Oamenii au sosit relativ de curand in aceasta regiune izolata din Norvegia, care, la 78 de grade latitudine, se afla la doar 960 de kilometri distanta de Polul Nord. Vanatorii de balene au ajuns in Svalbard inca din 1600. Dar abia la inceputul secolului trecut a fost descoperit de mineri. Cei care se ocupau de prospectare i-au conferit o atmosfera tipica „goanei dupa aur“. Se spunea ca „apartine tuturor si nimanui“.
Norvegia a obtinut suveranitatea asupra zonei in anul 1920, in urma Tratatului de la Svalbard, care garanta cetatenilor tuturor partilor implicate in tratat – o paleta larga de natiuni, de la Afganistan, la Japonia sau SUA – dreptul de a veni in Svalbard pentru a munci sau a exploata minereurile. Din cauza dispozitiilor de natura liberala ale tratatului, nu erau necesare vize pentru turisti sau pentru rezidenti, astfel ca regiunea a ajuns sa fie populata de un amestec eclectic de treizeci si cinci de nationalitati, aproape toti traind in Longyearbyen. Carbunele este extras in continuare din minele situate in afara orasului, fiind principala activitate aducatoare de venituri. Urmeaza turismul, aici ajungand in jur de 60.000 de vizitatori in fiecare an.
Printre activitatile desfasurate in timpul verii se numara hiking-ul, calatoriile cu vaporul, practicarea caiacului, a observarii pasarilor sau chiar excursii cu saniile (echipate cu roti), trase de caini polari. Cei care sunt pasionati de aventura vin aici iarna, unde pot invata sa schieze, cu ajutorul unui instructor, pot sa se dea cu snowmobilul sau sa se plimbe cu sania.
Gratie conditiilor extreme, Longyearbyen atrage din ce in ce mai multi turisti pasionati de aventura. Foarte putini sunt de acord cu vorbele unui explorator timpuriu al acestor locuri: „Acest loc este abandonat de Dumnezeu si probabil ca va fi abandonat multa vreme de acum inainte si de oameni“. </p>
