Bun venit in varful lumii!

Viata pare altfel in cel mai nordic oras din lume, unde ursii polari iti bat la usa
 
<p>In barul Svalbar, un miner imi cumpara o bere Guiness, in timp ce el bea pahar dupa pahar dintr-o combinatie de coniac si Coca Cola. „Lucram doua saptamani si doua saptamani avem liber“, imi spune, comandandu-si un alt coniac. „E o munca grea, dar castigul e foarte bun“.Jumatate dintre locuitorii orasului se bazeaza pe industria miniera ca sa-si castige traiul. Doua mine, ambele detinute de compania norvegiana Store Norsk Spitsbergen Kulkompani, sunt operationale. Salariile sunt generoase, minerii putand sa castige cam 63.000 de euro pe an, in vreme ce un profesor cu vechime ia aproximativ 50.000. Legumele costa insa cu 20% mai mult decat in cele mai scumpe magazine din mijlocul tarii. Ardeii iuti costa pana la 149 de coroane kilogramul (n.r.: aproximativ 80 de lei), strugurii 84 (45 de lei) si un litru de lapte 25 de coroane (13 lei). Cu toate acestea, carnea de ren se vinde cu 284 de coroane kilogramul (153 lei).
Magazinul alimentar Co-Op, ca si banca si oficiul postal, are la intrare un semn prin care isi roaga clientii sa isi lase armele in dulapioare. La unul dintre magazine e un afis pe care scrie: „Toti ursii polari din aceasta incinta sunt deja morti. Va rugam sa va lasati armele la personalul nostru“.

Aproape toti locuitorii din Longyearbyen lucreaza pe contracte fixe in mine, in turism sau la universitatea locala, UNIS, unde studenti din intreaga lume studiaza discipline arctice. A fost infiintata si finantata de guvernul norvegian, pentru a largi baza economica din Longyearbyen. Din cauza amenintarii omniprezente a ursilor polari, fiecare student invata cum sa traga cu pusca.
Durata medie de sedere este de cinci ani, dar unii se indragostesc atat de mult de acest loc incat decid sa ramana permanent. Un fel de a spune „permanent“… „Nu e un loc pentru batrani“, imi marturiseste Birger Amundsen, editor la ziarul local Svalbardposten. „Ai observat cat de putini seniori sunt aici? Aproape ca nici nu s-a auzit de pensionare in Longyearbyen“. Intr-adevar, nu exista niciun azil de batrani si, desi au o clinica, orice persoana care se imbolnaveste mai serios este sfatuita – unii spun ca li se ordona chiar – de catre guvernatorul Odd Olsen Ingero sa se duca in interiorul tarii pentru tratament. La fel, daca iti pierzi locul de munca sau demisionezi, ti se va cere sa pleci. „Spre deosebire de restul tarii, nu avem o «retea de siguranta» ca sa ajutam somerii“, a spus Ingero, in timp ce ne beam cafeaua in biroul lui. </p>

Vote it up
1775
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza