oamenii s-au saturat, in general! Dar in suburbii, sunt obositi de-a dreptul si le e lehamite de tot. Ar vrea sa fie propriii lor stapani, dar nu au cum. Asta duce la un climat politic foarte apasator, plin de neintelegeri si presiuni“, spune el. „Chiar daca solutia este, cel mai probabil, politica, nu-mi fac prea mari iluzii.“

</p>
Vote it up
218
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza