Bun-venit, refugiați!

În Canada, Guvernul este depășit de oferta venită din partea unor persoane particulare de a ajuta mulțimea de imigranți sirieni.
 

Articole similare

ÎNTR-O ZI GEROASĂ din luna februarie, Kerry McLorg a plecat cu mașina către un hotel din Toronto, de unde urma să preia o familie de refugiați sirieni. Femeia nu vorbise niciodată cu acei străini care urmau să locuiască din acel moment în subsolul casei sale.

„Nici măcar nu sunt sigură că acești oameni știu despre existența noastră“, și-a spus Kerry.

La hotel, Abdullah Mohammad a fost sunat la telefon, iar un interpret i-a spus că trebuie să coboare, deoarece sponsorii lui au sosit pentru a-l prelua. Sirianul nici măcar nu avea idee ce înseamnă acest lucru.

În Canada, statul le oferă cetățenilor obișnuiți o mare doză de independență și responsabilitate: ei se pot organiza în grupuri mici, care au libertatea să cazeze – în esență, să adopte – câte o familie de refugiați. Astfel, numai în Toronto, colegi din avocatură, parteneri de pocher, grupuri de fani ai hocheiului ori amici care își plimbă câinii împreună au format diverse cercuri dispuse să preia câte o familie siriană. Guvernul canadian susține că, oficial, numărul acestor sponsori este de ordinul miilor, dar, în realitate, grupurile de binevoitori numără mult mai multe persoane.

De-a lungul unui an, Kerry și grupul ei ar urma să ajute concret familia Mohammad, de la asigurarea hra-nei și procurarea de îmbrăcăminte până la învățarea limbii engleze și găsirea unui loc de muncă. Împreună cu partenerii ei, a strâns deja peste 30.000 de dolari, au discutat în vederea închirierii unui apartament, au găsit o școală locală, precum și o moschee în apropiere. 

Kerry McLorg, mamă a doi adolescenți, a intrat în holul hotelului. O altă persoană din grup ținea în mână un mesaj de bun-venit în limba arabă. Când și-au făcut apariția membrii familiei Mohammad, imediat au fost preluați de Kerry. Abdullah arăta mai în vârstă decât cei 35 de ani ai săi. Chipul soției lui, Eman, era ascuns privirilor de vălul vaporos, cu excepția unei mici fante pentru ochi. Cei patru copii, toți sub 10 ani, purtau canadiene provenite din donații, având încă etichetele atașate.

Pentru familia Mohammad, ajunsă în Canada cu mai puțin de două zile înainte, mesajele erau aproape imposibil de înțeles. În țara natală, Abdullah lucrase la băcănia părinților lui, iar Eman fusese asistentă medicală. Însă, după trei ani de supraviețuire în condiții crunte, în Iordania, li se părea bizar să fie primiți cu atâta bunăvoință. „Ce or fi vrând oamenii ăștia în schimb?“, se întreba Abdullah în sinea lui.

 

MAJORITATEA LUMII reacționează cu șovăială sau ostilitate față de criza refugiaților – 21 de milioane de oameni dislocați, dintre care aproape cinci milioane din Siria. Grecia a îmbarcat imigranți disperați și i-a trimis înapoi în Turcia. Danemarca le-a confiscat bunurile. Până și Germania, care a acceptat să preia peste o jumătate de milion de refugiați, se confruntă cu o opoziție tot mai mare în privința lor.

În Statele Unite, Donald Trump, candidatul prezidențial desemnat de republicani, a cerut interdicție temporară pentru intrarea în țară a tuturor musulmanilor, avertizând recent că refugiații sirieni pot genera „mari probleme în viitor“. Administrația Obama promisese că va primi 10.000 de sirieni până pe 30 septembrie, dar, până la mijlocul lunii iulie, admisese doar jumătate din acest număr.

Însă la nord de granița Statelor Unite, canadienii au simțit nevoia să se implice, după vederea fotografiei lui Alan Kurdi, un copilaș sirian al cărui trup neînsuflețit a fost aruncat de valuri pe o plajă din Turcia, toamna trecută.

Ziarul Toronto Star a salutat sosi-rea celui dintâi avion cu refugiați, urându-le „Bun-venit în Canada!“, în limbile engleză și arabă, chiar pe prima pagină. Nerăbdători, sponsorii au făcut turul supermarketurilor locale cu specific arab, ca să învețe ce să cumpere și să gătească pentru refugiați, și au folosit o linie telefonică gratuită pentru traducerea instantanee în arabă. Noul guvern s-a angajat să primească 25.000 de imigranți sirieni, după care a mărit numărul cu alte zeci de mii.

„Nu avem atâția refugiați cât să acoperim prea repede solicitările tuturor cetățenilor canadieni care doresc să-i sponsorizeze“, a declarat John McCallum, ministrul pentru imigrație.

 

ÎN VARIANTA IDEALĂ a sponsorizării private, grupurile devin gazde primitoare și membri de familie-surogat, care îi sprijină pe străini să se integreze. Se speră că sirienii vor stabili legături trainice cu persoane dintre cele mai diferite, inclusiv cu oameni de afaceri dornici să-i ajute să-și găsească de lucru. Din grupul de vecini și prieteni adunat laolaltă de Kerry McLorg fac parte medici, economiști, profesori, plus un avocat, un artist și un librar.

Cei care pledează pentru sponsorizare cred că, în calitate de persoane private, cetățenii pot realiza mai mult decât Guvernul în îndrumarea nou-veniților și în găsirea unei soluții eficiente de găzduire a musulmanilor în țările de adopție. (Ceva mai puțin de jumătate din refugiații sirieni sosiți în ultima vreme în Canada, au sponsori privați. De restul se ocupă Guvernul.)

Totuși, există și temeri că acest efort se poate sfârși prost, iar canadienii ar putea fi luați drept niște naivi.

Întrucât sirienii sunt atent monitorizați, mulți sponsori și refugiați se simt ofensați de supoziția că imigranții ar fi periculoși, spunând că sunt, de fapt, victime ale te-rorismului. Dar oficialii americani subliniază că e foarte greu să fie controlată activitatea fiecăruia, în haosul războiului sirian. Mai mulți membri ai Statului Islamic, implicați în atacurile din 2015 de la Paris, au sosit pe țărmurile Europei chiar din Siria, pretinzând că ar fi refugiați.

Mulți imigranți se confruntă cu imense dificultăți pe drumul in-tegrării, lipsiți de bani și cu perspective nesigure de angajare. Un număr însemnat dintre ei sunt analfabeți, ceea ce face din învățarea limbii engleze o sarcină extrem de grea. Apoi, nimeni nu știe cum vor suporta refugiații dorul de casă, cum se vor descurca în hățișul traumelor sau al resentimentelor pe care le-ar putea simți într-o lume străină.

La rându-le, voluntarii nu pot anticipa pe de-a-ntregul cu ce se vor confrunta, cum ar fi dezacorduri pe tema dreptului femeilor siriene la muncă, tensiuni privind modul de cheltuire a banilor sau probabilitatea ca unele familii de refugiați să rămână dependente de gazde și după scurgerea anului de sponsorizare.

În privința familiei Mohammad, până la mijlocul lui aprilie aceasta deținea un apartament central, cu bucătărie curată, biciclete pentru copii – și arborase drapelul canadian la fereastră. Abdullah a învățat să facă diverse treburi prin supermarketuri, iar Eman a urmat un curs de consiliere, ca să poată sprijini alți refugiați.

Sirianul abia și-a găsit cuvintele ca să poată descrie cât de mult l-au ajutat sponsorii. „E ca și cum aș fi ars în flăcările iadului, iar acum sunt din nou teafăr“, a rostit el cu greu. 

 

ÎNTR-O DIMINEAȚĂ DIN APRILIE, mai vârstnica Liz Stark, șefa unui alt grup de sponsori, nu reușea să-l găsească pe Mouhamad Ahmed, după ce soția sa, Wissam, intrase în travaliu cu al cincilea copil al familiei.

Acest cuplu petrecuse mai mulți ani într-o tabără de refugiați din Liban, iar cei trei copii mai mărișori nu urmaseră școala, din cauza taxelor exagerate. Acolo, Wissam rămăsese gravidă cu al patrulea prunc, dar se iviseră complicații și fetița nu trăise decât șase ore.

„M-am gândit că poate o să se întâmple același lucru și acum“, a spus ea îngrijorată.

O agenție a ONU plasase familia în evidența oficialilor canadieni, pentru interviuri și monitorizare. Ulterior, dosarul a fost transmis unei asociații non-profit, a cărei sarcină consta în stabilirea de relații între imigranți și sponsorii privați.

Când l-a găsit, în sfârșit, pe Ahmed, care juca fotbal, fără să fi aflat ce se întâmplase, Liz l-a condus în camera de spital, unde a putut să o țină de mână pe soția lui.

Deodată, o echipă medicală a luat-o pe sus, spunând că trebuie să i se facă cezariană, din pricina poziției fătului. Înspăimântată, Wissam și-a implorat soțul să aibă grijă de ceilalți copii, dacă ea nu supra-viețuiește. Ahmed s-a prăbușit, plângând în hohote.

Când, în cele din urmă, a apărut o asistentă care i-a spus că atât mama, cât și nou-născutul sunt sănătoși, Ahmed a fost în culmea fericirii. L-a sunat pe tatăl lui în Siria, ca să aleagă numele micuței: Julia, primul cetățean canadian al familiei.

Ajunsă acasă, fetița, care fusese principalul motiv de îngrijorare pentru sponsori, a devenit ultima lor grijă. Urma să crească învățând engleza, avea să mergă la o grădiniță canadiană și așa mai departe. Pentru frățiorii ei, gemenii de 10 ani, și mezinul de opt ani, sponsorii au găsit un program pentru copiii care nu fuseseră niciodată la școală. Iar tatăl lor, cândva fermier în Siria, s-a străduit să învețe engleza, astfel încât și-a putut găsi de lucru.

Fiecare familie se afla în fața termenului-limită. Deoarece, după un an, obligația sponsorului ia sfârșit.

Liz era optimistă, deoarece trecuse printr-o experiență similară. Cu aproape 40 de ani în urmă, ca tânără profesoară de geografie, se alăturase primului val masiv de sponsori pri-vați, când numeroși particulari luaseră în plasament zeci de mii de asiatici. Ajutase trei frați vietnamezi și o familie cambodgiană, iar, mai târziu, participase la nunțile lor și la sărbătorirea nașterii copiilor acestora. Acum, câțiva refugiați sud-asiatici de odinioară închid cercul, sponsorizând sirieni.

Liz consideră că țara sa este extrem de potrivită pentru primirea de refugiați, date fiind sistemul social vast, puternic, prosper, ca și dorința Guvernului de a încuraja multiculturalismul. Canada nu a cunoscut acte de terorism, precum cel din 11 Septembrie sau atacurile de la Paris. Și, având doar a zecea parte din populația SUA, această țară imensă e foarte dornică să-și sporească numărul locuitorilor. 

„Canada e un accident al geografiei și al istoriei“, a afirmat senatorul Ratna Omidvar, co-fondatoare a grupului Lifeline Syria, ce are ca obiectiv stabilirea compatibilității între sirieni și sponsorii locali.

Treptat, opoziția față de afluxul refugiaților a fost aproape anihilată. Partidul Conservator susține că țara primește mai mulți refugiați decât își poate permite să întrețină, dar este de acord să-i găzduiască pe sirieni.

 

ÎNTR-O SEARĂ DIN MAI, la trei săptămâni după nașterea Juliei, Liz a trecut pe la apartamentul familiei Ahmed, unde a legănat bebelușul. Spon-sorii tocmai puneau la cale o petrecere pentru micuță, în tradiția siriană. Între timp, tatăl ei își făcuse un nou obicei: îi aducea micul dejun la pat soției sale și se ocupa de copii. „Când am venit aici, am observat că bărbații fac tot ceea ce fac femeile în Siria. Și m-am gândit că da, desigur, voi proceda și eu la fel“, a spus Ahmed.

Din gura copiilor mai mari au început să răsune cuvinte în engleză, dar sponsorii și refugiații adulți cu greu se înțelegeau între ei fără interpret. Wissam, care făcuse doar puțină școală, iar acum nu putea urma cursuri de engleză fiindcă îngrijea bebelușul, mărturisea că neputința comunicării e chinuitoare.

„Uneori simt că-mi pierd mințile“, s-a destăinuit femeia, iar asta pentru că se simțea extrem de apropiată de sponsori, însă nu putea să le spună cât de recunoscătoare le era.

Totuși, câteva grupuri s-au confruntat cu provocări și mai mari. Unii sirieni au renunțat să mai vină, chiar înainte de a se îmbarca spre Canada, speriați de prăpastia geografică și culturală. Alții au fost șocați să descopere că sponsorii lor postează pe Facebook mesaje referitoare la ei, pe care le poate citi orice străin.

Chiar și atunci când viețile sponsorilor și refugiaților devin strâns legate, ei tot nu se cunosc pe deplin. Nu toți imigranții sunt dispuși să-și facă publică povestea. (Familiile Ahmed și Mohammad au cerut să nu le fie dezvăluite numele reale și au fost reticente în a-și împărtăși experiențele din Siria, de teamă că rudele lor, rămase acolo, vor avea de îndurat represalii.)

Puține aspecte sunt atât de delicate precum gradul în care sponsorii le pot solicita refugiaților anumite lucruri sau în care aceștia îi pot refuza. Ar trebui oare ca sirienii să locuiască aproape de sponsori – sau, mai degrabă, în vecinătatea altor oameni din Orient? Și e oare corect ca sponsorii să ia decizii fără să-i consulte? Canadienii au strâns zeci de mii de dolari pentru fiecare familie de nou-veniți, dar cine controlează cum sunt cheltuiți banii?

Unele persoane se tem că sponsorii îi copleșesc pe imigranți, din prea mult entuziasm. Alții, precum Kamal Al-Solaylee, profesor de jurnalism la Universitatea Ryerson, originar din Yemen, afirmă că a observat un ton de superioritate în abordările unor sponsori, care și-au lăudat faptele bune pe rețelele de socializare. „Se cred descinși din povestea cu salvatorul providențial, care apare pe un maiestuos cal alb“, a sintetizat el.

 

DUPĂ TREI LUNI de la prima întâlnire a lui Mohammad cu Kerry McLorg, familia siriană se acomodase în Canada mai rapid decât oricine s-ar fi așteptat. Fetele câștigaseră distincția de eleve fruntașe ale lunii. Bayan, cea mai mare, care îi întrecuse la crosurile de stradă pe băieții din Iordania, câștiga acum competiții cu alergători experimentați.

La mijlocul lui mai, Kerry le-a dat sponsorilor și familiei Mohammad o veste îngrijorătoare despre ea însăși: avea cancer la sân. Iar când s-a confruntat cu operația, cei care i-au stat mereu în preajmă și au încurajat-o au fost chiar sirienii.

Au confecționat pentru ea felicitări și mărgele. Ceilalți sponsori au venit cu hrană și i-au oferit ajutorul lor. „N-am avut nici cea mai vagă intenție de a-mi constitui propriul grup de sprijin, dar iată că acum am unul de nădejde!“, a exclamat Kerry, care între timp s-a însănătoșit.

 

THE NEW YORK TIMES (1 iulie 2016) © NEW YORK TIMES CO., 2016, NYTIMES.COM

 

Vote it up
97
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza